EXCLUSIV interviu: Reeducarea de la Aiud, la fel de bestială și mutilatorie ca Experimentul Pitești, de care a fost legată ombilical. Geneza, etapele și fenomenologia distrugerii. Concluziile scriitorului și istoricului Demostene Andronescu, fost deținut politic pentru aproape 12 ani și ultim poet în viață al închisorilor comuniste

Născut la 3 decembrie 1927, în comuna Câmpuri, județul Vrancea, Demostene Andronescu (95 ani / foto mijloc sus) a fost o vreme copil de trupă, apoi a devenit ”frățior de cruce”. În ‘52 termină Facultatea de Istorie, la București, imediat după aceea e arestat de Securitate și condamnat la 5 ani de închisoare, în urma unui proces-mascaradă, fiind grațiat în ‘55, după ce executase 3 ani din condamnarea inițială.

În toamna lui ’56, pe fundalul zdrobirii Revoluției din Ungaria, Demostene Andronescu avea să fie arestat împreună cu mulți alți studenți bucureșteni anticomuniști, printre care Marcel Petrișor și Alexandru Ivasiuc, acuzați că ar fi organizat o manifestație de solidaritate cu studențimea maghiară, cu toții fiind bătuți și torturați abominabil în anchetele de la Ministerul de Interne, coordonate de căpitanul Gheorghe Enoiu (foto dreapta sus), nu degeaba supranumit ”Măcelarul de la Interne”. Începea îngrozitoarea dramă a generației ‘56. 

Inițial, cu scopul manifest de a înspăimânta mediile studențești, autoritățile intenționează să-i trimită în fața plutonului de execuție, încadrându-i la decretul 199, care prevedea pedeapsa cu moartea pentru ”crima de uneltire împotriva securității interne și externe a RPR” însă, până la urmă, tânărul e condamnat la 20 de ani de muncă silnică. A se nota că, între ‘52 și ’64, cu o pauză de numai câteva luni, Demostene Andronescu este deținut politic mai bine de 11 ani, trecând prin Jilava, Gherla și Aiud. 

O parte consistentă a următorului interviu va face referire, în mod aplicat, la ceea ce de regulă numim reeducarea de la Aiud (1961-1964), domnul Demostene Andronescu fiind unul dintre supraviețuitorii acestei etape semnificative a Gulagului autohton, din păcate ocultată și necunoscută publicului larg. Mărturiile dânsului comportă o dublă situare în miezul problemei: a martorului direct, în primul rând, la aceasta adăugându-se expertiza istoricului de profesie, a neobositului cercetător care a studiat timp de ani și ani de zile geneza, desfășurarea și fenomenologia reeducării de la Aiud, totodată cunoscându-i pe mulți dintre protagoniști, victime și călăi deopotrivă.

Declanșată la zece ani după încheierea reeducării violente de la Pitești (1949-1951) și fiind ombilical legată de aceasta, Demostene Andronescu punctează că reeducarea de la Aiud a fost la fel de bestială și de mutilatorie pentru suflete ca ”Experimentul Pitești”, chiar dacă a comportat o altă metodologie (diversificată până la crimă și suicid) a zdrobirii și a compromiterii. De asemenea, analizând angrenajele care au făcut posibilă faza terminală de la Aiud, domnul Demostene Andronescu nu exclude posibilitatea ca vicleanul colonel Gheorghe Crăciun (foto stânga sus / sursa: shutterstock.com) să fi fost, în realitate, agent infiltrat al serviciilor secrete rusești, existând o serie de indicii ce ar putea încuraja un astfel de scenariu. Așa cum veți remarca, fostul deținut explorează o serie de mistere ale perioadei, unele fiind dezvoltate și în remarcabilul volum ”Reeducarea de la Aiud”, cea mai pertinentă radiografie a fenomenului publicată până în prezent. 

După eliberare va fi supravegheat și hărțuit în permanență de Securitate. Va participa activ la evenimentele din decembrie 89, ajungând până în sediul fostului Comitet Central. Venerabilul domn Demostene Andronescu este ultimul poet în viață al temnițelor comuniste, m-a emoționat teribil să-l ascult recitând. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul. 

(Poetul și istoricul Demostene Andronescu, mărturisitor esențial al temnițelor comuniste / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule Demostene Andronescu. Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu. Haideți să purcedem, vă rog, cu o serie de repere personale. 

Demostene Andronescu: Și eu vă mulțumesc pentru dialog. M-am născut la 3 decembrie 1927, într-o familie de țărani vrânceni din comuna Câmpuri, în satul lui Moș Ion Roată. Fără să am sfatul nimănui, de mic copil am vrut să învăț cât mai mult. Dorința asta avea să rămână mereu cu mine. După ce am terminat clasele primare în satul natal, intenționam să urmez un liceu dar ai mei o duceau greu și nu aveau posibilitatea să mă întrețină la școală, nu-și permiteau să plătească taxele și toate celelalte necesități. 

Așa stând lucrurile, părinții m-au dat copil de trupă la un regiment din București. Acolo am învățat meserie. Era regimentul care făcea pâine pentru întreaga garnizoană militară a Bucureștiului, totodată asigurând și aprovizionarea unităților din împrejurimi. Se muncea în permanență. Pe durata războiului am făcut pâine și pentru front. Regimentul gestiona două fabrici mari, avea o moară proprie și rezultau cam 120.000 de pâini zi-noapte, lucrându-se în schimburi. În fabrici erau concentrați aproximativ 300 de ostași rezerviști cu vârstele cuprinse între 35 și 45 de ani. Lor li se adăugau copiii de trupă, aceștia învățând diverse meserii, inclusiv cum se face pâinea. La un moment dat eram cam 100 de copii de trupă. Am învățat ajustură, sudură și chestii elementare de electronică – acolo era un atelier d-ăsta multiplu, nu se făcea o singură specialitate. În paralel am fost și la o școală profesională de ucenici, care a durat patru ani și pe care am terminat-o în ‘44, la 16 ani. Până la urmă, când mi-am luat carnetul de lucrător și actele de calfă, necesare angajării pe le vreun atelier sau într-o fabrică, le-am lăsat în plata Domnului și m-am dus și m-am înscris la școală. Să învăț era singurul lucru pe care-l doream.  

Întâlnisem niște studenți de la Facultatea de Drept care erau pedagogi la școala profesională și mă împrietenisem cu unul dintre ei. Băiatul acesta m-a călăuzit și m-a învățat să urmez liceul în paralel cu școala profesională astfel încât, atunci când am terminat-o eram în anul al treilea și la liceu; am dat câte două clase pe an și l-am terminat în cinci ani. Vedeți dumneavoastră, în permanență am fost conștient de puținătatea cunoștințelor mele, că asta se întâmplă atunci când nu faci școală la timpul potrivit, ci doar așa, când și când.        

Răzvan Gheorghe: Finalmente, în orice autodidact sălășluiește un semidoct, punctați dumneavoastră pe undeva, în paginile volumului ”Reeducarea de la Aiud”. 

Demostene Andronescu: Da, am convingerea asta. Școala trebuie făcută la momentul potrivit și în cel mai serios mod, zilnic, nu când și când. Ca autodidact poți învăța destule, nimeni nu neagă, însă nu poți înmagazina, nu ai ordinea și nici viziunea de ansamblu, nu pătrunzi materia în profunzime. Am fost întotdeauna foarte conștient de chestiunea asta. 

În 1948 am terminat liceul, aveam 21 de ani. M-am înscris la Facultatea de Istorie din cadrul Universității București dintr-o întâmplare, fiindcă ani de zile îmi dorisem să urmez Filosofia, dar viața mi-a rezervat altceva. Am învățat și am intrat fără probleme. Având conștiința puținătății cunoștințelor mele, pentru că, v-am zis, nu eram deloc mulțumit de modul în care făcusem liceul, am citit enorm în toți cei patru ani de facultate. De regulă mă duceam la Biblioteca Academiei și la biblioteca din cadrul Facultății de Filologie, dar au fost și altele. Toate bibliotecile erau deschise până la ora 22.00, când, cufundat în lectură, nici nu observam că rămâneam ultimul și mă dădeau afară funcționarii care plecau acasă. Am învățat istorie și am citit cât am putut de mult. Facultatea de Istorie îți facilitează o mare deschidere, îți oferă un bagaj important de informații. Acum, ajuns la vârsta asta, mă mir când discut cu oameni cultivați care nu știu o serie de lucruri elementare din istoria foarte recentă a României, darămite din Evul Mediu sau din Antichitate. Facultatea de Istorie mi-a dat deschiderea după care tânjeam dar nu am avut loc să mă desfășor pentru că, imediat după ce am terminat-o, au început problemele cu Securitatea. Sâmbătă seara am dat ultimul examen, marți m-au arestat securiștii. 

Răzvan Gheorghe: Printre altele, la arestare aveați să fiți acuzat și de ”legionarism”, o acuzație predilectă a Securității. Ce legături ați avut cu Mișcarea Legionară pe durata anilor de facultate? Ați fost legionar? 

Demostene Andronescu: Ce-i drept, în perioada facultății simpatizam cu Mișcarea Legionară însă nu am fost legionar în adevăratul sens al cuvântului – ca să ajungi membru autentic și recunoscut ca atare era nevoie de parcurgerea unor etape, de îndeplinirea unor stagii ce presupuneau trecerea unor ani, dar atunci, la începutul anilor ’50, Mișcarea era destructurată, zdrobită cu brutalitate încă din ‘48, când avuseseră loc marile valuri de arestări. Mai toate căpeteniile se aflau în pușcării și lagăre ale morții, ca să nu mai vorbim de legionarii închiși încă din ‘41, după Rebeliune. Reale sau doar închipuite de Securitate, rămășițele așa-numite ”legionare” erau vânate cu cea mai mare sălbăticie. Legionari autentici urma să cunosc abia în pușcăriile prin care am trecut. Deși făceam parte dintr-o Frăție de Cruce, în timpul facultății am cunoscut doar doi-trei studenți despre care ai fi putut spune că aveau un trecut legionar, o line legionară reală – cei la care fac referire erau de la Facultatea de Filozofie. În rest, cei mai mulți erau doar simpatizanți, la fel ca mine, fiind mult prea tineri pentru a avea un trecut legionar sau orice fel de trecut politic. 

La începutul anilor ’50, încă activau Frății de Cruce prin unele facultăți și licee, întâlnirile și comunicările decurgând într-o clandestinitate desăvârșită, cu atât mai mult cu cât autoritățile puteau cataloga aproape orice gest sau discuție drept ”legionarism”. Grupurile lucrau acum pe cont propriu, nu mai existau vechii șefi care să le coordoneze – aceștia fie ajunseseră în pușcării, fie se ascundeau, vânați de Securitate, urmând ca mai devreme sau mai târziu să ajungă tot în spatele gratiilor. Nu se mai punea problema existenței unui Comandament, a unui centru de luare și împrăștiere a deciziilor, dar până la urmă asta era și ideea – încă din perioada în care erau libere, căpeteniile le tot repetaseră: 

– Când noi vom fi arestați, continuați voi între voi. 

Și așa s-a întâmplat, chiar dacă fenomenul a fost redus din pricina arestărilor și a activității clandestine, prigoana fiind totală. Când am ieșit din prima detenție, în ‘55, aveam să întâlnesc din întâmplare, fără să fac nici cel mai mic efort în acest sens, niște Frății de Cruce care încă activau în câteva licee din București. Continuau ei între ei, așa cum lăsaseră vorbă căpeteniile. Faptul că încă mai existau astfel de grupuri, în pofida celei mai barbare și mai criminale represiuni staliniste, se explică prin succesul extraordinar pe care Mișcarea Legionară îl înregistrase în rândurile liceenilor și studenților. În perioada interbelică, Frățiile de Cruce reprezentaseră motorul Legiunii. Primii frați de cruce au ajuns elita Mișcării Legionare, aproape toți fiind împușcați fără judecată de Carol al II-lea, în ‘38-‘39. 

Răzvan Gheorghe: Anticomunismul îndârjit și manifest al legionarilor a fost aspectul principal care v-a determinat să simpatizați Mișcarea? 

Demostene Andronescu: Să știți că eu am ajuns anticomunist cu mult timp înainte de a-mi forma o simpatie pentru Mișcarea Legionară. Anticomunist convins am devenit încă din perioada în care am fost copil de trupă. În Armata Română exista un puternic și sănătos suflu anticomunist, suflu care avea să devină din ce în ce mai pronunțat și mai exploziv în anii războiului, lucru cât se poate de firesc în acele împrejurări. Inevitabil, atmosfera aceea profund anticomunistă și-a pus amprenta asupra mea. Vă mărturisesc că n-am fost un filogerman, chiar nu, dar susțineam cu întreaga ființă ideea unui război total împotriva comunismului. Provenind dintr-o familie de țărani cu credință în Dumnezeu, pentru mine anticomunismul a fost ceva foarte natural. 

Evident, simpatia pentru Mișcare urma să vină și pe fundalul acesta al anticomunismului vehement și cât se poate de asumat al legionarilor, anticomunism care oricum își găsea ecouri însemnate printre liceeni și în special în mediile studențești. Au contat foarte mult pentru mine respectul pentru cultură, pentru valori naționale și pentru credința creștină, faptul de a rezista în clandestinitate indiferent de consecințe. Aceste aspecte au stat la baza simpatiei mele pentru Mișcare, nimic altceva. A se nota că întotdeauna am avut repulsie pentru orice formă de violență și de vărsare de sânge, îmi repugnă orice tendință sau orânduire de factură totalitară. Punctez asta pentru a se înțelege că simpatia mea se referea exclusiv la rezistența anticomunistă și la spiritualitatea legionarilor, în termenii pe care i-am explicitat, și nu la greșelile și la derapajele unui trecut interbelic pe care prea puțini au încercat să-l înțeleagă în adevărata sa dinamică.     

După lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu, apropiații lui au ridicat problema pedepsirii asasinilor. În pușcărie aveam să cunosc un comandant legionar care fusese în Germania și asistase la o ședință organizată pe la începutul lui 1939. De la el am aflat discuțiile care s-au purtat cu acea ocazie. 

– Ce facem, îl răzbunăm sau nu-l răzbunăm?

Și au ajuns la concluzia că nu era momentul oportun să acționeze în direcția asta, întrucât, după asasinarea Căpitanului, Carol al II-lea și Camarila lui arestaseră toate vârfurile legionare și le întemnițaseră pe la Jilava, Miercurea Ciuc, Vaslui și Râmnicu Sărat, amenințând că, dacă se va întâmpla să fie vreo ripostă, cât de mică, la lichidarea lui Codreanu, îi vor împușca pe toți acești deținuți – era vorba de peste 300 de oameni, elitele Mișcării. 

– Vom aștepta, nu e cazul să acționăm acum, s-a hotărât, la ședința despre care vă relatez. Fără provocări. Ai noștri sunt în mâinile lor și asta ar însemna să-i împuște. 

Carol al II-lea nu se juca cu vorbele și cu atât mai puțin cu amenințările, istoria ne-a demonstrat asta. La întâlnire a participat și Horia Sima, care însă nu a respectat decizia asumată de celelalte căpetenii, ulterior ordonând o serie de atacuri și acțiuni, unele de-a dreptul absurde, care aveau să cauzeze mult rău Mișcării și legionarilor închiși. Sima este foarte controversat. 

Răzvan Gheorghe: Au fost și încă sunt voci care acuză o colaborare a lui Horia Sima cu Mihai Moruzov și al său Serviciu Secret. Trebuie punctat că, deocamdată, nu există probe concludente în acest sens, ci doar speculații ce încearcă să explice de ce a acționat Sima într-un fel sau altul în anumite momente-cheie. Setea lui de putere a fost evidentă.       

Demostene Andronescu: Astfel de acuzații am auzit încă din anii de pușcărie, erau pe buzele multora. Poate că răspunsul se va găsi, totuși, în niște arhive. Controversele abundă în ceea ce-l privește pe Sima. Corneliu Zelea Codreanu nu l-a vrut ca succesor al său, aspectul ăsta e unanim acceptat. Conștient că exista o mare probabilitate să fie suprimat, Căpitanul fixase o succesiune clară a puterii. Primul ar fi trebuit să fie inginerul Gheorghe Clime, iar dacă acesta ar fi fost lichidat sau ar fi pățit ceva grav, ieșind din joc, la rând urma avocatul Alecu Cantacuzino și tot așa, Sima fiind abia al șaptelea sau al optulea pe lista lăsată de Codreanu. 

Potrivit informațiilor pe care le-am auzit în anii detenției, de la oameni care trăiseră din plin acele vremuri tulburi, cunoscându-i pe protagoniști și participând la evenimente, acțiunile întreprinse de Horia Sima în ‘39 și în ‘40 nu au avut alt scop decât acela de a-i înlătura pe toți ceilalți șefi legionari care se aflau înaintea lui, ca să vină el la conducerea Mișcării. Voia întreaga putere. După tensiunile și atacurile cauzate de echipele lui Sima, Carol al II-lea a decis uciderea căpeteniilor legionare din pușcării, săvârșind astfel o imensă baie de sânge, victimele fiind executate sumar, fără judecată. Cadavrele au fost expuse public, timp de câteva zile, cu scopul de a înfricoșa populația. Primii doi de pe lista lăsată cu limbă de moarte de Corneliu Zelea Codreanu – Gheorghe Clime și Alecu Cantacuzino – vor pieri asasinați de autorități în timpul marelui masacru al elitei legionare din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939, fiind împușcați în curtea penitenciarului de la Râmnicu Sărat alături de alți unsprezece camarazi cu nume sonore în cadrul Mișcării. Acest măcel monstruos a fost săvârșit de-a lungul și de-a latul țării, însângerând-o cumplit. Nimic nu mai avea să fie la fel, totul alunecând într-o spirală a violențelor.   

Baia de sânge din 21-22 septembrie 1939 ar fi putut fi evitată dacă Horia Sima ar fi respectat, la fel ca celelalte căpetenii, decizia ședinței organizate la începutul anului, în Germania, sau dacă ar fi ascultat semnalele care veneau de la elitele aflate în pușcării. Așadar, la întâlnirea respectivă se hotărâse, în mod clar, să nu se încerce o răzbunare, asta deși se alcătuiseră echipe pentru fiecare vinovat în parte și, dacă decizia ar fi fost alta, ar fi urmat o serie de atacuri. Legionarii aveau un serviciu secret destul de eficient, strângeau informații și analizau toate posibilitățile de acțiune. Prima echipă era pregătită pentru Carol al II-lea și Lupeasca, vă dați seama. Cu excepția lui Sima, restul căpeteniilor au înțeles momentul și au respectat hotărârea, gândindu-se la viețile camarazilor din pușcării și la familiile acestora. Însă Sima a revenit în țară, și-a format o echipă și le-a dat mână liberă oamenilor să-l lichideze pe Armand Călinescu. Știm prea bine ce a urmat după aceea. 

Răzvan Gheorghe: La 27 noiembrie 1940, o echipă alcătuită din cinci legionari și condusă de Traian Boeru – o figură extrem de dubioasă – îi asasinează de o manieră scabroasă pe Virgil Madgearu și pe Nicolae Iorga. Crimele sunt abominabile și încă ne bântuie. În memoriile sale – mai exact, fac referire la volumul ”Era Libertății”– , Horia Sima va insista că nu a știut nimic despre planurile celor cinci, mai apoi admițând însă că le-ar fi aflat, totuși, în cel din urmă moment, numai că încercările sale de a-i opri s-ar fi dovedit zadarnice. Nu există probe care să susțină versiunea lui Sima iar martorii acelor împrejurări sunt morți de mulți ani, dar totuși e extrem de greu de crezut, dacă nu imposibil, că echipa alcătuită și coordonată de Sima ar fi refuzat să asculte chiar de ordinele lui Sima, care era obsedat de control, acest din urmă aspect reieșind din toate informațiile referitoare la el. Dumneavoastră i-ați cunoscut pe vechii legionari la Aiud. Ei ce credeau despre Traian Boeru? 

