"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Profesorul și analistul Ioan Stanomir argumentează într-un editorial pentru contributors.ro, trecând în revistă date istorice relevante, de ce consideră că „doctrina de stat a Federației Ruse este barbaria”, arătând că Occidentul are o singură opțiunea în fața „inamicului umanității civilizate” și anume să adopte o politică din care să fie eliminate definitiv ipocrizia și ambiguitatea.
Ioan Stanomir: „Doctrina de stat a Federaţiei Ruse este barbaria. Cu fiecare atac împotriva civililor, cu fiecare act de cruzime deliberată, cu fiecare zi care trece din acest război de agresiune fără precedent în epoca de după 1945, Federaţia Rusă îşi confirmă statutul de inamic al umanităţii civilizate: sfidarea Moscovei priveşte înseşi valorile pe care se întemeiază comunitatea de naţiuni ce aspiră la păstrarea demnităţii şi a libertăţii.
O asemenea ameninţare impune o politică care să elimine, definitiv, ipocrizia şi ambiguitate. Iar ceea ce summit-ul de la Madrid pare să sugereze este că o astfel de strategie este pe cale să se contureze, în cele din urmă. O fermitate care părea să fi lipsit în deceniile din urmă este, acum, evidentă. Rusia este numită şi privită drept ceea ce este cu adevărat, dincolo de eufemisme diplomatice: o ameninţare ce trebuie îndiguită, politic şi militar.
Iar invitaţia de a adera adresată Finlandei şi Suediei nu face decât să reafirme un adevăr ce nu poate fi ignorat. O dată cu războiul din Ucraina, neutralitatea încetează să mai fie o opţiune validă. După şapte decenii, politica de finlandizare ajunge la capătul ei. De acum înainte, Rusia va avea în perimetrul baltic o prezenţă occidentală întărită semnificativ. În Baltica, acolo unde a început drumul imperial al Rusiei lui Petru Cel Mare, Rusia lui Vladimir Putin întâlneşte o realitate geostrategică modificată dramatic. Enclava de la Kalinigrad este simbolul acestei confruntări dintre două lumi.
Noua politică faţă de Rusia se întemeiază, după toate aparenţele, pe un parteneriat transatlantic asumat fără ezitare. Securitatea Europei Centrale şi de Est depinde de prezenţa Statelor Unite: alături de Marea Britanie, Statele Unite sunt garantul evitării unui nou scenariu al capitulării în faţa agresiunii. Cei care au evocat, deloc inocent, proiectul unei armate europene separate îşi primesc un răspuns elocvent. Europa în care trăim nu poate supravieţui fără această relaţie unică. Abandonarea ei ar retrezi tovarăşii de drum, mai vechi sau mai noi, ai Rusiei sau Chinei.
Războiul din Ucraina, cel care intră în a patra sa lună de carnagiu,devine episodul central în această luptă care are ca miză înlăturarea ameninţării ruse în Europa. Ucraina este primul şi cel mai înaintat front în agresiunea Rusiei. Rezistenţa din Ucraina asigură posibilitatea de existenţă a unei Europe Centrale şi de Est eliberate de frica unei invazii. Solidaritatea cu Ucraina este o formă elementară de solidaritate cu propriul nostru destin, ca parte a unei comunităţi libere de naţiuni.
Sfidarea Rusiei de acum poate fi privită şi ca posibilul capitol de încheiere al unei istorii imperiale. La trei secole de la Poltava, Rusia se află din nou în Ucraina, spre a–şi reafirma statutul la care nu renunţat, niciodată. Statul rus, construit de Petru cel Mare ca o maşinărie de război şi ca un mecanism de exploatare brutală, rămâne fidel misiunii sale. Invazia Ucraine este gestul prin care Rusia trece Rubiconul. Frontiera simbolică a fost încălcată.
O politică a curajului este unica opţiune care poate elimina perspectiva unui alt război de agresiune pornit de Rusia. Scenariul cedării de teritorii ar consolida un imperiu care se află pe o pantă descendentă. Crimele din Ucraina nu pot fi recompensate prin pedespsirea victimei : un asemenea precedent ar fi unul fatal, pe termen mediu şi lung.
Rusia trebuie oprită în Ucraina, căci doar eşecul ei militar poate garanta pacea în Europa. Statul lui Putin este statul predecesorilor săi, un stat care preţuieşte crima şi barbaria ca instrumente de guvernare şi de expansiune. În faţa Rusiei, ezitările nu fac decât să amâne inevitabilul. Singura politică ce poate asigura viitorul este aceea a fermităţii”.
Ioan Stanomir (n. 1973) este un critic literar, publicist și politolog român contemporan. Este profesor universitar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. A studiat dreptul şi literele la Universitatea din Bucureşti. Este doctor în drept al Universităţii din Bucureşti.
Printre volumele publicate se numără Conştiinţa conservatoare: Preliminarii la un profil intelectual (2004), O lume dispărută: Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, 2004), Explorări în comunismul românesc (coautor, alături de Paul Cernat, Angelo Mitchievici şi Ion Manolescu, vol. I, II, III, 2004, 2005, 2008), Spiritul conservator: De la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga (2008), Despre sunete şi memorie: Fragmente de istoria ideilor (2009), Apărarea libertăţii (1938–1947) (2010), Teodoreanu reloaded (alături de Angelo Mitchievici, 2011), Umbre pe pânza vremii: Secvenţe de istorie intelectuală (Humanitas, 2011), Junimismul şi pasiunea moderaţiei (Humanitas, 2013), Sfinxul rus: Idei, identităţi şi obsesii (2015), Comunism inc. (alături de Angelo Mitchievici, Humanitas, 2016), Rusia, 1917: Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și autoritarism (Humanitas, 2017), La Centenar: Recitind secolul României Mari (Humanitas, 2018), Așteptând revoluția: Pașoptismul și vocile sale (Humanitas, 2019). În 2018, a publicat la Editura Humanitas eseul Umbra Rusiei, în volumul colectiv Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase.