Demostene Andronescu: Cei care s-au exprimat în legătură cu rolul jucat de el presupuneau ceea ce, de altfel, am ajuns să cred și eu, anume că Traian Boeru era comunist infiltrat în Mișcare. O serie de indicii au existat, nu trebuie să le trecem cu vederea – nu-i deloc exclus ca niște informații în acest sens să existe în arhivele de aici sau de la Kremlin, așa cum nu putem exclude nici posibilitatea ca acestea să nu existe, întrucât astfel de activități se desfășurau, de cele mai multe ori, la adăpostul unei conspirativități totale, înscrisurile fiind evitate.   

Răzvan Gheorghe: Ați făcut trimitere la neștiutele arhive ale Kremlinului, arhive interzise oricăror ochi nedoriți. Credeți că NKVD și GRU își propuseseră și reușiseră o infiltrare a Mișcării Legionare în a doua jumătate a anilor ‘30?

Demostene Andronescu: Da, am convingerea asta. Dacă nu deținem încă date concludente despre agenții infiltrați în rândurile Mișcării, știm însă că serviciile secrete rusești erau extrem de interesate de tot ce avea legătură cu Mișcarea Legionară. 

La Aiud am stat și cu șefi legionari care căzuseră prizonieri în URSS – erau ofițeri rezerviști, mai ales învățători, doctori, avocați și procurori. De la ei am aflat că, în lagărele unde erau comasați cei mai mulți legionari venea lunar o comisie, care le făcea un fel de anchetă – zic ”un fel” fiindcă nu rezultau dosare de acuzare, rușii fiind interesați doar de informațiile obținute. Îi interesa tot ce puteau stoarce: când și cum intraseră în Mișcare, ce i-a atras în acea direcție, dacă au trecut prin Frățiile de Cruce și ce au făcut acolo, cum se desfășura o ședință de cuib și care erau problemele dezbătute, ce calități trebuia să întrunească un șef de cuib, ce personalități legionare au cunoscut și care dintre acestea i-au impresionat în mod deosebit, dacă l-au cunoscut personal pe Corneliu Zelea Codreanu și prin ce însușiri se impunea acesta, ce părere aveau despre viitorul Mișcării… și multe, multe alte întrebări. 

Obsesia cea mai mare erau Frățiile de Cruce, aflarea modului în care funcționau efectiv, înțelegerea etapelor formării tinerilor. Este limpede că strângerea acestor informații servea la alcătuirea unei documentații solicitate de sus, o documentație care avea anumite ținte prestabilite. Potrivit foștilor prizonieri care mi-au vorbit despre aceste aspecte, rușii se interesau de Legiune încă din perioada ‘41-‘42, când realitățile de pe front nu lăsau să se întrezărească posibilitatea ca trupele sovietice să se reverse în România. Apoi au făcut-o în permanență și după ‘43, când acest scenariu devenea din ce în ce mai plauzibil. Rușii se pregăteau să intre peste noi și documentau cât se poate de serios modul de funcționare al Mișcării, fiind conștienți că în România vor întâmpina cea mai puternică rezistență din partea legionarilor. Dacă s-au dovedit atât de interesate de Mișcare pe toată durata celui de-Al Doilea Război Mondial, de ce n-ar fi fost serviciile secrete rusești la fel de interesate de Mișcare și în perioada ‘39-‘40?  Sunt și unele dovezi în acest sens, cum ar fi de exemplu capturarea de către Siguranță a unui stoc de câteva mii de cămăși verzi introduse clandestin în țară, în toamna lui 1940, care urmau să fie distribuite elementelor declasate ale mahalalelor, în vederea atragerii acestora în evenimentele ce se prefigurau. Urma Rebeliunea.  

Răzvan Gheorghe: E indubitabil că rușii au acordat o mare atenție Mișcării. Episoade similare celor relatate dumneavoastră în pușcărie au fost confirmate și de Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de Informații din perioada lui Ion Antonescu și unul dintre cei șase demnitari arestați și trimiși la Moscova, după momentul 23 august 1944, împreună cu mareșalul, în vederea anchetei.   

Demostene Andronescu: Așa este. Eugen Cristescu a relatat că cele mai multe și mai întinse anchete la care a fost supus s-au referit exclusiv la Mișcarea Legionară, deși aceasta nu mai exista în spațiul public românesc de mai bine de trei ani. Era perioada în care rușii pregăteau suprimarea totală a rămășițelor clandestine ale Mișcării, ceea ce de altfel avea să se întâmple în temnițe și lagăre de exterminare. La Moscova, când Eugen Cristescu era anchetat cu privire la partidele istorice sau la diversele personalități din politică sau diplomație, îl asistau numai două-trei persoane, în schimb, când era vorba despre Mișcarea Legionară, ancheta se desfășura într-un amfiteatru încăpător și în prezența unei asistențe de aproape o sută de persoane, care își notau conștiincios și deseori puneau întrebări lămuritoare. În cazul lui Cristescu, interogatoriile despre Mișcare erau conduse întotdeauna de un general pe care-l chema Vinogradov. Ponderea cadrelor militare în rândurile Mișcării era una dintre obsesiile predilecte ale sovieticilor, la fel de obsedante erau întrebările despre organizarea efectivă a Frățiilor de Cruce, criteriile de recrutare și educația primită în aceste pepiniere pentru viitori legionari. Voiau să afle cum se formau oamenii de bază, se interesau de toate cele cu de-amănuntul. 

Mișcarea era cunoscută de ruși, adunau informații și o mențineau sub lupă. Kremlinul era conștient că, invadând România și instaurând comunismul, va trebui să înfrângă o generație de luptători pregătiți special pentru o astfel de rezistență. Asta a fost, de fapt, una dintre obsesiile lui Corneliu Zelea Codreanu, probabil cea mai mare dintre obsesii, el enunțând-o clar: ”Dacă vor ajunge rușii în România nu vor pleca până când nu ne vor bolșeviza, până nu ne vor diaboliza”. Și a avut dreptate, chiar asta s-a întâmplat. Căpitanul era un anticomunist desăvârșit. Și nu, nu a fost un antisemit rasial, nimic mai fals, el era doar împotriva acelor evrei care erau comuniști, nu împotriva tuturor evreilor. 

Dar cine mai are răbdare, inimă și curaj ca să înțeleagă toate astea, în zilele noastre, când atâția se grăbesc să pună mâna pe piatră? Eu am fost doar un simplu simpatizant al Mișcării în anii facultății, n-am avut nici cea mai mică legătură cu legionarismul interbelic sau cu Rebeliunea, să ne-nțelegem, că pe-atunci aveam doar 14 ani, eram încă un copil, nu înțelegeam ce se întâmpla. Niciodată în viața mea nu am susținut violența. Cu toate astea, aveam să fac mulți ani de pușcărie politică, în două tranșe, pe baza unor enormități securistice și în lipsa oricăror probe la dosar, fiind eliberat abia în ’64, la decret. Apoi am fost supravegheat pas cu pas de Securitate, fiind marginalizat în permanență. Am debutat abia după Revoluție, în ‘95, cu volumul de versuri ”Peisaj lăuntric”, moment în care am constatat că poliția politică rămăsese o realitate. Volumul nu a fost primit în nici o librărie deși poeziile mele nu au absolut nimic politic. Să vă mai dau un exemplu care spune multe. Anul trecut, un profesor universitar de la Iași a avut amabilitatea să mă invite la un cenaclu organizat în incinta unei facultăți, unde urma să fie recitate poezii de închisoare, printre acestea fiind selectate și vreo patru-cinci de-ale mele. Profesorul respectiv a fost nevoit să contramandeze totul după ce a primit un telefon din partea cuiva de la Fundația Elie Wiesel, care i-a spus să scoată din program ”poeziile legionarilor”. Repet, poeziile mele nu au avut niciodată nimic politic. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim la interesul Rusiei pentru Mișcare și la obiectivele avute în vedere. Cum a folosit Kremlinul aceste informații? 

Demostene Andronescu: Știind prea bine că, din capul locului, era exclusă orice formă de coabitare, Moscova a pus problema neutralizării Mișcării Legionare. Ăsta era obiectivul documentației. În iunie 1945, oamenii Rusiei din România au împrăștiat zvonul că Poliția și Siguranța ar întocmi liste cu legionari și că aceștia ar fi urmat să fie arestați pe capete. Era vorba de o diversiune ce urmărea intimidarea și pregătirea unor negocieri. Nu la mult timp după răspândirea zvonului, niște emisari – printre care și Petru Groza, deja prim-ministru la acel moment – au propus Comandamentului legionar din interior un așa-zis pact de neagresiune, prin care părțile se angajau să nu întreprindă acțiuni ostile una împotriva celeilalte, tolerându-se reciproc. După mai multe discuții și tatonări, Comandamentul Mișcării a căzut în capcana comuniștilor, dând curs circularei din 6 august 1945, care le recomanda legionarilor să iasă din ilegalitate și să se abțină de la orice provocări. 

Răzvan Gheorghe: Trebuie punctat că nici legionarii și nici comuniștii nu aveau de gând să respecte așa-zisul pact. Fiecare tabără ținea pistolul la spate și se pregătea pentru ce era mai rău. A fost o greșeală pactul? 

Demostene Andronescu: A fost o imensă greșeală! Desigur, ambele tabere l-au încheiat pentru a câștiga timp, însă legionarii n-au ținut seama de faptul că, în acea conjunctură, timpul nu lucra pentru ei, ci pentru comuniști. Semnarea acelui pact a făcut imposibilă declanșarea încă de atunci a luptei armate anticomuniste, ceea ce le-ar fi generat mari probleme cotropitorilor sovietici și regimului instalat la București. În ‘45 erau destui năpăstuiți gata să pună mâna pe arme, altfel ar fi decurs ostilitățile în circumstanțele istorice de atunci. La momentul acela, declanșarea unei astfel de lupte se putea baza pe largi segmente sociale și politice, nu doar pe legionari. Erau ofițerii Armatei Regale, deblocați și trimiși la cele mai umilitoare munci, erau rămășițele Armatei Naționale din Austria și întregul exil legionar din Germania. 

O astfel de acțiune ar fi fost sprijinită tacit sau manifest de o mare parte a populației României. Evident, șansele de izbândă ar fi fost infime, poate întârziindu-se cu niște ani comunizarea țării, însă atunci, la fel ca acum, importantă nu era victoria, ci lupta. E drept, pierderile de vieți omenești ar fi fost considerabile, dar în niciun caz n-ar fi putut fi comparabile cu genocidul săvârșit de comuniști. O declanșare a luptei anticomuniste încă din ‘45 le-ar fi dat victimelor de mai târziu șansa de a muri eroic, cu arma-n mână, evitând umilințele și atrocitățile Gulagului. După diversiunea inițiată în ‘45, care a dus la ratarea unui moment esențial, aveau să urmeze marile valuri de arestări din ’48, instaurarea terorii staliniste și zdrobirea Mișcării, în special la Pitești, Gherla și Aiud, prin crime, tortură, presiuni de toate felurile și barbarii de neînchipuit. 

Răzvan Gheorghe: Haideți să revenim la acuzațiile pe care vi le-au adus securiștii în 1952, la prima dumneavoastră arestare. 

Demostene Andronescu: Acuzațiile au fost de ”activitate legionară”. Ce-i drept, Frății de Cruce au funcționat până prin ‘55-‘56, dar ce făceam noi acolo nu era ”legionarism”, trebuie să punctăm asta, ci rezistență anticomunistă după puterile și priceperea fiecăruia. V-am spus doar că pe legionarii adevărați aveam să-i cunosc abia la pușcărie. Să vă dau un exemplu de acțiune pe care securiștii o catalogau imediat drept ”legionară” și foarte periculoasă pentru orânduirea comunistă, ca să înțelegeți cât de ușor și de absurd erau aplicate aceste etichete care au distrus numeroase vieți și familii, devorându-le memoria și în prezent, în timp ce noi purtăm această discuție.

În ultimii doi ani, una dintre acțiunile principale decise în cadrul Frăției de Cruce a vizat salvarea cărților interzise de regimul comunist. În ‘49 apăruseră două volume groase ce enumerau titlurile cărților interzise. Cărțile în cauză fuseseră scoase din uzul general al bibliotecilor și băgate, sub cheie, în fonduri speciale. Puțini mai aveau acces la ele, fie cu aprobare de la Securitate, în cele mai multe cazuri, fie cu ajutorul unor cunoscuți, funcționari și alte intervenții. Eu am reușit să fur cărți interzise cu ajutorul unui coleg care se angajase la Biblioteca Academiei. Pe baza abonamentului său, îmi facilita intrarea în sala mică, retrasă și special amenajată, în care nu erau mai mult de zece-douăzeci de locuri la mese. Citeam cât citeam și, când îmi venea bine, uitam să returnez una dintre cărți – o băgam la burtă, pe sub cămașă sau bluză, și plecam fără probleme, bazându-mă pe complicitatea colegului. Am reușit să fur cărți și din bibliotecile unor facultăți. Volumele le răspândeam pe la prieteni și cunoștințe, scopul nostru fiind să fie citite de cât mai mulți. N-aveam unde să le depozitez, că stăteam când colo, când colo, pe la diverși prieteni, că eu n-am primit drept de cămin, nici drept de cantină nu mi-au dat, însă reușeam să mănânc la cantinele studențești cu ajutorul bonurilor și cartelelor pe care mi le dădeau prietenii.

– Păstrează și mie cartea asta, le ziceam. 

Să știți că s-au citit mai mult interzise decât dacă le-ar fi lăsat în pace pe rafturile bibliotecilor. 

Să vă spun o chestie. Prin anii ‘70 sau ‘80, nu-mi amintesc exact, am reîntâlnit o fostă colegă de facultate, care m-a invitat la cină, i-am cunoscut familia și am vorbit de una, de alta. La un moment dat fosta colegă a dispărut și a revenit cu o carte, zicându-mi: 

– Uite, asta mi-ai dat-o să ți-o păstrez. 

Nu-mi mai aduceam aminte. Mă uit pe copertă, era ”Schimbarea la față a României”, ediția princeps din 1936, pe care eu o furasem de la Biblioteca Academiei în urmă cu decenii, pe la începutul anilor ‘50. Mi-a spus că o puteam păstra, fapt ce m-a emoționat. N-am ascuns-o și nici nu am ținut-o doar pentru desfătarea mea, am pus-o în circulație. 

Pe-atunci lucram la un institut de cercetare ce avea legătură cu istoria și am împrumutat volumul tuturor, până și secretarul de partid al instituției l-a citit pe Cioran. Bine, l-a citit, dar nu a comentat nimic, a tăcut mâlc. Așa era pe-atunci. Am rămas surprins, după ‘89, când am putut să vorbesc deschis cu el și mi-a mărturisit că-l zdruncinase cartea aia. Era un om normal, fusese comunist doar ca să aibă și el un post mai bun. Zicea:

– Dom‘le, am citit-o de trei, de patru ori, n-o mai puteam lăsa din mână!

E o cartea extraordinară, într-adevăr, e o carte care cutremură, însă aprecierile astea se referă doar la prima ediție, pentru că, așa cred eu, Cioran a suferit și el un fel de reeducare, după ce nici o editură nu i-a mai primit cărțile, din ‘45-‘46 și până după ‘60 fiind boicotat și calomniat în permanență. Atunci și-a rescris anumite pasaje, totodată scoțând definitiv din carte capitolele despre unguri și evrei. Orice s-ar spune, asta a fost o formă de reeducare.    

Acțiunea de salvare a cărților interzise și de răspândire a lor cu scopul de a fi citite – în niște ani în care mormane de cărți erau arse, la ordinul autorităților comuniste – trecea drept ”legionarism” în ochii Securității, evident. La mai bine de zece ani de la acțiunile amintite, aveam să fiu demascat în timpul reeducării de la Aiud și cu privire la aceste furturi de cărți, acțiunea fiind catalogată drept ”legionară” deși ar trebui să fie limpede pentru oricine că era o formă de rezistență anticomunistă. Făceam chestii de-astea, ne opuneam. Eram un grup alcătuit în special din studenți de la facultățile de Istorie și Filosofie dar aveam legături și prin alte facultăți. Ne opuneam comunizării, la asta se rezuma, de fapt, acuzația de ”legionarism”. 

Comuniștii puseseră mâna pe principalele instituții ale statului și făcuseră reforma învățământului, care nu a reprezentat altceva decât distrugerea premeditată a învățământului românesc, la ordinele Kremlinului. Autoritățile și-au axat atenția asupra tineretului și în mod special asupra studențimii, ca să o cucerească de partea regimului. Au cucerit-o până la urmă, venind mai întâi cu o serie de sancțiuni, pentru ca mai apoi să anunțe anumite favoritisme – nu ți se dădea drept de cămin dacă nu erai înscris în organizația comunistă de tineret din facultate, nu căpătai cartelă și bonuri pentru cantină, nu ți se aproba bursă, chiar dacă erai foarte bine pregătit, asta ca să vă dau numai câteva exemple concludente. Atmosfera devenea irespirabilă. Din nevoie sau pur și simplu din oportunism, s-au înscris mulți în organizațiile comuniste, astfel că în doar patru ani, din ‘48 până în ‘52, aproape 80-90% dintre studenți trecuseră de partea noii orânduiri. Schimbarea s-a petrecut cu rapiditate având în vedere că, în ‘48, când mi-am început facultatea, raportul de forțe era inversat, majoritatea covârșitoare a studenților fiind nemulțumită de realitățile comunismului. Regimul le dădea burse și facilități, așa că cei mai mulți au acceptat. Aveam cunoscuți care trecuseră de partea comuniștilor din oportunism și care îmi făceau rost de bilete pentru cantină.     

Securitatea îi eticheta drept ”legionari” pe cei mai mulți dintre tinerii arestați și mai ales pe studenții anchetați pentru diferite delicte de-astea de genul ”a furat o carte”, deși ei făceau rezistență anticomunistă fără să aibă o anumită ideologie. La pușcărie, când am cunoscut într-adevăr legionari, am realizat că un ochi neformat avea nevoie de vreo două zile ca să își dea seama care erau legionarii și care erau politicii arestați sub alte acuzații. Legionarii aveau o educație specifică, aveau un anumit comportament, o disciplină, erau uniți și i-au ajutat pe mulți deținuți, așa cum au putut, în condițiile date, indiferent de etnia și de orientarea politică a acestora.

Puțini mai știu astăzi că Securitatea a permis ca un grup de câțiva deținuți legionari să fie adus la Sighet, după ‘53, pentru a-i îngriji pe demnitarii muribunzi, care nu doar că piereau în urma unor agonii înfiorătoare, dar erau lăsați și să putrezească imobilizați în propriile fecale. Iuliu Maniu a murit după ce zăcuse în scârna lui câte o săptămână. Nu se mai putea mișca, făcea pe el și-l lăsau acolo nespălat. O dată pe săptămână aduceau deținuți de la dreptul comun ca să-l spele la fund cu mătura folosită zilnic la măturat celularul. O înmuiau în apa aia împuțită și-l spălau la fund. În condițiile astea a murit Maniu.  

La un moment dat, ăștia de la Securitate, care știau că legionarii se arătau săritori prin închisori, că-i ajutau pe bolnavi și-i îngrijeau pe muribunzi, fiind receptivi la durerea semenilor indiferent dacă era vorba de români, polonezi, evrei, germani sau mai știu eu ce, oameni să fie, au luat vreo zece legionari de la Aiud și i-au transferat la Sighet, permițându-le să aibă grijă de cei grav bolnavi și de muribunzi, ca să-i spele, însă o lungă perioadă săracii au fost lăsați să moară în scârnă. Faptul că legionarii erau săritori în pușcării și îi ajutau pe ceilalți deținuți este documentat de întreaga memorialistică existentă, până și Securitatea a recunoscut asta. Am avut un prieten legionar care a ajutat și a îngrijit luni în șir un deținut evreu, i-a fost alături până când acesta a murit. 

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat după arestare? Unde v-au dus?  

Demostene Andronescu: Am fost arestat la 20 mai 1952. N-am putut să neg nimic din ce spuneau securiștii. Ridicaseră niște cărți de la mine, vă dați seama că nu puteam să zic că le găsisem pe jos, așa ceva n-ar fi ținut oricum, doar i-ar fi înfuriat. Le-am spus adevărul: 

– Le-am luat pentru că voiam să le salvăm, credeam că vor fi arse.

– Dar cine v-a spus că vor fi arse?

– Nimeni, așa ne-am gândit noi. 

– Cine v-a dat ordin să le furați? De unde a venit decizia?

– Nu ne-a trimis nimeni să facem asta. N-am primit un ordin, mi-a venit mie în minte. 

– Cum ți-a venit?

– Așa, pur și simplu. Când m-am dus la Biblioteca Academiei și am cerut ”Pe culmile disperării” a lui Cioran și nu mi-au dat-o, m-am gândit că toate cărțile interzise vor fi distruse. 

Mi-am asumat decizia și acțiunea, făcând totul pentru a-i ține pe alții departe de atenția securiștilor, care voiau să umfle acuzațiile astfel încât să rezulte un lot cât mai mare. Anchetele au durat cam patru luni, până în septembrie, și s-au desfășurat la Securitatea de pe Calea Rahovei. Se punea accentul pe amenințări, presiuni de toate tipurile și brutalități. 

În septembrie ‘52  m-au trimis la Jilava, unde am rămas la dispoziția Securității încă un an de zile pentru diverse suplimente de anchetă – veneau din când în când să mă ia, dar de regulă aveau la Jilava o încăpere în care mă puteau ancheta și nu mă mai duceau la București. O perioadă m-au băgat în Reduit, în camerele 9-12, unde se ajungea intrând prin camera 2 și trebuia să treci prin alte camere, întrucât camerele alea nu aveau fiecare o intrare proprie, așa fusese construit Fortul – după Revoluție, când am revăzut Jilava, de data asta ca vizitator, am remarcat că în ultimele decenii se făcuseră câteva modificări, întrucât camerele respective aveau acum intrări separate. La un moment dat, la 9-12 eram vreo 400 de oameni înghesuiți în patru camere destul de mari însă neîncăpătoare pentru atât de mulți deținuți. De regulă stăteam câte 60-80 pe cameră în condițiile în care la parter – paturile erau supraetajate pe stânga și de dreapta – nu încăpeau decât 40 de oameni, și-așa înghesuiți ca vai de ei, motiv pentru care cei mai mulți dintre noi eram nevoiți să dormim pe sub paturi, la ”Șerpărie”, direct pe ciment. Am rămas la Jilava, în condițiile amintite, timp de trei ani. E o durată mare chiar și pentru practica acelor vremuri. Lotul meu a fost arestat în ‘52 și a fost judecat abia în ’55, când aveam să fiu condamnat la cinci ani de temniță grea. 

Ulterior, când am ajuns la Gherla și la Aiud, am avut timp berechet ca să întorc pe toate fețele tărăgănările juridice și procedurile acelea, în marea lor parte absurde, care însă au făcut ca lotul să rămână atât de mult la Jilava. Ulterior am ajuns la concluzia – fără să am vreun indiciu clar în acest sens, ci doar bazându-mă pe intuiție – că pe linia asta dintre Securitate-Procuratură-Tribunal au existat, totuși, și unii oameni cu minte, cu un dram de umanitate, care, știind sau bănuind că la Pitești se întâmplau chestiuni abominabile, de un sadism ieșit din comun, au amânat condamnările cât au putut, prin proceduri și tot soiul de suplimente de anchete, care sunt convins că nu au adus nimic nou sau relevant la dosar. Cred că așa se poate explica de ce, în toamna lui ’52, la Jilava am găsit loturi de studenți de la Academia Comercială, de la Drept, de la Filosofie și de la multe alte facultăți ale Universității București. Cu toții stăteau nejudecați de doi-trei ani. Nu erau întemnițați administrativ, nu, fiindcă aveau dosarele în curs de judecare, dar îi luau la tribunal și reveneau cu un supliment de anchetă sau cu o amânare din diverse alte motive. 

Răzvan Gheorghe: Așadar, susțineți că pe traseul urmat de toți deținuții politici – Securitate-Procuratură-Tribunal – au existat, în perioada ‘49-’52, o serie de persoane conștiente și discrete, care s-au folosit de diverse proceduri și de alte chichițe pentru a bloca zeci/sute de studenți la Jilava, în marea închisoare de tranzit, cu scopul de a-i ține departe de atrocitățile pe care capii Securității le-au inițiat și coordonat la Pitești? 

Demostene Andronescu: Da. Sunt sigur că acești oameni au existat. Așa se poate explica de ce atât de mulți studenți erau ținuți la Jilava în anii în care Experimentul Pitești a dat în clocot. Fiind studenți, odată judecați i-ar fi trimis imediat la Pitești, care era închisoarea de execuție destinată studențimii. Dacă ar fi fost condamnați în perioada ‘49-‘52, cu toții ar fi ajuns marfă pentru Pitești. 

Judecările au început dintr-odată, pe la sfârșitul lui ‘53, când devenise clar că barbaria de la Pitești luase sfârșit, așa cum de altfel se terminase și cu reeducarea violentă exportată la Gherla și la Canal. Odată cu prăbușirea grupării Ana Pauker-Vasile Luca-Teohari Georgescu s-a terminat și oroarea Piteștiului, pentru mine fiind cât se poate de limpede că cele două evenimente se află într-o relație de cauzalitate. Finalul a fost abrupt și a survenit într-un moment extrem de periculos, când se începuse exportarea reeducării violente prin intermediul grupurilor de reeducați. 

Agenții NKVD-GRU care conduceau Securitatea și liderii din Comitetul Central sunt marii vinovați pentru inițierea, organizarea și coordonarea a ceea ce de regulă numim ”Experimentul Pitești”. Din moment ce Securitatea era controlată draconic de agenți cu acte în regulă ai serviciilor secrete rusești, este indubitabil că atrocitățile au fost ordonate de la Moscova. Având în vedere toate acestea, ar trebui să fie clar pentru orice om întreg la minte că nimeni nu are dreptul de a-i judeca pe studenții piteșteni, care au fost torturați cu sălbăticie, uneori săptămâni și luni în șir, la ordinele Securității. Este monstruos să-i luăm victimei statutul de victimă. Închipuiți-vă numai așa, ca un exercițiu mintal, că vă torturează, vă bate și vă umilește cineva în permanență timp de patru-cinci luni, și-apoi vin unii și mint că tot tu ai fi fost vinovat, deși toate evidențele indică faptul că lucrurile au stat invers. Chiar și în condițiile acestea au fost oameni dârji care au rezistat, care s-au împotrivit cu orice preț reeducării. Și mai trebuie să înțelegem un adevăr: torturile extreme care s-au pus în practică la Pitești dau adevărata dimensiune a eroicei și disperatei rezistențe anticomuniste a studenților piteșteni. Să nu uităm niciodată asta.   

Răzvan Gheorghe: Dacă ar avea un dram de moralitate, detractorii generației ’48 ar trebui să încerce o minimă formă de empatie, gândindu-se ce ar fi făcut ei dacă ar fi avut ghinionul să ajungă în locul unui student piteștean, condamnat la ani grei de pușcărie politică nu pentru fapte comise, nu, nici pe departe, ci pentru convingeri politice reale sau presupuse, atât și nimic mai mult. În funcție de torturile, minciunile și capriciile unui sistem totalitar, oricare dintre noi ar fi putut ajunge, în anii aceia, într-o astfel de situație-limită total nedreaptă. Cred că dincolo de rarisimele excepții, de o tărie ce înspăimântă – mă refer la deținuții care fie au murit neînfrânți, fie s-au împotrivit prin toate mijloacele reeducării violente, având totuși norocul unor diverse conjuncturi, nimeni nu poate rezista dacă e torturat zi și noapte o anumită perioadă. Unii studenți erau considerați mai puțin primejdioși pentru orânduire și nici nu dețineau informații care i-ar fi interesat pe securiști, așa că au avut șansa unui parcurs diferit de cel al deținuților considerați vârfuri ale rezistenței. Acestora din urmă le-au fost administrate cele mai bestiale torturi, bătăi și umilințe, însă nimeni nu a scăpat mutilării generale.    

Demostene Andronescu: Nu poți rezista la nesfârșit, e imposibil, fiindcă ești zdrobit prin metode extreme iar timpul le aparține lor, călăilor. Tortura și bătăile permanente sunt demolatoare din toate punctele de vedere, e motivul pentru care mulți au acceptat reeducarea. Pe lângă permanentizarea ororii mai erau și alte aspecte, care o adânceau cumplit. Dacă aveai un prieten sau un frate acolo, ți-l aduceau pe frate-tău, să-l reeduci tu, să-l torturezi, să-l bați, să-l umilești, să-l terorizezi tot timpul. Vă-nchipuiți situațiile astea? Atrocitățile s-au terminat când Eugen Țurcanu deja alcătuise echipe pentru alte închisori, ordinul de la Securitate fiind ca și deținuții bătrâni să fie torturați și trecuți prin iadul reeducării. Încercaseră și la penitenciarul Ocnele Mari, unde la un moment dat era întemnițată floarea intelectualității românești. Petre Țuțea și Ion Petrovici se aflau acolo în anii ăia. Atunci încă mai era perioada în care, serile, deținuții puteau să facă ședințe, din când în când, de poezie sau de susținere a unor prelegeri pe diferite teme. Până în ‘52-’53 a existat posibilitatea asta, am audiat și eu prelegeri la Jilava, însă pe parcurs s-au interzis toate micile supape, în timp ce sancțiunile s-au înăsprit pentru orice tip de abatere. 

Să mai reținem un aspect: doar Eugen Țurcanu și cei câțiva reeducați din jurul lui – nu mai mulți de cinci-șase – au acceptat să înceapă demascările fără să fie torturați și bătuți. Ei au fost executanții, uneltele Securității. Spre deosebire de aceștia, restul studenților piteșteni au fost torturați și bătuți cu sălbăticie până când au acceptat reeducarea, într-o formă sau alta. Însă nu trebuie să uităm nici că, deși au făcut enorm de mult rău acceptând acest troc, asta-i indiscutabil, Țurcanu și cei la care ne referim au fost victime inițial, fiind aruncați în pușcărie cu dosare politice, fără fapte, după torturi și bătăi în anchete și în urma unor verdicte emise de niște tribunale ale poporului, verdicte care le-au distrus ireversibil viețile și familiile. Da, la Pitești au devenit unelte, executanți oportuniști sau simple creiere spălate, însă adevărații vinovați sunt capii Securității, nu deținuții, asta ar trebui să fie o evidență pentru oricine.    

Răzvan Gheorghe: Așadar, ați fost arestat în primăvara lui 1952 și judecat abia în 1955, urmând să fiți grațiat în toamna aceluiași an, după ce ați executat 3 ani din condamnarea de 5. Aceasta a fost prima dumneavoastră perioadă de pușcărie politică. După grațiere v-ați înscris la Facultatea de Filologie Clasică. Fără să bănuiți, vă îndreptați spre miezul unei furtuni de proporții. În toamna lui 1956, în contextul răbufnirii Revoluției din Ungaria, veți fi arestat și acuzat că ați fi plănuit, împreună cu Marcel Petrișor, Alexandru Ivasiuc și alți studenți anticomuniști, organizarea unei manifestații de solidaritate cu studenții maghiari. Totul ar fi trebuit să se întâmple în buricul târgului, mai exact în Piața Universității. În realitate, dumneavoastră nu ați organizat nimic și nici nu știați mare lucru despre această intenție. Începea drama generației ‘56.   

Demostene Andronescu: Nu, chiar n-am știut mai nimic. Pe-atunci învățam din răsputeri ca să recuperez cei trei ani pierduți în pușcărie, nebănuind că încă nu mă lovise răul cel mare. Primeam meditații la limbi clasice, eram foarte ocupat. Despre ”proiectata” manifestație de solidaritate a studenților din București am aflat doar într-un mod cu totul vag, fără a participa câtuși de puțin la vreo așa-zisă ”organizare”. Oricum, manifestația nici măcar nu a avut loc.  

Răzvan Gheorghe: Spuneți că ați aflat ”într-un mod cu totul vag” despre o atare intenție. Cum ați aflat, mai exact? 

Demostene Andronescu: S-a-ntâmplat în felul următor. Pe 2 sau 3 noiembrie, țin minte că era într-o duminică, m-am dus până la sora mea ca să-mi iau așternuturile, că le spălase. Marcel Petrișor stătea în gazdă la familia ei, tot acolo locuiam și eu în cea mai mare parte a timpului, dar nu și în zilele acelea. Atunci l-am găsit pe Marcel cu o fată și cu un băiat pe care nu-i mai văzusem niciodată. Marcel mi-a zis:

– Uite, ăștia vor să facă mâine o manifestație de solidaritate cu studenții din Ungaria.

– Ce manifestație să mai faceți mâine, măi?, i-am întrebat, surprins de cele auzite. Dacă o făceați ieri, alaltăieri sau acum patru-cinci zile, mai avea un rost, acum e deja prea târziu. 

Am spus asta fiindcă aflasem deja, de la sora mea, că rușii interveniseră brutal în Ungaria, făcuseră valuri de arestări și-și promovaseră un om de paie la putere. Credeam că o manifestație de susținere ar fi trebuit organizată cu ceva zile înainte, când revoluția încă mai era în toi, când mesajul nostru ar fi avut o actualitate. 

Și asta a fost tot ce s-a discutat cât am fost eu acolo, fiindcă n-am mai stat decât câteva minute, mi-am luat așternuturile și am plecat în treaba mea. Asta a fost așa-zisa mea legătură cu ”proiectata” manifestație, nimic altceva. Degeaba le-am tot explicat securiștilor, în anchetă, cum au stat cu adevărat lucrurile, era ca și cum nici nu mă auzeau, și degeaba mi-am propus să explic asta la proces, întrucât nici măcar nu mi s-a dat permisiunea de a mă adresa instanței.      

Răzvan Gheorghe: Știu că, în ‘56, dumneavoastră și Marcel Petrișor locuiați pe undeva pe la ultimul etaj al Blocului Wilson, care era plin de securiști cu grade, aceștia beneficiind de cele mai spațioase și mai luxoase apartamente, situate la etajele 1-2, în timp ce etajele superioare erau populate de gardieni MAI și de tot soiul de auxiliari ai Securității. Am auzit că la etajul al doilea a locuit o perioadă și Petrache Goiciu, comandant al închisorii de la Galați și mai apoi a celei de la Gherla, unde s-a făcut remarcat prin sadism.

Demostene Andronescu: În ’56 acolo locuia băiatul lui Goiciu, dar poate că taică-său stătuse mai înainte în respectivul apartament – eu nu l-am văzut niciodată la Blocul Wilson. În schimb, l-am întâlnit pe fiul său, când am venit o dată de la facultate și am dat nas în nas. Era plin de securiști și caralii, e adevărat. De altfel, Petrișor și cu mine stăteam, cum v-am spus, într-o cameră pusă la dispoziție de o soră de-a mea care se măritase chiar cu un securist, dar omul era total irelevant, n-avea vreo poziție, n-avea misiuni operative, doar lucra și el la Securitate. Nu ni s-a tras de la asta. Am fost arestați în Blocul Wilson, la câteva zile după dialogul pe care vi l-am relatat – s-a întâmplat pe 10 noiembrie, exact la un an după ce fusesem eliberat din prima detenție, de la Gherla, în seara de 10 noiembrie 1955, pe la ora 18.00. A doua arestare a survenit la ora 6.00 dimineața. Ce bătaie am mai luat și la Blocul Wilson… dădeau ca sălbaticii… Securiști își organizaseră un post fix în clădire și ne-au supravegheat câteva zile. Ziceau: 

– V-ați băgat aici ca să ne spionați, ca să ne urmăriți! 

Asta pentru că de la fereastra camerei noastre se putea vedea destul de bine la etajul al cincilea din Ministerul de Interne, unde se țineau anchetele. 

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră și ceilalți studenți bucureșteni veți intra în mâinile echipei de torționari cu epoleți condusă de căpitanul Gheorghe Enoiu, poreclit pe bună dreptate ”Măcelarul de la Interne”, pentru cruzimea de care dădea dovadă. El a fost cel care i-a scos dinții lui Alexandru Ivasiuc cu patul pistolului. Marcel Petrișor relata scene parcă desprinse dintr-un ”abator uman”, sintagma îi aparține. Dumneavoastră îi dedicați, în volumul ”Reeducarea de la Aiud”, un capitol denumit ”Portretul fiarei la tinerețe”. Cum a decurs ancheta în cazul dumneavoastră?    

Demostene Andronescu: Ancheta s-a desfășurat la Ministerul de Interne, a ținut mai bine de șase luni, până prin mai ‘57, și s-a axat, evident, pe tortură, dar și pe alte brutalități, fiindcă securiștii erau experți în așa ceva. Te dezbrăcau, te descălțau și te puneau la rangă, între două mese, timp în care te băteau la fund și la tălpi până când îți pierdeai cunoștința. Abia dacă te mai târai după aia, aproape că mergeam în coate și-n genunchi. Când te loveau, păi dădeau să te distrugă, să te rupă, își foloseau toată puterea. 

Pe de altă parte, securiștilor le intrase în cap faptul că eu și Petrișor, amândoi foști deținuți politici, ne-am fi înscris din nou la facultate nu ca să învățăm, ci ca să facem organizații anticomuniste și probleme regimului în mediile studențești. Nimeni și nimic nu i-ar fi putut convinge de altceva, așa că ne-au chinuit și ne-au bătut de ne-au umplut de sânge, ”motivând” verbal în felul următor: nu doar că n-am stat în banca noastră și n-am urmat o meserie, dar ne-am mai și găsit să ”furăm” locurile clasei muncitoare de la facultate, ca să ne folosim statutul de studenți împotriva orânduirii. Așa puneau problema.  

Răzvan Gheorghe: După ‘89, întrebat dacă a lovit vreodată un anchetat, colonelul (r) Gheorghe Enoiu a răspuns, afișând cea mai mare seninătate cu putință: ”Eu nu am dat o palmă”. Relatați-mi, vă rog, tratamentul la care v-a supus ”Măcelarul de la Interne”.

Demostene Andronescu: Să știți că Enoiu avea oarecum dreptate când a făcut afirmația la care v-ați referit. Zic asta în deplină cunoștință de cauză, fiindcă el nu prea bătea cu palma, bătea cu ciomagul, pumnul și gârbaciul. Enoiu își arăta adevărata față la interminabilele interogatorii de noapte, când punea mâna pe măciucă și devenea o bestie lipsită de orice scrupul, lovind cu toată puterea de care dispunea. Nu-l deranja să sară sânge pe el sau pe ziduri, atâta vreme cât lucra gol de la brâu în sus sau era acoperit cu un cearșaf. Pe timp de zi mai încerca să salveze niște aparențe, uneori părea manierat dar, dacă se-nfuria, ceea ce nu era deloc greu, bătea de snopea și ziua, l-am văzut în câteva rânduri. E drept, nici atunci nu l-am văzut să dea cu palma, dădea cu pumnul. Avea un pumn greu de-ți zburau dinții.    

Printre bătăușii lui Enoiu – cei mai mulți fiind racolați dintre boxerii retrași de la Clubul Dinamo – se număra și Brânzaru, de altfel notoriu în memorialistică, sigur ați citit despre el. Mătăhălos și mai mereu încruntat, fostul boxer își băga capul în camerele de anchetă și întreba dacă era nevoie de serviciile lui, asta pentru a-i intimida pe oropsiții de acolo, întrucât, dacă anchetatorii aveau într-adevăr nevoie de ajutor, echipa de bătăuși ar fi fost chemată imediat, prin ridicarea unui receptor sau printr-o simplă atingere de buton. Acolo nu se pierdea vremea. Evident, și anchetatorii te băteau de te stingeau, însă nimeni nu se apuca de torturi și bătăi de capul lui, cu toții o făceau la ordin, iar ordinele erau date de căpitanul Enoiu, directorul Direcției de Anchete Penale a MAI.  

Cu Enoiu am interacționat prima dată pe 10 noiembrie, după ce am fost arestat și dus la MAI, unde m-a supus unui scurt interogatoriu într-un birou situat la al cincilea etaj al clădirii. Am ridicat din umeri când m-a întrebat de ce credeam că fusesem arestat. 

– Nu știu, domnule căpitan.

– Faci pe prostu, a?

– Domnule căpitan, chiar nu știu de ce sunt reținut.

– Cum mă, nu știi?! Dar cu manifestația aia cum e? 

– Ce manifestație, domnule căpitan?

– Uite-l cum face pe prostul! Las’ că o să vezi tu!

Și-am văzut, e adevărat, chiar în noaptea care a urmat, când am fost scos la anchetă, pe la ora 22.00.

– Să vină sus echipa!, a ordonat Enoiu, la receptorul telefonului, imediat ce i-am confirmat că nici atunci nu îmi aduceam aminte despre manifestație. 

M-au băgat într-o cameră alăturată biroului său. Acolo nu exista altă mobilă cu excepția a două mese și un scaun. Era o cameră de tortură. Pe una din mese se găseau două vine de bou, trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci și alte asemenea. Într-un colț, rezemate de perete, așteptau câteva bâte și trei țevi de fier de diferite dimensiuni.      

Să tot fi trecut cam o jumătate de oră până când a reapărut Enoiu, însoțit de trei zdrahoni. Cu toții erau dezbrăcați la maieuri, ca să nu-și păteze cămășile cu sânge. M-au pus să mă descalț, să mă dezbrac și-apoi Enoiu a dat ordin să fiu atârnat la rangă. Tot el a fost primul care m-a bătut cu gârbaciul, lovind alternativ când la fund, când la tălpi. Dădea cu toată forța, dădea să mă rupă. Am urlat ca niciodată înainte dar asta nu a impresionat pe nimeni. Durerea era înfiorătoare. Totuși, probabil agasat de urlete, Enoiu a dispus: 

– Liniștiți-l, mă, că trezim tot cartierul!

A fost momentul în care unul dintre vlăjgani mi-a astupat gura cu un prosop. Enoiu a continuat să mă bată, după câteva minute avertizându-l să aibă grijă ca să nu care cumva să mor sufocat, ”că pe urmă îl plătim de bun”.     

– Se poate, tovarășu’ căpitan? Noi doar lucrăm științific, l-a asigurat ăla. 

Bătaia la tălpi s-a dovedit mai groaznică decât cea la fund. După ce a obosit de cât m-a lovit, Enoiu le-a întins gârbaciul celorlalți și le-a ordonat să facă același lucru. La un moment dat am căzut într-un leșin din care m-au trezit băgându-mă cu capul într-o găleată cu apă. Atunci am auzit vocea lui Enoiu:

– Nu-l mai bateți la tălpile goale, că n-o să-i mai puteți băga pantofii în picioare!

M-au încălțat cu mari, mari dificultăți, tălpile fiind deja destul de umflate, și mi-au legat bine șireturile. După aia, unul dintre ei a apucat o țeavă de metal și a început să mă lovească cu toată puterea peste tălpile pantofilor. Mi-am pierdut cunoștința și mi-am revenit în simțiri abia după miezul nopții, dezmeticindu-mă în arestul din subsolul MAI. Colegii de celulă îmi puneau cârpe ude peste zonele traumatizate. Aveam niște dureri atât de mari, încât nici nu-mi închipuiam că după o astfel de bătaie oasele picioarelor mi-ar mai fi putut rămâne întregi, dar au rămas, slavă Domnului, întrucât loviturile erau amortizate de tălpile încălțărilor și de reculul pe care-l căpăta corpul aflat într-un permanent balans. Avea dreptate securistul ăla, ei băteau științific. Fiindcă nu era permis să te întinzi în pat pe timpul zilei, am fost nevoit să stau toată ziua următoare pe cimentul celulei, pe genunchi și pe coate. 

Seara am fost scos și dus din nou în anchetă, Enoiu voia să profite de epuizarea mea. Când i-am repetat că nu am avut nici un rol în presupusa organizare a manifestației, care nici măcar nu avusese loc, s-a întunecat la față și a-nceput să mă plesnească din nou cu gârbaciul, de data asta peste spate și peste brațe. 

În ziua următoare, fiind dus la cabinetul medical, am crezut, în marea mea naivitate, că mă chemau ca să-mi aline durerile, prescriindu-mi un oarecare tratament, dar nici vorbă de așa ceva. Singurul motiv pentru care am călcat în cabinet a fost pentru ca doctorul Moise Cohen să-și dea avizul că încă mai puteam suporta tratamente similare cu cele deja administrate. Aveau să urmeze trei nopți abominabile, de-a lungul cărora Enoiu a obținut exact ceea ce dorea de la bun început: ne-au torturat și ne-au bătut până când, demolați și terorizați, am acceptat cu toții să colaboram cu ei și să ne autoacuzăm, inventând acolo, în incinta MAI și la indicațiile anchetatorului-șef, o așa-zisă organizație subversivă care ar fi inițiat și coordonat proiectul manifestației. Scopul lor a fost să facă un lot cât mai mare cu putință și să distrugă cât mai multe vieți tinere, prezentându-ne ca pe niște elemente extrem de primejdioase pentru regimul comunist. Au fost promovați pentru asta.   

Nu duc lipsă de amintiri cu Enoiu. Să vă mai relatez una. După ultima anchetă de noapte, într-o dimineață, am fost scos la un nou interogatoriu. Enoiu ședea la birou și înfuleca sandvișuri. Din când în când sorbea dintr-o ceașcă de cacao cu lapte. Scena era de o nesimțire de-a dreptul neverosimilă, și asta nu pentru că mi-ar fi făcut mie poftă, fiindcă eram atât de amărât încât nici nu-mi mai ardea de mâncare, ci pentru că un individ care e în stare să facă un astfel de gest e lipsit de orice urmă de bun-simț. Dintr-odată, cu gura încă plină, m-a întrebat: 

– Bă, tu îi cunoști pe frații Găbudeanu? 

Nu mă așteptam la întrebarea asta, dar având în vedere că-i cunoșteam, i-am răspuns afirmativ, crezând, în naivitatea mea, că simplul fapt de a cunoaște pe cineva nu poate reprezenta un delict. Auzindu-mă, Enoiu s-a schimbat la față, a apucat tamponul de marmură cu sugativă și l-a aruncat în mine cât a putut de tare. M-am ferit din reflex, bucata de marmură vâjâindu-mi pe lângă ureche și izbindu-se violent în peretele din spate. Faptul că m-a ratat i-a sporit furia, așa că s-a aruncat asupra mea și m-a luat la pumni, înjurându-mă de toate cele.

Răzvan Gheorghe: Permiteți-mi să reproduc finalul acestui episod așa cum l-ați zugrăvit în volumul ”Reeducarea de la Aiud”. Citez întocmai:

”Nu m-a lăsat din pumni decât atunci când a simțit că s-a rănit la mână în cei doi dinți pe care mi-i spărsese. Văzându-și propriul sânge, se îngălbeni și se duse direct la ușă, o deschise și ordonă unui gardian să i se aducă spirt, vată și un plasture. După ce i-au fost aduse, se doftorici cu grijă, uitându-se chiorâș la mine și bombănind înjurături. Apoi, nemaiavând probabil chef de ‹muncă›, m-a expediat la celulă. Cu acea ocazie, mi s-a confirmat încă o dată cât de fricoase și cât de lașe pot fi marile bestii cu chip de om”. 

Iar în altă parte punctați esențialul, referindu-vă la același Enoiu: ”Vina cea mare, crima lui de neiertat este că el a bătut și a torturat oameni nevinovați (și despre care știa bine că erau nevinovați), silindu-i să-și recunoască vini imaginare, pe baza cărora el și alții ca el să poată încropi acolo, în birourile Ministerului de Interne, ‹organizații› și ‹comandamente› utile celor de la putere pentru draconice diversiuni”. 

Demostene Andronescu: Cu un prilej, aveam să-l văd și într-o postură de o slugărnicie puțin spus umilitoare. Asta s-a întâmplat tot în cadrul unei anchete matinale, când am observat că Enoiu era confuz și cu gândurile prin alte părți. La un moment dat, când ușa biroului s-a deschis și în cadrul ei a apărut un personaj despre a cărui identitate n-aveam nici cea mai vagă idee, anchetatorul-șef a țâșnit de pe scaun, parcă împins de un arc:

– Să trăiți! 

Și a rămas încremenit în poziție de drepți. Era clar că individul care venise era un personaj foarte important, la început am bănuit că poate o fi chiar Alexandru Drăghici, ministrul Internelor, însă părea mult prea tânăr. Nu era nici consilier sovietic, l-am auzit vorbind o română fără accent. După ce individul în cauză i-a pus trei-patru întrebări în șoaptă, Enoiu și-a strâns hârtiile de pe birou și ne-a părăsit în grabă, nu înainte de a mai tuna un ”Să trăiți!” în chenarul ușii, sincronizat cu o plecăciune. Îi dispăruse definitiv siguranța pe care obișnuia să o afișeze. Mica discuție pe care am purtat-o cu misteriosul personaj nu e relevantă, dar mi-am dat seama că era obișnuit să vadă deținuți politici aflați în situații cumplite. 

Abia după eliberare, prin ‘65, am putut afla identitatea vizitatorului – era vorba despre Virgil Trofin, pe atunci prim-secretar al Uniunii Tineretului Muncitoresc (UTM). În calitatea lor de reprezentanți ai tineretului, Ion Iliescu – la momentul acela președinte al Uniunii Asociațiilor Studențești din România (UASR) – și Trofin aveau misiunea de a superviza desfășurarea anchetelor ce-i vizau pe studenții arestați.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la proces? Inițial au vrut să vă condamne la moarte.

Demostene Andronescu: Procesul a fost o mascaradă de la un capăt la celălalt, așa cum de altfel era practica în anii ăia. Chiar înaintea procesului am fost dus sus la Enoiu, care mi-a citit încadrarea stabilită la dosar:

– Decretul 199 din 12 august 1950. Știi ce-i asta?

– Nu știu. 

Habar n-aveam de legile și decretele lor. S-a dus tacticos la fișet din care a scos un Cod penal, l-a deschis la pagina respectivă și mi l-a pus în față să citesc:”Se pedepsesc cu moartea următoarele infracțiuni: c) crima de uneltire împotriva securității interne și externe a RPR”. 

Enoiu mă fixa cu ochi inexpresivi, era atent să vadă cum reacționez. N-am făcut pe grozavul, chiar nu a fost vorba despre așa ceva, dar nici nu am reacționat într-un fel sau altul, am rămas liniștit. Mă simțeam de parcă aș fi citit o înștiințare oarecare, nimic esențial. Parcă nici n-ar fi fost vorba despre mine. Se vedea pe fața lui că-i părea rău că nu încep să plâng, că nu mă vait. La scurt timp după această scenă, readus în celula din subsolul MAI, mi-am dat seama că, orișicât de absurd mi-ar fi părut, era posibil ca ăștia chiar să ne condamne la moarte. Cel puțin asta și-au propus în primă fază, ca să dea un exemplu de duritate în fața celorlalți studenți.    

Îngrijorat și copleșit de cele mai negre gânduri, mă foiam prin celulă, când am auzit un ciocănit în perete. M-am asigurat că gardianul nu mă urmărea prin vizetă și m-am apucat să-i răspund deținutului din celula vecină, care mi-a transmis următoarele, prin Morse ciocănit: ”Sunt Gheorghe Calciu, student la Medicină. Sunt arestat din ‘48”. Fuseseră procesele Piteștiului, era arestat în lotul lui Eugen Țurcanu și se afla în celulă cu nume importante în aritmetica reeducării piteștene.

Răzvan Gheorghe: Scena relatată de dumneavoastră are loc în primăvara lui ‘57. În ‘58, unii dintre ei vor ajunge în hrubele din Casimca Jilavei, unde vor fi supuși unui crud regim de exterminare. Dintr-un total de 16 deținuți, 6 vor muri după o agonie îndelungată: Constantin ”Costache” Oprișan, Valeriu ”Vică” Negulescu, Nutti Pătrășcanu, Aristotel ”Aligo” Popescu, Dan Dumitrescu și Gheorghe Caziuc. Supraviețuitorii vor fi trecuți și prin reeducarea de la Aiud.   

Demostene Andronescu: Da, unora dintre ei li se pregătea iadul de la Casimcă. În ‘57, când am schimbat câteva informații cu prilejul amintit, Gheorghe Calciu mi-a spus că era ținut cu mai multe căpetenii legionare printre care se număra și Nistor Chioreanu. Erau nevinovați, dar Securitatea aruncase totul în spinarea lor și-i forța, prin tortură, bătăi și prin toate presiunile posibile, să se autoacuze că ei ar fi organizat așa-numitul Experiment Pitești, la ”ordinele” primite de peste hotare de la Horia Sima. 

Răzvan Gheorghe: ”Ordine” care cică ar fi fost inscripționate pe izmenele deținutului Iosif  V. Iosif, pentru a putea fi împrăștiate și puse în practică la Pitești. Până și asta au fost în stare să susțină securiștii. Noaptea minții.

Demostene Andronescu: Da, da, așa au zis, că ordinele lui Sima ar fi fost scrise pe izmenele lui Iosif V. Iosif… Erau în stare de orice. Și cu Iosif am vorbit la perete, era un băiat de toată isprava, cu toții au fost băieți buni, conștienți de ce li se pregătea, însă anii de torturi și bătăi aveau să-și spună cuvântul din nou – cu excepția lui Gheorghe Calciu, care a refuzat categoric să se autoacuze și să accepte o colaborare cu securiștii, în pofida torturii, a presiunilor și a riscurilor la care se supunea în mod asumat, toți ceilalți au consimțit să susțină la tribunal versiunea mincinoasă a Securității, cei mai mulți temându-se că altfel vor fi condamnați la moarte sau la pușcărie pe viață. Probabil că asta s-ar fi întâmplat dacă autorităților nu le-ar fi ieșit mascarada. Ca să nu le facă probleme la proces, securiștii au aranjat disjungerea lui Calciu din lotul inițial și l-au rejudecat cu un alt lot, fiind condamnat la pușcărie pe viață sau la 25 de ani, nu mai rețin exact, dar a rămas în spatele gratiilor până în ‘64, când a fost slobozenia generală.

Răzvan Gheorghe: Măreț gestul lui Gheorghe Calciu.

Demostene Andronescu: Da. Nu se mai temea de ei și nu l-au putut frânge. 

Răzvan Gheorghe: Până la urmă, dumneavoastră veți fi condamnat la 20 de ani muncă silnică, urmând să fiți eliberat în ‘64, la decret. Ce traseu penitenciar ați avut după condamnare?

Demostene Andronescu: Până la condamnare am rămas la Jilava, apoi m-au trimis o perioadă la Aiud, nu mult, câteva luni. Au urmat vreo patru-cinci luni la Uranus și apoi am mai stat alte câteva luni la Jilava, până în septembrie 1958. La Fortul 13 s-a întâmplat și ca, pentru vreo două-trei săptămâni, să fiu băgat în camera tineretului sionist. N-am nici cea mai vagă idee de ce au decis să mă țină acolo. 

– Uite bă, v-am adus un legionar!, i-a anunțat gardianul de la grefă, hlizindu-se, după care a închis ușa în spatele meu. 

Probabil caraliul se aștepta ca sioniștii să sară pe mine, credea că o să ne certăm și că o să ne acuzăm de diverse. Nimic mai fals, fiindcă eram la fel de tineri și același regim ne aruncase în pușcărie. În cameră erau vreo 15-20 de inși. După ce s-au uitat lung la mine, unul s-a apropiat și m-a întrebat:

– Dumneavoastră sunteți legionar? 

– N-am fost legionar, dar e adevărat, simpatizez legionarismul. 

Le-am explicat că îmi repugnă orice formă de violență și de totalitarism, simpatia mea pentru Mișcare datorându-se unor aspecte mai degrabă de factură spirituală decât de ordin politic. Le-am spus că pe mine mă deranjează comunismul cuiva, cu atât mai mult atunci când mi-l impune, însă nu am nimic cu etnia lui. Ne-am înțeles foarte bine în scurtul timp petrecut împreună, n-au fost probleme, discutam despre toate cele. Unul dintre ei mi-a zis chiar că citise, din curiozitate, ”Cărticica șefului de cuib”, apreciind că sfaturile de acolo pot fi eficiente pentru orice tip de organizație care își desfășoară activitatea în clandestinitate. Fiindcă așa se întâmpla în cazul deținuților evrei, tinerii sioniști aveau alt regim penitenciar, beneficiau de pachete, vorbitor și primeau ziare, motiv pentru care, inevitabil, erau mult mai informați decât restul deținuților cu privire la evenimentele care se întâmplau în exterior. Când cineva primea un pachet cu mâncare, fiecărui tânăr din cameră i se oferea o porție, inclusiv mie, așa că m-am mai pus nițel pe picioare. A fost foarte bine acolo.    

Răzvan Gheorghe: Prima poezie pe care ați compus-o a fost ”Prefacere”. Se întâmpla la Jilava, în această a doua perioadă a detenției dumneavoastră. 

Demostene Andronescu: Da, ”Prefacere” a fost prima mea poezie. Să v-o recit, încă rețin peste o sută de poezii:

Am cerșit un timp lumină

Pe la uși străine,

Neștiind că luna plină-i, 

Prinsă toată-n mine.

La răspântiile vieții,

Stam cu mâna-ntinsă

Și mă miluiau drumeții

Cu lumină stinsă.

Când și când, câte-o scânteie

De-un nebun zvârlită

Îmi părea cale lactee,

Mie dăruită. 

Și treceam așa prin viață,

Miluit de lume,

Ca și ea cătând prin ceață,

Nu știu ce anume. 

Dar odată, pe-nserate,

Obosit de vise,

Am găsit la lumea toată

Porțile închise. 

Și rămas în noapte afară

Fără lumânare,

Am privit așa-ntr-o doară-n

Mine ca în zare.

Și-am tresărit deodată, 

Căci văzui că-n mine

Bezna-i ciuruită toată

Și mijesc lumine.

Am dat zgura la o parte

Cu înfrigurare

Și-n străfundurile-mi moarte

S-a iscat cântare.

Iar prin rana-mi sângerândă,

Ca printr-o spărtură,

A țâșnit o rază blândă

De lumină pură,

Ce-nvelindu-mă în toate,

Mătăsoasă, moale,

A dat vieții mele plate

Sensuri verticale.

De atunci fără-încetare

Luminez întruna,

Nu fălos ca mândrul soare,

Ci sfios la luna. 

Iar când mâlul se adună

Și-mi astupă vrana, 

Mă sleiesc ca pe-o fântână,

Adâncindu-mi rana. 

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc, domnule Demostene Andronescu! E emoționat să vă ascult recitând. Sunteți ultimul poet în viață al temnițelor comuniste. Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Demostene Andronescu: Mulțumesc, multă sănătate și dumneavoastră. În timpul primei detenții n-am compus nimic, viața trebuia să mă mai treacă prin niște experiențe care să declanșeze resortul lăuntric. Învățam poeziile care circulau prin închisoare dar încă nu eram așezat și pregătit sufletește, cei 3 ani nu fuseseră de ajuns pentru prefacerea asta. Versuri am început să fac la Jilava, în cea de-a doua detenție, și-apoi poezia a rămas mereu cu mine. Bine, pasionat de poezie am fost dintotdeauna, știam destule pe dinafară, citisem foarte multe, dar acum le compuneam pe ale mele. Inevitabil, cele mai multe le-am compus la Aiud, când am început să fiu singur, că mă pedepseau și cu câte 7-11 zile de izolare pentru că refuzam reeducarea.

Răzvan Gheorghe: ”Ca să fii tare, trebuie să fii singur” – cu principiul acesta începe un capitol al volumului ”Reeducarea de la Aiud”. În singurătate ați găsit tăria de a respinge reeducarea dar și spațiul propice poeziei. 

Demostene Andronescu: Când am început să fac versuri mi-a plăcut să fiu singur. Singurătatea oferă o anumită deschidere, te poartă în anumite stări. Am reușit să memorez aproape 200 de poezii dintre care și acum mai rețin cam 100. Uneori îmi amintesc în vis unele versuri pe care le credeam uitate definitiv. Visez ceva, mă trezesc și am versurile alea în cap. De exemplu, acum câteva nopți am refăcut din vis ultima strofă a poeziei intitulată ”Autoportret”. Poemul începe așa: 

Mi-e carnea hrean, mi-e sângele oțet

și sufletul, un bulgăre de chinină,

sunt poamă acră, sânger de lumină,

sunt cearcăn cu reflexii violet. 

Și aceasta e ultima strofă, recent recuperată după amar de ani: 

M-ai răsădit cu mâna stângă, Doamne, 

Și mi-ai turnat oțet la rădăcină,

Lămâie ai stors în raza de lumină 

Ce-mi coace fructul în cuptorul toamnei.

Evident, circulau din plin poeziile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic, dar și câțiva poeți clasici, printre care Blaga, Arghezi, Bacovia, Cotruș, Goga și alții asemenea. Unii deținuți mai tineri au învățat și au răspândit și niște poezii de-ale mele; bătrânii nu le-au memorat, aveau mult prea multe pe cap, dar le ascultau cu plăcere. 

În această a doua detenție am făcut poezii în toate penitenciarele prin care am trecut. La un moment dat am ajuns la închisoarea din Cluj, unde am fost interogat cu privire la o chestiune despre care chiar n-aveam habar. Șederea mea acolo a durat cam o lună și ceva. După două-trei săptămâni, anchetatorul a realizat că mă chemase degeaba, dar a trebuit să mai aștept o perioadă până când s-au adunat mai mulți deținuți ce mergeau la Aiud, ca să nu trimită duba numai cu mine. La Cluj era o închisoare mică, ocazională, nu de execuție – avea doar patru-cinci camere în regim penitenciar. Securitatea te ducea la tribunal, te condamna, apoi te băga la închisoarea până ți se decidea transferul în altă parte. Când ajungeai prima oară într-un penitenciar, te treceau printr-o vizită medicală superficială. Aveam treizeci și ceva de ani pe-atunci și m-am îndrăgostit de doctoriță, o fată apropiată ca vârstă. I-am dedicat poezia ”Strigoiul” a cărei primă strofă este asta: 

Hai, fată, du-te, du-te și mă lasă,

Noi nu putem face împreună casă,

Că eu sunt doar o umbră, o nălucă,

Spune-i și Tu, Doamne, să se ducă!

Cred că și doctorița a avut oarece simpatie pentru mine, că m-a ținut acolo și mi-a dat un regim special, așa că m-am refăcut cât de cât, slavă Domnului, deși ar fi putut să mă trimită la închisoare pe toată perioada asta de o lună și ceva. Probabil că i s-a făcut milă de mine când a văzut că mai aveam doar vreo 48 de kilograme la statura mea de 1,76. 

Răzvan Gheorghe: Haideți, vă rog, să vorbim aplicat despre experiența dumneavoastră de la Aiud și despre relevantele concluzii pe care le-ați expus în volumul ”Reeducarea de la Aiud”, dintr-o dublă postură: de supraviețuitor și de istoric care ulterior a disecat și a cercetat în amănunt fenomenul amintit. Ce trebuie să știe cititorii despre colonelul Gheorghe Crăciun? De ce a fost ales pentru a iniția și coordona reeducarea de la Aiud? 

Demostene Andronescu: Pregătirea operațiunii de reeducare a început printr-o rocadă de colonei la conducerea penitenciarului Aiud – pe la sfârșitul lui ‘58, Iosif Koller a fost înlocuit de Gheorghe Crăciun. Eu am ajuns la Aiud la numai câteva zile după instalarea celui din urmă. Preferința pentru Crăciun nu a fost deloc una întâmplătoare, desigur, alegerea lui fiind motivată de faptul că îi cunoștea personal pe unii dintre deținuți ”pensionați” la Aiud. 

Ardelean la origine, Crăciun fusese, în tinerețea lui clujeană, un rezistent îndârjit împotriva maghiarilor. Nu e deloc exclus ca, la un moment dat, să fi activat în Mișcarea Legionară, îmbrăcând cămașa verde o perioadă. Petre Țuțea a fost unul dintre cei care au susținut versiunea asta. Coroborând cele auzite de la unii trăitori ai epocii cu o serie de informații găsite în lucrări memorialistice am ajuns la concluzia că e foarte posibil ca Gheorghe Crăciun să fi avut, cândva, momentul lui de legionarism. 

În volumul său de memorii – ”Năzuinți și deznădejdii”, Editura Gândirea Românească, București, 1993 –, legionarul Petru Gheorgheoni susține că, în primăvara lui ‘45, cu puțin timp înainte de terminarea războiului, Crăciun, pe atunci chestor-șef al Poliției din Sibiu, numit imediat după instalarea Guvernului Groza, i-a ajutat pe mai mulți legionari parașutați să evadeze din arest. ”Aproape că am fost invitat să evadez”, își va aminti acesta, peste ani, în exilul din Canada, încă uluit de gestul lui Crăciun. Ajutat să fugă din arest, Gheorgheoni a continuat să trăiască în semi-clandestinitate până pe la sfârșitul lui ‘47, când, înțelegând că lațul se strângea iremediabil, a reușit să fugă în Occident. 

Gestul lui Crăciun se poate explica, firește, și prin uriașa duplicitate a personajului. La momentul respectiv războiul nu se terminase și nici nu se știa cum se va termina, în condițiile în care se vorbea tot mai pronunțat despre iminența unui conflict ruso-american. Având în vedere nesiguranța împrejurărilor, Crăciun nu făcea altceva decât să joace la două capete. Aceasta ar putea fi o explicație, dar nu singura, o alta – invocată tot de Petru Gheorgheoni – indică posibilitatea ca Gheorghe Crăciun să fi fost agent al serviciilor secrete rusești infiltrat în Mișcare, astfel încât, la început, să le câștige încrederea camarazilor, pentru ca mai apoi să-i poată zdrobi cât mai ușor, când va veni sorocul. Eu nu știu ce să cred. S-ar putea ca individul să fi fost doar un oportunist ordinar, dar, având în vedere cum s-a comportat ulterior – începând cu ‘48, când i-a vânat cu sălbăticie pe legionari, plus faptul că i se va da pe mână reeducarea de la Aiud –, este la fel de posibil și ca el să fi fost infiltrat, de la bun început, de serviciile secrete rusești.   

E adevărat, ”cazul Marușca” aduce noi indicii în sprijinul trecutului legionar al lui Gheorghe Crăciun. Ion Marușca era unul dintre legionarii de nădejde fiind considerat om de bază al Mișcării.  Avea o îndelungată experiență subversivă – bunăoară, în septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea, condusese echipa care l-a așteptat în gara de la Timișoara, pentru a-i zădărnici fuga, însă trenul nu a oprit în stație. În ‘41, după momentul Rebeliunii, Marușca s-a refugiat în Germania, alături de mulți alți legionari, revenind în ianuarie 1945, prin parașutare. Când Petru Gheorgheoni se întâlnește conspirativ cu el, află cu stupoare că acesta, deși trăia în clandestinitate, se căsătorise, iar naș îi fusese chiar Crăciun, fostul chestor-șef al Poliției din Sibiu, care acum ajunsese la Cluj, într-o poziție și mai importantă. Întâlnirea dintre Gheorgheoni și Marușca a avut loc înainte de momentul august 1945, când legionarii încă se aflau în clandestinitate. Au existat și unele voci care au susținut că soția lui Marușca ar fi fost chiar o nepoată de-a lui Crăciun, lucru pe care nu l-am putut nici confirma, nici infirma. 

În fine, o serie de informații sigure dețin și eu despre Ion Marușca, întrucât l-am cunoscut personal, în primăvara lui ‘53, la Jilava, când a fost întemnițat pe secția 1, care pe atunci devenise ”depozitul” Securității, acolo fiind ținuți cei care încă se aflau la dispoziția anchetelor. Marușca ne-a spus că venea din Rusia, relatându-ne că fusese arestat în decembrie 1947, la Cluj, de serviciile secrete rusești, care l-au dus în URSS și l-au condamnat la 10 ani muncă silnică. Repatrierea i-a fost posibilă numai datorită decretului de amnistie care s-a dat după moartea lui Stalin, însă Securitatea nu l-a pus în libertate, ci i-a activat o condamnare în lipsă de pe vremea lui Antonescu, aruncându-l din nou în spatele gratiilor. 

Povestea că, începând cu august ‘45, după ieșirea din clandestinitate, prin semnarea acordului de neagresiune dintre comuniști și legionari, se stabilise cu familia la Cluj – deci era adevărat că se însurase – și că în momentul arestării aștepta un copil. După vreo zece zile, un caraliu l-a scos din cameră pe Marușca, spunându-i să-și ia și bagajul, ceea ce însemna că nu se mai întorcea – ne-am zis că fie era chemat la cine știe ce supliment de anchetă, fie urma să fie transferat într-o altă celulă, astea fiind singurele variante. Ne-am mirat când, după vreo două sau trei luni, ne-am trezit că Marușca revine în cameră, vizibil înzdrăvenit și cu un tonus schimbat. Întrebat unde fusese dus și ce se întâmplase în perioada aceasta, ne-a zis: 

– Dintr-o greșeală făcută de cei de la grefă, am fost pus în libertate. Am fost acasă, mi-am văzut nevasta și copilul, iar când cei de la Securitate și-au dat seama de greșeala făcută, m-au rearestat. 

N-am pus la îndoială spusele lui, n-aveam motive, cu toate că știam că e foarte puțin probabil ca Securitatea să facă astfel de greșeli. La patruzeci de ani de la acel episod, când am citit memoriile lui Petru Gheorgheoni, am ajuns la concluzia că, dacă toate informațiile lui referitoare la comportamentul lui Crăciun sunt adevărate, ”nașul” nu a fost deloc străin de ”greșeala” care i-a eliberat ”finul” în ‘53, de la Jilava, cât să-și vadă familia și să se mai pună pe picioare. 

După ‘89, pensionarul Crăciun și-a scris și el autobiografia, ca mulți alți ticăloși ai timpului. A dat și o serie de interviuri, inventând o versiune curată, caldă și luminoasă a propriului trecut, chiar lăudându-se cu ”acțiunea umanitară” pe care ar fi întreprins-o la Aiud. Printre altele, Crăciun susține și că numirea lui, în ‘58, la conducerea Aiudului, a fost făcută de Alexandru Drăghici la solicitarea expresă a lui Gheorghiu-Dej. Așadar, Crăciun era considerat personajul perfect pentru organizarea reeducării. E drept, rezultatele finale i-au dovedit eficiența.      

Răzvan Gheorghe: Care au fost etapele pregătitoare acțiunii de reeducare de la Aiud? Dumneavoastră ați vorbit despre ”marea încremenire”. 

Demostene Andronescu: Primele măsuri decise de Crăciun ne-au făcut să bănuim că ni se pregătea ceva, însă nu puteam desluși ce anume, deși le-am interpretat în fel și chip. Chiar dacă se scurseseră zece ani de la sfârșitul reeducării de la Pitești, unii dintre foștii piteșteni au speculat de la bun început că ne păștea o nouă reeducare. Nu s-au înșelat, întrucât reeducarea avea să înceapă, însă abia peste trei ani. 

Prima decizie luată de Crăciun a fost să-i reorganizeze pe deținuți în celule. S-a renunțat la orice repartizare întâmplătoare, grupele de patru, cinci sau șase oameni care urmau să stea împreună au fost alcătuite cu cea mai mare atenție, în funcție de niște aspecte pe care nu le-am înțeles la acel moment. S-au ținut cont de multe criterii, de vârstă, de afinități, iar mai târziu aveam să remarc că, pe cât a fost posibil, în fiecare celulă a fost introdus și câte un piteștean, și asta nu fiindcă aceștia ar fi colaborat în vreun fel cu administrația, nu, nici pe departe, întrucât cei mai mulți dintre ei își reveniseră total după încetarea atrocităților, ci fiindcă se miza pe faptul că, atunci când va începe reeducare, piteștenii vor fi primii care o vor accepta, influențându-i astfel și pe alții. Ceea ce se va și întâmpla, multe colective de reeducare – așa-numitele ”cluburi” – urmând să fie conduse de piteșteni. Asta demonstrează că, deși trecuseră zece ani de la depersonalizarea și spălarea pe creier, acești oameni rămăseseră cu niște reflexe psiho-comportamentale pe care Securitatea știa să le speculeze cu eficiență. La unii foști piteșteni am observat și o teamă animalică față de autoritate, o teamă strivitoare.   

Odată cu reorganizarea pe celule, la Aiud începe ”perioada marii încremeniri”, numită astfel de un deținut al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Timp de aproape doi ani în penitenciarul Aiud nu s-a mișcat mai nimic. Păstrați în aceleași formații, gradul de agasare al deținuților crescuse considerabil, fiind știut că menținerea timp îndelungat, între patru pereți, a mai multe persoane, mereu aceleași, face de-a dreptul imposibilă conviețuirea. Evident că s-a dorit generarea unor astfel de tensiuni pentru a se băga vrajbă între deținuți, pentru a-i epuiza psihic. Totuși, nu puteam uita că dușmanul nostru era dincolo de ușă, nu în interiorul celulelor, mai cu seamă că, în paralel cu această încremenire, administrația instituise și un regim extrem de sever, înăsprind sancțiunile și supravegherea. Eram spionați prin vizetă aproape o dată la zece minute. Ploua cu pedepse pentru o rugăciune, o poezie sau fie doar și pentru un zâmbet interpretat de gardian într-un fel sau altul. 

Pedepsele însemnau zile de izolare severă – trei, cinci, șapte sau unsprezece zile se dădeau de regulă, dar numărul acestora putea fi majorat cu cea mai mare lejeritate, au fost numeroase cazuri. Sancțiunile primite în timpul verii se adunau și se executau iarna, în special când se lăsa frigul cel mai strașnic. Camera de executare avea ciment pe jos și exista o mică lucarnă în apropierea tavanului, de cele mai multe ori cu geamul spart, acolo fiind la fel de ger ca afară. Când nu mai rezistai să stai în picioare, pentru că nu puteai sta în picioare zile-n șir, singura posibilitate era să te întinzi pe cimentul rece, fapt ce îți putea provoca boala și moartea. Fiind fizic în putere, până la urmă tinerii se descurcau să reziste, deși tratamentul ăsta le șubrezea rapid sănătatea, însă pentru bătrâni era foarte riscant. La izolare primeai o singură porție de mâncare o dată la două zile. 

Răzvan Gheorghe: Știu că se practica rugăciunea continuă în perioada marii încremeniri. Deținuții simțiseră că se găseau într-un moment de cumpănă. Doamna Galina Răduleanu mi-a spus că ”ștafeta spirituală” apărea în perioade dificile, când se anticipa ceva.

Demostene Andronescu: Așa e. Mulți deținuți simțeau că urma o cumpănă, intuiau că ni se pregătea ceva. La Aiud rugăciunea continuă a ținut săptămâni și chiar luni în șir. Eram trei-patru în celulă, când îți venea rândul te retrăgeai într-un colț sau te plimbai pe intervalul dintre paturi, spunându-ți rugăciunile în gând, cam așa, timp de o oră pe care o aproximai, că acolo nu existau ceasuri, ne dădeam seama de scurgerea timpului în funcție de mese și de alte proceduri ale zilei care aveau loc la o oră sau alta. Apoi ”ștafeta” era preluată de un alt deținut. Când terminam noi, băteam în perete și preluau cei din celula vecină. Uneori ne asociam câte patru-cinci celule și făceam asta. 

Răzvan Gheorghe: ”Marea încremenire” avea să fie urmată de o nouă etapă, de data aceasta caracterizată printr-o mișcare necontenită a deținuților. Care a fost scopul?

Demostene Andronescu: După cei doi ani de încremenire, pe la sfârșitul lui 1960, toți deținuții au început să fie mutați dintr-o cameră în alta și dintr-o zonă în alta a penitenciarului, de data asta nemaifiind lăsați să prindă rădăcini într-o anumită celulă, mutările fiind dese și după intervale deloc îndelungate. Perioada asta avea să dureze cam un an, reeducarea răbufnind imediat după aceea. Care a fost scopul acestor mișcări?, ați întrebat. Gheorghe Crăciun se asigura că deținuții ajungeau să se cunoască cât mai bine între ei, astfel încât să se poată demasca unii pe alții în timpul reeducării. E logic: trebuia să fii cunoscut de cât mai mulți deținuți și să cunoști cât mai mulți deținuți, numai în astfel de condiții operațiunea devenea eficientă. Administrația s-a îngrijit să faciliteze cele mai bune condiții pentru ceea ce urma. Manevra n-am înțeles-o atunci, pe loc, ci abia când a început reeducarea. 

Și mai e un aspect: în această perioadă, caracterizată de o mișcare continuă, Crăciun și personalul său strângeau informații amănunțite despre fiecare deținut în parte. Se întocmeau caracterizări cât mai exacte, deținuții fiind scoși la anchetă o dată sau de mai multe ori cu scopul adunării datelor. Pentru a putea acționa în consecință la debutul reeducării, administrația trebuia să știe pe cât posibil profilul psihologic și starea de spirit ale fiecărui deținut. 

Răzvan Gheorghe: Și dumneavoastră ați fost scos la un astfel de interogatoriu intempestiv, de către un ofițer tânăr și politicos, care v-a vorbit cu ”dumneavoastră”, nu a făcut presiuni și v-a tratat cu un respect pe care nu-l credeați posibil din partea unui cadru penitenciar. Deși absolut normală în alte împrejurări, atitudinea respectivului v-a șocat, cum de altfel v-a șocat și vulnerabilitatea de care ați dat dovadă în acele condiții. Se întâmpla chiar în perioada la care ne referim. Noua abordare a cadrelor tinere, vizibil școlarizate, care au apărut dintr-odată pe holurile Aiudului, a reprezentat o altă manevră a lui Crăciun, manevră ce până la urmă și-a probat eficiența, întrucât e mai ușor să reziști când, de partea cealaltă a ușii celulei, dușmanul îți arată adevăratul chip, persecutându-te fățiș, înjurându-te în permanență și numindu-te ”bandit”, decât atunci când același dușman salvează aparențele, comportându-se frumos cu tine, deși scopul ambelor atitudini rămâne același: zdrobirea și compromiterea ta.

Demostene Andronescu: Discuția cu ofițerul acela tânăr m-a tulburat teribil. Atunci am realizat cât de vulnerabil pot fi când cineva se poartă frumos cu mine. Pentru a readuce lucrurile la normalitatea cu care mă obișnuisem ani și ani de zile, m-am hotărât să-l provoc pe caraliul de serviciu, care abia aștepta să-mi trântească un raport și să mă sancționeze. Mi-a ieșit imediat, alegându-mă cu 7 zile de izolare, pe care le-am început chiar de a doua zi. 

Era frigul de pe lume. În prima noapte, la un moment dat am auzit glasul unui om ajuns la capătul puterilor, răzbătând dintr-o celulă apropiată:

– Domnule plutonier, vă rog, scoateți-mă de aici! Sunt bolnav și dacă mă mai țineți o noapte aici mor.

Gardianul i-a răspuns în gura mare, fiind auzit de toți ”bandiții” de la izolare:

– Mori în paștele mă-tii, că de-aia te-am adus aici, să mori!

În acea clipă s-a declanșat vacarmul. Toți cei care ne aflam la izolare am început să batem cu pumnii și picioarele în ușile metalice, rezultând un zgomot asurzitor. 

– Criminalilor, scoateți omul de acolo și duceți-l la infirmerie! Într-o zi veți da socoteală pentru crimele voastre! Să vină procurorul!

Așa strigam, n-aveam de gând să ne potolim. La-nceput, gardianul ne-a amenințat și ne-a înjurat de toate cele, apoi, conștient că stârnise aiurea tămbălăul, și-a schimbat rapid atitudinea, devenind împăciuitor și ezitant. Vorbind unii cu ceilalți, fiindcă nimeni nu mai respecta regulamentul, am putut afla că deținutul care solicitase ajutorul caraliului era chiar Constantin Gane – noi îi spuneam moș Costache Gane –, autorul minunatei cărți ”Trecute vieți de doamne și domnițe”, apărută în trei volume în anii ‘30 și premiată de Academia Română. Auzind că era vorba de un om de 75 de ani, care fusese adus la izolare chiar de la infirmeria penitenciarului, unde ajunsese pentru o distrofie avansată, ne-am înverșunat să izbim și mai puternic în uși. Până la urmă vacarmul s-a soldat cu apariția lui Crăciun:

– Ce e, mă, ce se-ntâmplă aici? S-a încins tărâța-n voi?, a strigat, amenințător, pentru a-i recunoaște cu toții vocea.

În liniștea sumbră care ne-a înghițit, unul dintre deținuți a luat cuvântul și i-a reproșat lui Crăciun, cu indignare, situația în care fusese adus moș Constantin Gane. După câteva momente în care s-a sfătuit cu ofițerul politic și alți subalterni, vocea lui Crăciun a răsunat din nou: 

– Liniștiți-vă! Camaradul vostru va fi luat de aici și va primi asistența medicală necesară. 

Gardianul i-a îndeplinit ordinul și revolta s-a potolit. Nu aveam să mai aud nimic despre moș Costache Gane în perioada în care am rămas la Aiud. Târziu, după eliberare, am aflat că murise, în aprilie 1962, în spitalul penitenciarului Aiud. 

Răzvan Gheorghe: În cursul aceleiași nopți de izolare, v-ați pomenit spunând, aproape cu voce tare: ”În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând…”. Și a urmat o întreagă poezie.

Demostene Andronescu: Da, în acele împrejurări am compus ”În seara asta, Doamne”. Versiunea integrală este aceasta: 

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pâlpâia alt’dată în candela de gând.  

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ți oferi

Să-ți astâmpăr foamea, furii mi-au tâlhărit cămara

Și de puținul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creștinul, cu ce Te omeni.

Aș vrea să-Ți pot întinde un gînd sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraiște și mi-e goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Și pe ramur veșted un singur fruct amar. 

De l-aș culege-n pripă să Ți-l aduc prinos,

Șoptind o rugăciune și tremurând o cruce, 

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ți-aș aduce

Otravă-n cupe sparte și Te-aș trânti pe jos. 

Zadarnic stai de veghe și-aștepți umil și blând,

Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină

Și-n cerul Tău de gheață, cu țurțuri de lumină,

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând. 

Răzvan Gheorghe: Tot spre sfârșitul lui 1960 dispar o serie de nume grele dintre ceilalți deținuți. E vorba despre prințul Alexandru Ghica, Radu Gyr, părintele Stăniloae, Victor Biriș, Augustin Bidianu, Radu Mironovici, Nistor Chioreanu, Ilie Nicolescu și mulți alții. Relatați, vă rog, pentru cititori, ce se întâmplase mai exact cu ei.

Demostene Andronescu: Când li s-a sesizat dispariția, la început s-a crezut că personalitățile noastre fuseseră izolate în Zarcă sau că erau în anchete. În realitate însă, cei la care ne referim fuseseră izolați pentru a fi prelucrați și convinși să accepte reeducarea. Târziu, după răbufnirea reeducării, s-a aflat că au fost duși să audieze, unii împotriva voinței lor, cursuri de îndoctrinare marxist-leninistă ținute fie de ofițeri politici, fie de alți deținuți dați pe brazdă. Uneori la aceste cursuri luau cuvântul și conferențiari invitați de afară, printre aceștia numărându-se profesorii Constantin Daicoviciu și Virgil Câmpeanu. Mai mult, Crăciun își deschisese un soi de agenție de ”turism” la Aiud, scoțând din închisoare unele personalități și plimbându-le cu mașina prin țară, ca să vadă înfăptuirile regimului și, firește, ca să li se ațâțe pofta de libertate. Unii au ajuns la spectacole de teatru sau operă în timp ce alții au fost duși la București, la centru, unde generali cu greutate i-au asigurat că acceptarea reeducării era unica lor soluție. 

Răzvan Gheorghe: Unii au acceptat și au devenit ”armele secrete” ale lui Crăciun, prăbușindu-se în văzul tuturor, generând confuzie, vrajbă și desolidarizări în lanț.  

Demostene Andronescu: Însă au fost și destui care s-au îndârjit să reziste, printre aceștia remarcându-se profesorul George Manu, care a preferat agonia morții decât acceptarea compromisului salvator, și prințul Alexandru Ghica, a cărui figură impunătoare reprezenta un simbol pentru întreaga suflare a Aiudului. Trebuie spus că Manu l-a refuzat constant pe Crăciun, nu a vrut să devină o legătură a administrației cu ceilalți deținuți. Prin ‘48 sau ’49 respinsese, fără să stea pe gânduri, oferta unui atomist sovietic, care i-a garantat libertatea și un trai lipsit de orice griji în schimbul serviciilor pe care un fizician de talia lui le-ar fi oferit URSS. Nici nu a vrut să audă despre așa ceva. A rămas consecvent principiilor morale care l-au definit întreaga viață și a murit în ’61, la infirmeria Aiudului, unde a fost dus prea târziu tocmai fiindcă refuza reeducarea. Ultimul diagnostic pus de medicul închisorii a fost meningită TBC. 

Cei care au avut norocul să stea cu George Manu au audiat chiar și cursuri de fizică nucleară, pe lângă prelegerile din diverse alte domenii, întrucât profesorul avea și temeinice studii umaniste. Vocația didactică nu l-a părăsit niciodată, rămânând mereu deschis către cei tineri. În perioada de încremenire, dânsul a fost cel care a născocit ”scrierea” pe ață în alfabetul Morse. Fiind anevoioasă, metoda s-a răspândit mai puțin, însă a servit la scoaterea unor texte, în special poezii, dincolo de zidurile închisorii. 

Răzvan Gheorghe: Mai exact, cum se făcea asta?

Demostene Andronescu: Simplu. Se deșira mâneca unui pulover, de exemplu, se ”scria” textul respectiv în alfabetul Morse, reprezentând o serie de noduri, unele duble, și-apoi se tricota mâneca la loc, puloverul fiind scos din închisoare cu prilejul unei eliberări. E drept, operațiunea era migăloasă și se întindea de-a lungul a luni de zile. De regulă se lucra noaptea, sub pătură, pentru a nu fi surprinși. 

George Manu a inventat noua metodă după ce niște deținuți tineri l-au rugat, prin Morse ciocănit, să le transmită câteva din principiile de bază ale Constituției americane. Profesorul a refăcut din memorie, cu aproximație, cele șapte articole ale Constituției, ulterior venindu-i ideea să transpună informațiile pe ață cu ajutorul alfabetului Morse. Făcând mii de noduri timp de mai multe luni, a reușit să le transmită tinerilor un ghem cu informații și instrucțiuni de utilizare, totul însumând câțiva zeci de metri de ață. 

Răzvan Gheorghe: Când și cum a început efectiv reeducarea de la Aiud?

Demostene Andronescu: Prin decembrie ‘61 sau prin ianuarie ’62 s-a răspândit vestea că începea reeducarea. Se deschideau așa-zisele ”cluburi” unde se promiteau lecturi, ”dezbateri”, jocuri de șah și alte chestii asemănătoare. Vestea a fost primită cu groază de foștii piteșteni, inițial aceștia fiind convinși că va urma o reeducare violentă. Țin minte că, la auzul anunțului, unul dintre ei, aflat cu mine în cameră, s-a albit la față și mi-a mărturisit că se va sinucide dacă va urma ceva similar Piteștiului. 

Începută la 10 ani după încheierea barbariei de la Pitești, reeducarea de la Aiud nu va mai uzita violența fizică, aceasta nemaifiind necesară în acele împrejurări. Cei mai mulți deținuți îmbătrâniseră de-acum, erau bolnavi, acumulaseră amar de ani în spatele gratiilor, nu se mai impuneau tortura și bătăile. De data aceasta, pentru a-i frânge și a-i compromite, Securitatea și partidul s-au folosit de șantaj și de toate formele de presiune psihică și morală, de multe ori însă la fel de criminale, prin urmări, ca tortura sau bătăile, și în orice caz la fel de mutilatorii pentru suflete. 

George Manu nu a fost singurul caz de politic care a murit fiindcă administrația i-a condiționat primirea tratamentului medical de acceptarea reeducării, a desolidarizării de trecut, au fost numeroase astfel de cazuri. Șantajul era o practică la ordinea zilei. În epoca lui Crăciun, la Aiud totul, dar absolut totul era condiționat de acceptarea reeducării, de acceptarea propriei compromiteri. E adevărat, nu te mai luau la bătaie, cum se întâmpla în trecutul foarte recent, însă îți acumulau sancțiunile din timpul anului, pe care le decideau discreționar, tocmai fiindcă refuzai reeducarea, și te aruncau iarna la izolare, zile-n șir în cel mai cumplit frig, motiv pentru care bătrânii fie mureau, fie își nenoroceau iremediabil sănătatea. La reeducarea de la Aiud nu s-a dat nici măcar o palmă, după știința mea, însă beneficiai de asistență medicală, de mâncare mai bună și erai scos la muncă numai dacă acceptai să faci tot ce îți spunea administrația. Altminteri, te mâncau Zarca, bolile, subnutrirea și cel mai sever regim de izolare. Prin desfășurare și efecte, reeducarea de la Aiud a fost la fel de bestială ca reeducarea de la Pitești. 

Mai târziu, când începuseră să elibereze grupuri de reeducați, noi – cei refractari – eram scoși din Zarcă și Celular ca să asistăm la plecarea lor. Făceau asta ca să ne ispitească și să ne frângă. Îi puneau pe ăia să vorbească, să mulțumească regimului și administrației, în timp ce noi trebuia să-i ascultăm. Când s-a întâmplat prima oară asta au fost eliberați vreo 300 de deținuți considerați reeducați.

Răzvan Gheorghe: Reeducarea nu are efectele scontate și se împotmolește destul de repede. Adevărata răbufnire are loc în vara lui ‘62, când colonelul Gheorghe Crăciun folosește prima dintre armele sale secrete. E vorba despre prăbușirea lui Radu Gyr. Relatați-mi, vă rog, împrejurările, știu că ați fost martor al momentului regizat de Crăciun. ”Să nu-ți faci idoli din oameni în viață!” – mărturiseați că asta a fost marea concluzie pe care v-ați însușit-o după acea zi. 

Demostene Andronescu:  Într-o zi din vara lui ‘62, nu mai rețin exact când, ușa celulei în care eram izolat s-a deschis și un gardian mi-a ordonat să-l urmez la ”club”. Am fost dus într-o clădire alăturată Celularului, unde, într-o cameră mare, transformată într-un soi de sală de conferințe, fuseseră îngrămădiți aproximativ 300 de deținuți care se opuneau reeducării. Printre ei se numărau zeci de căpetenii legionare. Era clar că se pregătea ceva important. 

– Liniște, vine tovarășul colonel!, a anunțat un gardian. 

Crăciun era escortat de mai mulți subalterni, obișnuind să se deplaseze în mijlocul unei suite considerabile. A așteptat puțin, până când s-au așezat toți pe locuri și s-a lăsat liniștea, apoi, spre surprinderea tuturor, a-nceput să recite, cu intonație și cât se poate de corect, o binecunoscută poezie a lui Radu Gyr, pentru ca apoi să-i repete, cu gravitate, cea din urmă strofă:

”Nu ești înfrânt atunci când sângeri,

Nici când în lacrimi ochii ți-s:

Adevăratele înfrângeri

Sunt renunțările la vis”.

– Ei, vă place? Frumoasă poezie, nu-i așa?, a-ntrebat Crăciun, rânjind și rotindu-și privirile prin sală. Aflați că bădia Gyr a renunțat la vis!

Nici nu a sfârșit ce a avut de zis că, dintr-un colț al sălii, i-a și venit replica: 

– Și ce-i cu asta? Atât i-a fost dat. În luptă se mai și moare.   

Răzvan Gheorghe: Cine era deținutul care l-a contrat pe Crăciun în văzul tuturor?

Demostene Andronescu: Nu-i știu numele, atunci l-am văzut pentru prima și ultima dată. Avea o voce fermă, liniștită. Replica l-a surprins pe Crăciun, care nu i-a mai dat atenție respectivului. Reperându-l pe Tase Rădulescu, apropiat al lui Gyr și fost secretar general al Centrului Studențesc din București, colonelul i-a înmânat acestuia hârtiile pe care era transcrisă declarația lui Gyr, îndemnându-l să o citească în fața tuturor. Tase Rădulescu s-a conformat, cu amărăciune, după ce a confirmat că semnătura de pe declarația-scrisoare îi aparținea, într-adevăr, poetului. Așa am ascultat cu toții desolidarizarea pe care sunt convins că nu Gyr a scris-o, sau în tot cazul nu a scris-o în integralitate, dar pe care cu siguranță că și-a asumat-o și a semnat-o. 

Repet ceea ce până și Crăciun a admis: Radu Gyr a acceptat să colaboreze cu regimul, e adevărat, însă colaborarea lui a fost pur formală, el nedesolidarizându-se niciodată de trecutul și principiile sale. Cu noi, tinerii, era oarecum mai ușor, fiindcă nu aveam un trecut politic pe care să-l renegăm, însă împotriva bătrânilor a fost pus la lucru un șantaj intens, autoritățile tot repetându-le că erau vinovați și pentru soarta tinerilor pe care i-au format și pe care îi mențineau în pușcării prin refuzul lor de a accepta reeducarea. Să știți că în principal astfel de culpe au dus la cedări, nu oportunismul sau mai știu eu ce. Sunt sigur că lui Gyr i s-a zis ceva de genul: ”Acceptă reeducarea și mulți te vor urma, se vor elibera și vor putea avea viață, familii. Prin poeziile tale ai fanatizat generații și generații de legionari. Ești vinovat pentru viețile lor distruse și vei fi vinovat și pentru moartea lor”. 

Gyr a acceptat cu greu, fiindu-i totuși permis să absenteze de la citirea declarației, când probabil că era deja în libertate, deși Crăciun insista că s-ar fi aflat la infirmeria Aiudului – deținuții din celulele vecine susțineau că poetul s-a consumat teribil, zbuciumându-se o lungă perioadă până a acceptat colaborarea. Oricum, nimeni nu e în postura de a-l judeca pe Gyr, care nu a fost altceva decât o victimă nevinovată a regimului comunist. Singurele lui ”fapte” au fost poeziile și convingerile. Prăbușirea lui Gyr a durut îngrozitor și a intensificat acțiunile de reeducare, însă nu aceasta a fost cea mai puternică lovitură pe care ne-a administrat-o Crăciun. După câteva săptămâni, efectele prăbușirii lui Gyr se estompaseră, își pierduseră eficiența.  

Răzvan Gheorghe: Cu un firesc cumplit, inevitabil, ecourile acelei prăbușiri vor bântui pentru totdeauna poetica lui Radu Gyr, ca un fel de moarte, zidurile Aiudului metamorfozându-se uneori în zidurile Troiei: 

”În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,

Dar dorm de mult sub zidurile Troii…

Mesenii beau și cupa mea se umpe

– voi beți cu morții și cinstiți strigoii.

Eu am rămas sub zidurile Troii…” 

Dacă pentru a-l frânge pe Gyr, Crăciun a fost nevoit să depună o serie de eforturi semnificative, întinse pe o perioadă de doi ani, cum singur mărturisește, în cazul lui Nichifor Crainic situația s-a dovedit a fi diametral opusă, deși finalul avea să fie similar în ambele spețe.

Demostene Andronescu: Teolog, poet, publicist, mentor al revistei ”Gândirea” și membru al Academiei Române, Nichifor Crainic era deja frânt în momentul în care Crăciun i-a solicitat colaborarea în vederea reeducării. Sufletul lui devenise un câmp de luptă între bine și rău. Fusese chinuit ca vai de el și suferea îngrozitor de foame, asta i-a fost marea slăbiciune. I-o știau prea bine caraliii, motiv pentru care, când îl reperau prin curtea penitenciarului, îl puneau să joace ca ursul în schimbul unei porții de mâncare. Și bietul Crainic se conforma, bătând darabana cu palma pe fundul gamelei de care nu se despărțea niciodată. Alteori, crezându-l preot – auziseră că în libertate avusese legături cu Biserica –, câte un caraliu mai striga după el: 

– Măi popo, ia spune tu, există Dumnezeu?

– Nu există, domnul șef, răspundea Crainic, așteptând umil porția promisă.   

Să nu uităm însă că același Crainic a fost surprins, și asta nu o singură dată, în miez de noapte, de către camarazii săi de celulă, îngenuncheat în intervalul dintre paturi, rugându-se cu fața scăldată-n lacrimi. Era atât de adâncit în ce făcea încât nici nu-i simțea pe ceilalți camarazi care îngenuncheau alături de el, urmându-l în rugăciune. Așa stând lucrurile, poate fi judecat acest om de altcineva decât de Dumnezeu? Mai cu seamă că Nichifor Crainic nu făcea rău nimănui. Se batjocorea pe sine și uneori Îl renega formal pe Dumnezeu, cu care avea însă, aș zice, altfel de relații decât noi, ceilalți…

A existat și o rivalitate constructivă între Crainic și Gyr, pornită, desigur, de cel dintâi. Era o competiție tacită care a generat cele mai benefice efecte, având în vedere că astfel au luat naștere multe dintre capodoperele pe care Crainic le-a compus în spatele gratiilor, cum sunt ”Cântecul Potirului”, ”Unde sunt cei care nu mai sunt” sau ”Rugă pentru pace”. Aceeași rivalitate l-a făcut să compună balade – ”Balada dorului” și ”Baldovin și Mădălina” sunt două exemple de excepție – pentru a concura minunatele balade ale lui Gyr – ”Balada codrului fără haiduc”, ”Balada clopotarului din stele”, ”Balada ucenicului cu ochi albaștri” etc.     

Răzvan Gheorghe: După ‘89, Crăciun se va lăuda, relatând despre ușurința cu care i-a căzut Nichifor Crainic în plasă. Printre altele, la discuțiile privind acceptarea reeducării, colonelul relatează că i-ar fi spus poetului, cu scopul de a-l măguli, și faptul că îl botezase ”Crainic” pe unul dintre băieții săi. Am căutat pe Facebook, din pură curiozitate, și am găsit un Crainic Crăciun care pare a avea vârsta. 

Demostene Andronescu: Din câte știu, Crăciun a avut doi băieți. Unul s-a sinucis. Presupunând că și-a botezat, într-adevăr, un băiat cu numele ”Crainic”, nu a făcut-o, vă asigur, în semn de prețuire pentru poetica lui Nichifor Crainic. A făcut-o fiindcă i-a plăcut lui numele ăsta, nu din alte considerente.   

Răzvan Gheorghe: Printre acțiunile menite să bage vrajbă între deținuți, cu scopul de a provoca prăbușirea a cât mai mulți, s-a numărat și diversiunea constituirii unui așa-zis Comandament legionar la Aiud. Mai exact, despre ce a fost vorba? 

Demostene Andronescu: Pretinsul Comandament legionar a reprezentat o înscenare diabolică pusă la cale de Securitate. De data aceasta presiunile s-au canalizat asupra lui Victor Biriș, probabil cea mai dramatică figură a reeducării de la Aiud. Fost secretar general al Ministerului de Interne în timpul scurtei guvernări legionare, acesta era în pușcărie de 22 de ani, de la Rebeliune. Perfid din fire, Crăciun a profitat de plin de tulburările lui psihice, Biriș suferind de Basedow în ultimii ani ai detenției. 

Au fost mai multe etape ale racolării și distrugerii sale. Inițial, Crăciun dispune mutarea lui Biriș în celula lui Petre Pandrea, care nu era altceva decât o sculă informativă și ideologică a administrației, având un rol cât se poate de nociv în impunerea reeducării. În ”Memoriile mandarinului valah”, Pandrea relatează, cu o ipocrizie nedisimulată, bătându-și joc de memoria victimei, cum l-a inițiat pe Biriș în marxism-leninism. 

Îndoctrinat de Pandrea, proaspătul ”comunist” este luat mai apoi în primire de Crăciun, care îl scoate din penitenciar și-l plimbă cu mașina pe Valea Prahovei și nu numai, arătându-i marile înfăptuiri ale regimului. Mai mult, Biriș e adus la București și băgat într-un birou al Ministerul de Interne, unde discută cu generalul Negrea. Crăciun relatează toate acestea după ‘89, fără a spune ceva despre adevăratul scop al întrevederii Biriș-Negrea, însă mi-e clar că deținutul a fost adus la MAI pentru a i se da indicațiile referitoare la constituirea pretinsului Comandament legionar de la Aiud. 

Care e urmarea imediată a acestei preumblări prin birourile MAI? Readus la Aiud, Victor Biriș e introdus, ca din întâmplare, în aceeași celulă cu mai multe căpetenii legionare cunoscute, printre care prințul Alexandru Ghica, Nistor Chioreanu și Ilie Nicolescu. Peste ani, Chioreanu va relata strania întâlnire în volumul ”Morminte vii”. Scos din celula sa și adus aici, printre vârfuri legionare pe care nu le mai văzuse de ani de zile, acesta se bucură și-și îmbrățișează camarazii, însă îl lovește imediat o întrebare, căreia îi dă glas:

– Cu toții am ocupat funcții importante în Mișcarea Legionară. Oare să fi ajuns aici dintr-o pură întâmplare? 

– Evident că nu, i-a răspuns prințul Alexandru Ghica, care s-a retras într-un colț și a refuzat să mai ia parte la discuții.

Domnul Ghica și-a dat seama imediat că întâlnirea aceea nu ar fi fost posibilă fără largul concurs al administrației, a înțeles că li se pregătea o lovitură și a refuzat să intre în jocul Securității, însă ceilalți au fost nepermis de naivi și au acceptat propunerea lui Biriș de constituire a unui așa-zis Comandament legionar la Aiud, Chioreanu fiind de acord să-l și conducă. Desigur, va plăti pentru asta – Petre Pandrea susține că atunci când Biriș a deconspirat, în ședințele de demascare, existența acestui ”Comandament”, ”Nistor Chioreanu a făcut tentativă de sinucidere”. Înscenarea nu a avut o finalitate legală, nu s-a soldat cu fapte incluse la dosar, însă a reușit să șubrezească încrederea în oameni, învrăjbindu-i, și i-a servit lui Crăciun ca pretext de șantaj împotriva lui Chioreanu, care avea să fie supus unor presiuni constante. 

Răzvan Gheorghe: După eliberare, Victor Biriș se va sinucide într-un mod îngrozitor. Se pare că s-a aruncat sub un tren. Fie l-au devorat remușcările, fie a fost ajutat să moară, cine știe? Dacă-i dăm crezare lui Gheorghe Crăciun, Biriș a fost dus la MAI, a discutat între patru ochi cu generalul Negrea și poate că Securitatea, știindu-l bolnav de Basedow, afecțiune ce nu garanta că-și va ține buzele pecetluite, a decis să i le închidă definitiv. Lucru deloc dificil în epocă. Nu cred că vom afla vreodată toate circumstanțele morții sale. 

Demostene Andronescu: Rămâne o moarte învăluită în mister. Repet: cred că Victor Biriș e cea mai dramatică figură a Aiudului. Dacă a avut remușcări, le-a ascuns destul de bine până la eliberare, punându-se în slujba administrației fără a lăsa să se întrevadă un tumult interior. Dar cine știe ce se poate petrece în sufletul omului atunci când rămâne singur cu sine? Mai ales pe fundalul afecțiunii de care suferea. 

Răzvan Gheorghe: La ceva timp după prăbușirea lui Radu Gyr, Crăciun a început să folosească și alte ”arme secrete”. Dumneavoastră vorbiți despre ”noaptea ucigașilor de vise”. 

Demostene Andronescu: Sintagma aceasta se referă la cele întâmplate în noaptea de 5 sau 6 ianuarie 1963. Reeducarea începea anul în forță. Afară viscolea pe rupte, era un ger strașnic. Puțin după ora 22.00, am fost băgat în camera transformată în sală de conferințe, la fel cum s-a întâmplat și atunci când Tase Rădulescu a fost pus să citească declarația-scrisoare a lui Gyr. Deținuții erau la fel de îngrămădiți, fiind aduși în special cei care refuzau reeducarea. De data aceasta, la masa de pe scenă stăteau cinci persoane: Ion Victor Vojen, fost ambasador la Roma, Victor Biriș, fost secretar general al Ministerului de Interne în perioada guvernării legionare, Dumitrescu-Borșea, preotul care făcuse parte din echipa de legionari ce luptase în Spania, Iosif Costea, avocat din Deva, fost șef al Mișcării Legionare pe țară în perioada ‘41-’44, și părintele Dumitru Stăniloae, cel mai de seamă teolog al României, care nu fusese legionar, ci doar simpatizant al Mișcării. 

Toți și-au citit demascările, declarațiile prin care se desolidarizau de trecutul lor, acestea având aceeași curgere, fiindcă se atingeau aceleași puncte pe care le atinsese și Radu Gyr. Biriș avea figura cea mai proeminentă, devenită aproape legendă. Căderea lor a zguduit ca un seism de maximă magnitudine conștiințele celor ce i-au ascultat, în acea noapte de pomină, numită de unul dintre noi ”noaptea ucigașilor de vise”. 

Răzvan Gheorghe: Apoi a urmat prăbușirea lui Nicolae Petrașcu, conjunctură despre care mulți supraviețuitori au spus că a reprezentat cel mai dureros moment al reeducării de la Aiud. 

Demostene Andronescu: Sub raportul impactului și al urmărilor, cea mai periculoasă a fost prăbușirea lui Nicolae Petrașcu, asta-i indiscutabil. Fost secretar general al Mișcării Legionare, acesta era considerat o legendă vie, un simbol de nedistrus. Grav bolnav și chinuit în ultimul hal, trecut prin torturi, bătăi și ani îndelungați de pușcărie, Petrașcu a fost adus pe targă de la București la Aiud. Pentru a-l distribui în reeducare cu eficiență maximă, Crăciun l-a dat, sunt convins, pe mâna lui Petre Pandrea, la fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Biriș. Pandrea avea un statut de reeducator special și poartă o mare vină pentru ce s-a întâmplat acolo. Chiar și scrisoarea care ne-a fost prezentată ca fiind a lui Gyr eu cred că a fost scrisă de Pandrea, Gyr doar a semnat-o și a acceptat să fie citită în numele lui. Sunt convins că punctele acelea pe care trebuia să le atingă fiecare autodemascare în parte au fost stabilite la indicațiile aceluiași Pandrea. 

Pentru ca efectele prăbușirii lui Petrașcu să fie cât mai puternice și pentru a ajunge la cât mai mulți deținuți posibil, Crăciun a montat megafoane în Zarcă și în Celular, astfel încât autodemascarea să poată fi auzită aproape pretutindeni. Sute de legionari erau îngrămădiți în sală, alte mii îl ascultau prin intermediul megafoanelor. Desigur, în primele rânduri din sală s-au aflat căpetenii legionare care se opuneau reeducării. 

Fiind destul de tânăr și considerat neimportant, n-am fost băgat în sală cu acest prilej, tot ce știu am aflat din relatările camarazilor și din ce am prins cu urechea. Impactul asupra conștiințelor a fost devastator, vă asigur. Ne-a cuprins o dezolare ce nu putea prevesti nimic bun. Mulți se gândeau că, dacă l-au zdrobit pe Petrașcu, aducându-l în halul fără de hal de a spune minciunile și calomniile pe care le-a spus, asta însemna că oricine putea fi zdrobit. Mulți au cedat și au apucat-o pe calea reeducării, legitimându-și prăbușirile prin prăbușirea lui Petrașcu. Unii s-au consumat în tăcere, zbuciumându-se până la dezertare. Alții, dimpotrivă, s-au îndârjit în rezistența lor, rămânând fideli principiului hamletian scrijelit pe zidurile mai tuturor celulelor de la Aiud: ”Mai presus de orice, rămâi credincios ție însuți!”. 

Pandrea va insista că momentul a reprezentat actul de deces al Mișcării. Peste ani aveam să aflu că, în raportul pe care l-a întocmit chiar a doua zi, Crăciun a scris: ”Ascultând pe Nicolae Petrașcu, am dat lovitura de grație organizației legionare, nimicind-o. Nu există în țară cineva care să poată reface organizația după această desființare operată prin capitularea lui Petrașcu”. La o lună după acest episod a apărut din nou stația de amplificare, urma autodemascarea doctorului Alexandru Popovici. 

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră ați refuzat reeducarea în repetate rânduri, motiv pentru care erați ținut la izolare, ca să nu-i ”contaminați” și pe alți tineri. Nu erați considerat important, e adevărat, ați fost lăsat în pace o perioadă, într-o singurătate ce v-a prins bine, dar se apropia decretul din ‘64 și Crăciun voia să raporteze la CC un procent de reeducați cât mai apropiat de 100%, așa că presiunile aveau să ajungă și la dumneavoastră, era inevitabil. La sfârșitul lui ‘62, 3500-4000 de deținuți încă refuzau orice formă de reeducare, fiind ținuți în Zarcă și pe Celular. Relatați-mi, vă rog, momentul în care ați fost convocat de Crăciun și chestionat cu privire la intențiile de reeducare. 

Demostene Andronescu: Cei care ne încăpățânam să refuzăm reeducarea eram îngrămădiți în Zarcă și Celular – fiindcă prima se dovedise neîncăpătoare, Crăciun a amenajat în Celular, cu precădere pe scurta T-ului, Celularul având forma literei T, celule speciale în care am fost întemnițați unii dintre noi. Eu am stat izolat, timp de mai bine de jumătate de an, într-o celulă de la etajul doi, pe ”scurta” amintită. Crăciun lansase un nou ”club”, numit în derâdere ”Clubul Tineretului”, la activitatea căruia am tot refuzat să particip. De regulă, în acea perioadă veneau gardianul și ofițerul politic, deschideau ușa și te întrebau dacă vrei să ieși la ”club”, iar eu am refuzat de fiecare dată, însă s-a întâmplat să fiu scos și escortat la un ”club” sau altul fără să fiu întrebat dacă voiam sau nu.

După două săptămâni în care administrația m-a ignorat total, un gardian m-a scos din celulă, în dimineața zilei de 15 decembrie 1962, după ce mi-a ordonat să-mi iau mantaua și să mi-o pun pe cap, cum cerea regulamentul. Atunci mi-am dat seama că nu mă va duce la ”club”, întrucât deținuții care luau parte la astfel de activități fuseseră scutiți de umilința de a fi duși cu ochii acoperiți. În acea perioadă ochelarii orbi fuseseră înlocuiți cu o haină trasă pe cap. Când gardianul m-a scos din clădirea Celularului – țin minte că era un frig strașnic – m-am temut că mă ducea la Zarcă, la izolare severă, în contul vreun sancțiuni pe care o uitasem. 

N-a fost însă așa. Am trecut prin mai multe porți, am intrat într-o clădire ce părea pustie și, după ce am străbătut un coridor destul de strâmt, caraliul m-a împins într-o cameră.

–  Așteaptă aici!, am auzit, apoi a închis ușa cu cheia.

Masa și scaunul din mijlocul încăperii m-au convins că fusesem adus într-un spațiu destinat anchetelor. Era cald, focul încă pâlpâia în soba din colț. M-am apropiat de fereastra largă și nezăbrelită prin care am început să privesc avid, fiind prima oară când am putut avea o imagine de ansamblu a curții interioare a penitenciarului în care mă aflam de mai bine de șase ani. Dintr-odată a prins să ningă, la-nceput răzleț, apoi din ce în ce mai puternic, cu fulgi mari, atât de mari că se albise totul în jur, abia dacă mai puteam să deslușesc ceva. Trecuseră ani fără să mai admir o ninsoare. Priveliștea mă îmbia la aduceri-aminte, așa că, nu știu pentru cât timp, am încremenit în visare, cu ochii larg deschiși în fața ferestrei.

– Ce faci acolo, bă, dormi?

Abia când am auzit glasul ce venea din spatele meu mi-am dat seama că nu eram singur în cameră. M-am întors ca în transă și, în prima clipă nerealizând că individul în cauză e chiar Gheorghe Crăciun, i-am răspuns, fără nici o urmă de impertinență în glas:

– Mă uit cum ninge decembrie…            

Atunci l-am recunoscut și, văzând că mă privea cumva derutat, am completat:

– Știți, e un vers din Bacovia…

M-a privit ca pe un nebun și mi s-a adresat pe un ton oarecum răstit: 

– Lasă asta, bă! Nu te-am chemat aici ca să-mi reciți poezii din Bacovia ăsta al tău. Te-am chemat pentru altceva. Am auzit că ne faci probleme, nu vrei să colaborezi cu noi. 

Atunci a urmat o discuție ce ar fi putut părea amicală dar în care s-au rostit chestii destul de tranșante. I-am amintit că, așa cum un subordonat de-al său a dat unui deținut replica ”Bă, tu nu știi că este posibilități care se poate și posibilități care nu se poate?!”, tot așa, conform aceleași ”logici”, posibilitatea ca eu să colaborez cu administrația nu putea exista. 

– Și nu se poate pentru că noi facem parte din tabere diferite. Dumneavoastră sunteți în tabăra celor care împilează, iar eu în a celor împilați. Dumneavoastră aveți datoria să loviți, eu am datoria să rezist. Atâta cât mă vor ține puterile…

Crăciun nu s-a înfuriat, avea un control bun spre deosebire de Enoiu, însă m-a privit cu un dispreț absolut, apoi mi-a spus:

– Bă, voi sunteți… unii dintre voi sunteți de-a dreptul nebuni! Nu vreți să înțelegeți că totul s-a terminat, că voi ați pierdut partida și că noi am câștigat? Nu vreți să înțelegeți că acum trebuie să jucați după cum vă cântăm noi? 

 I-am răspuns:

– Ba da, înțelegem, ați învins, dar trebuie să înțelegeți și dumneavoastră că într-un război ca al nostru nu victoria contează, ci lupta.

M-a privit cu un soi de compasiune și-apoi l-a trimis pe caraliu să aducă creion și hârtie, ceea ce s-a întâmplat imediat. 

– Fixează-ți în scris poziția actuală față de trecutul tău ticălos și față de organizația criminală din care ai făcut parte, față de activitatea de reeducare și față de regimul nostru popular, care se străduiește să vă facă bine cu de-a sila!, mi-a spus, tonul devenindu-i aproape răstit.

După care Crăciun a plecat grăbit, nu înainte de a-i ordona gardianului să-mi aducă porția de mâncare în camera aceasta și să mă escorteze în vechea celulă după ce voi termina de scris. Inițial nici n-am avut de gând să scriu ceva, considerând că însăși faptul de a-mi explica opoziția ar reprezenta un act de slăbiciune, de nesiguranță. Tot fâțâindu-mă prin fața ferestrei, mi-a venit o idee mai mult sau mai puțin năstrușnică. Ce-ar fi ca, în loc de o declarație, să aștern pe hârtie una dintre poeziile mele? Poate că Gheorghe Crăciun le va băga la dosar și vor fi salvate, poate că le voi găsi peste ani… Zis și făcut. Am scris de la un cap la celălalt poezia ”Unde-s nebunii?”, după care am privit lung hârtia și m-a năpădit o senzație ciudată. Bănuiesc că sentimentele care m-au copleșit atunci sunt similare celor simțite de un debutant care își vede opera între copertele unui volum. 

Din reveria asta m-a trezit gardianul, aducându-mi porția de mâncare. După masă, regândind situația, am ajuns la concluzia că ar fi mai sănătos să nu îi las poezia lui Crăciun, fiindcă cine știe ce ar fi înțeles din gestul meu, exista riscul să o ia personal și să înceapă diverse presiuni, ceea ce însemna că se termina cu singurătatea mea liniștită de pe ”scurta” Celularului. Până la urmă am mototolit hârtia și am aruncat-o în sobă, unde focul încă pâlpâia. Am renunțat nu din teamă, ci dintr-un soi de lehamite. 

Ulterior m-am așezat în fața unei noi coli albe și am decis să scriu totuși o declarație concisă în care să-mi exprim atitudinea refractară față de regim și reeducare. Voiam să fiu cât se poate de credibil, fără să provoc și fără să fac compromisuri. Mi-a fost foarte greu, nu mai scrisesem de câțiva ani, mă obișnuisem cu scrijelirea pe ziduri sau pe diverse alte chestii. Am scris două pagini timp de două ore. Precizam că nu am nimic de reproșat trecutului meu și nici altcuiva, întrucât am fost animat întotdeauna de intenții bune, oneste, și asiguram că, dacă voi mai fi cândva liber, nu voi face politică, având cu totul alte domenii de interes. Punctam și că, fără să fiu de acord cu regimul comunist din țară, nu vedeam nici cel mai mic impediment de a respecta legile și de a deveni un cetățean model. Încheiam menționând următoarele, textul declarație regăsindu-se în dosarul meu de la CNSAS: 

”Aceasta este poziția mea actuală și precizez încă o dată că ea corespunde realității, adică eu cel adevărat sunt cel de acum, din această declarație. Accentuez acest lucru pentru că s-ar putea ca peste o săptămână, o lună sau mai știu eu peste cât timp, să spun altfel… sau să bravez… luând o atitudine de frondă… sau să afișez o atitudine ipocrită, spunând lucruri în care nu voi crede. Să se știe însă că acela nu voi fi eu. Va fi dementul sau licheaua din mine”.

Răzvan Gheorghe: Ați refuzat constant, o lungă perioadă, orice formă de reeducare, acceptând însă o minimă desolidarizare abia pe la sfârșitul acțiunii de reeducare, când se ajunsese ca demascările să se facă la grămadă și fără rigorile inițiale, întrucât lucrurile intraseră decisiv în logica decretului din ‘64. Chiar și-așa, ați fost eliberat printre ultimii deținuți, alături de cei nereeducați, considerați ”fanatici” și ”recalcitranți”. Știu că nu ați acceptat reeducarea decât după ce ați fost sfătuit de prințul Alexandru Ghica în direcția asta. Ce v-a spus mai exact? 

Demostene Andronescu: Cu prințul Alexandru Ghica stătusem o perioadă în aceeași cameră, pe la începutul lui 1960, nu mai rețin exact. A fost cea mai impresionantă și impunătoare personalitate pe care am avut onoarea să o cunosc de-a lungul anilor de detenție. Domnul Ghica nu a făcut niciodată nici cel mai mic compromis, era un simbol viu, un izvor de luciditate și demnitate. La un moment dat, remarcând că am răspuns unui gardian printr-un gest provocator, m-a chemat deoparte și m-a sfătuit să fiu mai ponderat, să nu mă epuizez în lupte inutile, amintindu-mi că adevărata rezistență nu presupune bravadă, ci smerenie și consecvență.

– Poate că, în curând, vom avea de dat o luptă cu adevărat importantă, păstrează-ți puterile, mi-a spus, și ce mare dreptate a avut. 

L-am ascultat, îl admiram enorm. Apoi, așa cum se-ntâmpla, am fost mutat în alte celule și nu l-am mai văzut vreo trei ani, însă întregul Aiud auzise că prințul îl pusese la punct într-un mare fel pe Crăciun, în fața mai multor deținuți. Să vă povestesc despre ce a fost vorba. La ordinul lui Crăciun, domnul Ghica a fost luat, băgat într-o mașină și dus prin împrejurimile Aiudului, ca să vadă mărețele realizări ale regimului comunist, adică ferme de stat, șantiere și alte asemenea, itinerariul purtându-l și pe malurile Mureșului. La întoarcere, prințul a fost dus într-o sală de reeducare, unde Crăciun l-a întrebat, în fața unei asistențe numeroase, ce i-a plăcut mai mult din cele ce a văzut. 

– Sălciile plângătoare, domnule colonel, sălciile plângătoare. 

Colonelul s-a enervat și a părăsit sala, însoțit de suită, ulterior prințul fiind pedepsit cu cinci zile de izolare, care s-au adăugat multor altora, fiindcă domnul Ghica era un obișnuit al izolărilor. Și-a rămas credincios sieși până la sfârșit, a fost precum o stâncă. 

L-am văzut pentru ultima oară pe la sfârșitul reeducării, când un ofițer politic m-a scos la o ședință de ”club”. L-am reperat în sală, ne-am zâmbit când am stabilit contactul vizual. La pauză ni s-a permis să ieșim în curte, m-am dus la el și ne-am plimbat puțin.

– Am auzit că faci prostii, mi-a zis, cu tonalitatea unui părinte îngrijorat.  

M-am gândit că cine știe ce minciuni or fi ajuns la urechea lui și eram cât pe ce să deschid gura, ca să-l asigur că-mi vedeam de ale mele, când a continuat: 

– Am auzit că refuzi reeducarea. Accept-o, măi băiatule, accept-o! Voi sunteți tineri, nu e corect să putreziți aici, ați făcut destul, lăsați-ne pe noi cei bătrâni să plătim greșelile. Voi ați plătit destul fără să aveți vreo vină. 

Așa m-a scuturat chestia asta… mai că nu-mi venea să cred ce auzeam. 

– Domnule Ghica, dacă dumneavoastră acceptați, accept și eu!

– Nu, băiatule, nu merge așa. Datoria mea e să-mi plătesc greșelile pe care le-am făcut, că am făcut destule în toată perioada asta. Tu ce greșeli ai făcut? N-ai greșit cu nimic. Ieși de aici și fă-ți o familie, trăiește!   

– Ăsta este sfatul dumneavoastră? 

– Nu sunt în măsură să dau sfaturi nimănui, eu îmi spun părerea și asta cred: voi trebuie să ieșiți de aici și să vă refaceți viața. Sunteți tineri, eu chiar nu mai am nimic de pierdut.   

Răzvan Gheorghe: Era vorba de cupla aceea de factură morală despre care dumneavoastră ați mai vorbit, nu-i așa? Prințul Alexandru Ghica se simțea răspunzător pentru viețile tinerilor care se îndârjeau să reziste, luându-l drept exemplu.

Demostene Andronescu: Pe cei în vârstă i-a zguduit asta. Și-au dat seama că într-adevăr erau vinovați și pentru arestarea celorlalți. Poți accepta că s-a terminat cu tine, însă când e vorba despre viețile altora, o astfel de cuplă apasă nespus, roade pe interior… 

În fine, numai după această discuție cu domnul Ghica, după această cutremurare, căci despre așa ceva a fost vorba, am acceptat o reeducare pur formală. Printre altele, am fost demascat și pentru activitatea de la începutul anilor ‘50, când furam cărți interzise din biblioteci, activitate care, evident, era catalogată drept ”legionară”. M-a amuzat să povestesc la ”club” despre acele împrejurări. 

Răzvan Gheorghe: La un moment dat, Gheorghe Crăciun i-a scos pe deținuți în curte și i-a anunțat, triumfător, că murise J. F. Kennedy. Cum a fost primită vestea?

Demostene Andronescu: Scena asta s-a întâmplat la 24 noiembrie 1963. Crăciun avea un ziar în mână, îl tot flutura în fața noastră.

– Cine mai este și acest Kennedy, că până acum n-am auzit de el?, l-a întrebat un deținut cu mulți ani de pușcărie, dând glas nedumeririi generale. 

Crăciun ignorase că, din pricina drasticului regim de izolare, informațiile noastre cu privire la politica internațională rămăseseră în urmă cu niște ani. Oricum, scopul lui era acela de a ne spune că, în timp ce noi stăteam la pușcărie, unii făcându-ne iluzii că ne vor elibera, americanii se ucideau între ei. Era tare bine dispus în ziua aia. 

Răzvan Gheorghe: Știu că ați avut unele conversații cu poetul Vasile Voiculescu. Avea să moară în aprilie ‘63, nu la mult timp după eliberarea sa, în fază terminală, de la Aiud, unde a fost lăsat să zacă fără asistență medicală și în cele mai criminale condiții. Când și cum ați vorbit cu dânsul? 

Demostene Andronescu: Asta se-ntâmpla prin ‘61 sau chiar în ‘62, anul eliberării sale, nu rețin exact. Era bătrân și bolnav ca vai de el. N-am stat în aceeași cameră dar am fost vecini și mai vorbeam serile. Nu știa Morse, comunicam la cană, adică puneam cana de tablă cu fundul pe zid și vorbeam ca la un fel de telefon. Știam cine era, circulau poeziile lui. Avea compoziții delicate, curgeau academic, în versuri nu era vorba de o frondă directă. Rămas cu gândul la el, după o discuție în care am avut impresia că era măcinat de îndoieli, am compus și i-am dedicat poezia ”Îndoială”:

Mai este, Doamne, până-n cer?

Mai este pân’ să mă faci părtaș luminii Tale?

Sau poate tot n-a fost decât poveste

Și-am colbăit degeaba-atâta cale…

De-atâta vreme urc târș, pe coate,

Și-am smuls în cățărare-atâți luceferi,

Că de-o mai ține mult urcușul, poate

Doar cei prea-nalți să mai rămână teferi.

Și-am risipit atâta suflet, Tată, 

În râvna mea neasemuit de mare,

Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată,

N-o să mai am ce-Ți pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă, 

L-am așternut pe fiecare treaptă

Și-l risipesc întruna, dar mi-e teamă,

Că la sosire nimeni nu m-așteaptă.

Târâș, pe brânci, cu sufletul la gură,

Urc muntele cu-nchipuite creste;

Din tot ce-am fost mai sunt o picătură…

Mai este, Doamne, până-n cer, mai este?  

Poezia asta am compus-o noaptea, după o convorbire cu Vasile Voiculescu la cană, când mi s-a părut că totuși se îndoia de încleștarea și rezistența noastră. Era la capătul puterilor, e adevărat, probabil că pe mulți îi măcinau unele îndoieli, având în vedere condițiile date, însă mi-e clar că Vasile Voiculescu a rămas un anticomunist desăvârșit până la final. 

Răzvan Gheorghe: În ultima zi de detenție aveați să-l reîntâlniți pe Gheorghe Enoiu, cel care vă anchetase, vă torturase și vă bătuse cu sălbăticie la MAI. Ce voia și care au fost împrejurările?

Demostene Andronescu: S-a întâmplat la 31 iulie 1964, când se făceau pregătirile pentru eliberarea ultimelor eșaloane de deținuți, printre aceștia numărându-mă și eu. Eram scoși în curtea mare a închisorii și ne așteptam nerăbdători plecarea. La un moment dat m-a strigat un gardian, m-a luat în primire și m-a dus la administrație. Am fost băgat în biroul lui Crăciun, care stătea la masă cu fața la un ofițer ce încă era întors cu spatele, astfel că nu i-am văzut trăsăturile din prima. 

– Andronescule, uite, ai un vizitator, m-a anunțat Crăciun.

Atunci l-am recunoscut pe Enoiu. Se îngrășase enorm, devenise locotenent-colonel. Mi-a aruncat o privire lungă și s-a apucat să mă mustre, adoptând o tonalitate severă:

– Andronescule, am auzit că nu ți-ai băgat mințile-n cap. Faci greutăți oamenilor de aici.

Văzând că nu aveam de gând să spun nimic, a continuat:

– Uite, eu te-am arestat, eu am venit să-ți dau drumul!

Și mi-a fluturat prin fața ochilor biletul de eliberare cu numele meu, pe care însă l-a retras după numai câteva clipe, condiționându-mi eliberarea de semnarea unui formular intitulat ”Declarație-angajament”. Am refuzat categoric, indicând cu degetul pe fereastră, către deținuții ce forfoteau în curte:

– Domnule căpitan, și eu doresc să ies de aici, tot atât de mult ca orișicare dintre cei de acolo, însă nu cu orice preț. 

Atunci, văzând că n-aveam de gând să semnez un angajament de colaborare cu Securitatea, și asta chiar cu prețul menținerii mele în pușcărie, Enoiu s-a schimbat la față, la fel ca-n trecut, când mă-ntrebase dacă-i cunoșteam pe frații Găbudeanu. De data asta doar m-a înjurat de mamă în timp ce mi-a rupt în față biletul de eliberare, aruncându-l la coș.  

– Paștele mă-tii, tot bandit ai rămas! 

În pofida acestui fapt, a doua zi am fost pus și eu în libertate cu unul dintre ultimele eșaloane.

Răzvan Gheorghe: După eliberare ați mai avut probleme cu Securitatea?

Demostene Andronescu: Am fost supravegheat în permanență, eram chemat aproape de două ori pe lună la Securitate. Voiau să mă terorizeze, să-mi mențină o stare depresivă. După ce mă chemau, două-trei zile eram neom. Se interesau, în principal, dacă îi mai întâlnisem pe foștii camarazi din închisoare, de parcă eu ieșisem de acolo ca să mă-ntâlnesc cu cei cu care am stat. Mă tot avertizau să nu fac ”propagandă”. 

– După atâția ani de pușcărie, nu mai am prieteni, nu mai am cunoscuți, cu excepția mamei, a surorilor și a fraților mei. Cui să fac propagandă?!, i-am întrebat. 

Evident că nu te puteai înțelege cu ei, au continuat să mă urmărească, lucru de care am fost cât se poate de conștient. Slavă Domnului că măcar restul familiei nu a avut probleme cu autoritățile. 

După eliberare, mama mi-a povestit că făcuse memorii peste memorii și nu reușise să afle nimic despre mine. Abia pe la sfârșitul reeducării au fost anunțați că eram la Aiud, dar asta s-a întâmplat pentru că Gheorghe Crăciun a chemat-o pe o soră de-a mea la închisoare, la vorbitor, ca să mă facă să accept reeducarea. La-nceput nici n-am vrut să o văd, motivând că nu o chemasem eu, dar până la urmă am acceptat, fiindcă mă rodea să aflu vești despre cei rămași acasă. Oricum, nici cuvintele lui Crăciun și nici cele ale surorii mele nu au putut avea vreo înrâurire, cât de mică, asupra mea, la fel cum fără efect au rămas și toate indicațiile ofițerilor politici. Singurul om care m-a putut face să accept reeducarea a fost, așa cum v-am relatat, prințul Alexandru Ghica. 

În varianta pusă în scenă la Aiud, reeducarea a presupus tot soiul de presiuni de factură psihologică și morală, metodologia fiind una diversificată. De la condiționarea unui tratament medical, care putea face diferența dintre viață și moarte, până la acordarea de facilități și diverse înlesniri sau, dimpotrivă, trimiterea la izolare și aplicarea altor sancțiuni și umilințe, în frig și în foamete, operațiunea reeducării a comportat o multitudine de fațete ale zdrobirii. Un deținut mi-a povestit o scenă foarte interesantă petrecută la o ședință de ”club”. La un moment dat, Crăciun l-a chemat la el pe un deținut care executase deja vreo 15 ani și i-a arătat o fotografie, întrebându-l:

– Ei, știi tu cine e cel din fotografie?

Omul s-a uitat și a negat, inevitabil suspectând că exista un interes în identificarea respectivului, așa cum se-ntâmpla odinioară în anchetele propriu-zise. 

– E feciorul tău, mă, e feciorul tău!

La auzul acestor cuvinte, sărmanul om s-a topit pe picioare și a început să tremure, nu-și mai putea lua ochii de la tânărul din fotografie. Băiatul avusese doar un an sau doi când el intrase la pușcărie și-acum aproape că devenise bărbat. Crăciun i-a dat permisiunea să păstreze poza, iar deținutul s-a întors la locul lui cu pași șovăielnici, lăcrimând și arătându-le imaginea celor de jur:

– E feciorul meu, fraților, e feciorul meu!      

Erau în stare de orice pentru a-ți zdrobi rezistența, pentru a te face să le accepți condițiile. Așa cum eu m-am trezit cu o soră la vorbitor, căreia administrația îi spusese exact ce și cum să zică, mulți deținuți s-au trezit cu scrisori de la rude pe care nu le mai văzuseră de cinci, zece sau de mai bine de douăzeci de ani, scrisori care urmăreau pas cu pas indicațiile aceleași administrații. Știau prea bine cum să te demoleze pe interior, Crăciun era maestru în așa ceva.  

Răzvan Gheorghe: După ‘89 aveați să-l revedeți pentru ultima oară pe Crăciun. Era bolnav și bătrân, devenise umbra colonelului de odinioară. Episodul a avut loc într-o garsonieră dintr-o periferie bucureșteană. 

Demostene Andronescu: Aflând unde locuia în perioada aceea, mânați de curiozitate, eu și Marcel Petrișor ne-am hotărât să-i facem o vizită. Ce m-a frapat a fost că, deși trecuseră mulți ani peste noi, Crăciun m-a recunoscut imediat și mi-a spus pe nume, și asta încă de la ușă. Își amintea că mă convocase, în decembrie ’62, ca să îmi expun în scris concepțiile privind regimul și reeducarea, v-am relatat deja scena. Ochiul îi rămăsese la fel de ager și avea o memorie ceva de speriat. Era bătrân, suferea de diverse afecțiuni dar încă se ținea pe picioarele lui. E drept, am simțit o oarecare satisfacție când a admis că, de fapt, noi înțeleseserăm corect istoria, nu ei, comuniștii.    

Răzvan Gheorghe: Cum a fost peste ani, când v-ați consultat dosarul de la CNSAS? 

Demostene Andronescu: În 2001 am adresat către CNSAS o cerere prin care solicitam să mi se îngăduie accesul la dosar. Am primit un răspuns abia în 2002, în care se preciza că nu mi se putea răspunde afirmativ până când instituția nu prelua integral toate arhivele de la SRI, SIE și SAM. Mi se recomanda să aștept și-au tot trecut anii. Pe la începutul lui 2007 – așadar, la 6 ani de la depunerea cererii –, CNSAS m-a înștiințat că fusese identificat un dosar pe numele meu. M-am dus și l-am consultat cu atenție, fiind însă surprins de puținătatea sa – 38 de file erau prea puține pentru o perioadă de un sfert de secol, cât fusesem hărțuit de Securitate. De altfel, înscrisurile se refereau doar la primele câteva luni de după punerea mea în libertate. Cu emoție, la dosar am găsit și declarațiile pe care le scrisesem la solicitarea expresă a lui Crăciun, la 15 decembrie 1962, când îmi ceruse să îmi explic poziția pe care o aveam față de regim și reeducare. M-am tot întrebat, de-a lungul anilor, ce caută în dosarul meu de urmărire penală documente întocmite în timpul anilor de detenție? Cred că unicul răspuns e următorul: considerat nereeducat, cel mai probabil mi s-a făcut o caracterizare în acest sens, la care s-au atașat declarațiile respective cu titlu de ”dovezi”. 

Răzvan Gheorghe: Anii trecuți am sesizat niște încercări puțin spus sinistre de falsificare a istoriei recente. Un așa-zis cercetător plătit cu bani publici s-a pretat să preia fără pic de simț critic versiunea Securității, ignorând cu desăvârșire studiile existente și mărturiile supraviețuitorilor,  și a insistat că deținuții ”legionari” de la Pitești ar fi inițiat și coordonat atrocitățile numite generic ”Experimentul Pitești”, la comanda externă a lui… Horia Sima. Unica sursă a acestui delir sunt dosarele Securității, bazate pe scenarii paralele cu orice realitate și pe înscrisuri smulse prin tortură și bătaie. Oare nu există riscul unor astfel de tentative și în ceea ce privește reeducarea de la Aiud? La un moment dat, Crăciun a ordonat înjghebarea unei așa-zise Cărți Albe a Securității. Despre ce era vorba mai exact? 

Demostene Andronescu: Falsificarea istoriei rămâne un pericol real, tentative au fost și vor mai fi, fiți convins de asta. Sunt oameni care numai cu așa ceva se ocupă. Cea mai mare spaimă a urmașilor Securității e recuperarea memoriei rezistenței anticomuniste și punerea acesteia la loc de cinste. Adevărul eliberează, ei nu ne vor liberi și demni. De aceea avem cu toți datoria să mărturisim, pentru ca viitorimea să nu scrie istoria doar în funcție de documentele infamate ale Securității.  

Desigur că există și riscul ca, după ce e îndrumat și sponsorizat cu atenție, un așa-zis ”cercetător” să vină și să ia de bune minciunile și frivolitățile din cadrul demascărilor și autodemascărilor de la Aiud, trecând sub tăcere faptul că e vorba de unele declarații smulse prin șantaj, prin silnicie și presiuni de neimaginat, scopul acestora nefiind altul decât acela de a compromite și împroșca niște victime care au făcut ani grei de pușcărie fără a se face vinovate de vreo faptă, ci doar pentru convingerile lor politice. Asta în timp ce, bazându-se pe convingeri politice de o altă natură, comuniștii săvârșeau un genocid de proporții și distrugeau România, înfometând și terorizând populația.

Despre așa-zisa ”Carte Albă” a Aiudului s-a vorbit în cea de-a doua parte a operațiunii de reeducare, pe la sfârșitul lui 1963. Atunci s-a împrăștiat următoarea informație: Crăciun ordonase formarea unui colectiv alcătuit din deținuți reeducați care trebuia să transcrie demascările și desolidarizările, probabil cele mai importante dintre ele, cum erau cele ale lui Gyr, Biriș, Petrașcu și alții asemenea, numele grele, deopotrivă cu toate minciunile și insultele turnate acolo doar din interes, să le dea o coerență și să le prezinte sub forma unei cărți. Administrația o numea ”Cartea Albă”, dar noi, când am aflat de existența ei, bănuind ce ar putea conține, îi ziceam ”Cartea Neagră”. 

Deținuții care au văzut-o au spus că, la final, opera număra două volume format mare, groase, atent și frumos legate, împreună însumând mai bine de o mie de pagini ”pentru a fi transmise posterității”, cum, zice-se, s-ar fi exprimat Crăciun. Probabil că acolo sunt prezentate atât copii scrise citeț, ca să poată fi descifrate de oricine, dar și originalele, pentru a fi atestată autenticitatea.

Cred că grosul conținutului e asigurat de textele semnate și citite de personalități legionare cu prilejul acelor spectacole pe care Crăciun le regiza în mod frecvent, numindu-le ”ședințe de club”. Așadar, e vorba de renegări ale trecutului, de imperativele referiri cât mai denigratoare la Mișcarea Legionară în general și la liderii ei în particular. Probabil că între coperți se regăsesc și o serie de procese verbale întocmite la finalul ședințelor în care deținuții erau obligați să recunoască toate ”crimele” și ”uneltirile” pe care le-ar fi comis împotriva poporului și clasei muncitoare. Aceste înscrisuri cădeau în responsabilitatea ofițerului politic care se ocupa de clubul respectiv. 

Nu e exclus ca în cele două tomuri să fie introduse și o serie de informații servite de turnătorii știuți sau neștiuți ai Aiudului, privind o serie de personalități care trebuiau musai compromise. Așa ceva s-a tot practicat, nu m-ar mira absolut deloc dacă și în acest caz lucrurile ar sta la fel. 

Răzvan Gheorghe: Vă foarte mulțumesc, domnule Demostene Andronescu, pentru acest interviu. Să vă dea Dumnezeu sănătate!

Demostene Andronescu: Și eu vă mulțumesc.

Răzvan Gheorghe: Vă propun să sfârșim cu un citat din ”Reeducarea de la Aiud”. E vorba chiar de ultima frază a volumului, frază care zice așa:

”Ceea ce s-a întâmplat în 1989, revoluție sau lovitură de stat, s-a întâmplat (… ) prea târziu pentru ca foștii luptători anticomuniști să mai fie apți, atât din punct de vedere fizic, cât și sufletește, să poată contribui la lupta de redresare moral-spirituală și materială a țării pustiite de cataclism, și s-a întâmplat prea devreme ca, săvârșindu-se cu toții din viață, să fi apucat să intre în legendă…”.