EXCLUSIV Interviu: Morții vii de la Râmnicu Sărat. ”La Închisoarea Tăcerii am fost îngropat de viu în singurătate. Era o tăcere de cimitir”. Cum au fost asasinați fruntașul țărănist Ion Mihalache și partizanul Ioan Arnăutu. Mărturiile lui Valentin Cristea, ultimul supraviețuitor râmnicean în viață

Cu prilejul Sfintelor Paști, Podul.ro le-a pregătit cititorilor săi un cadou special. Un eveniment editorial în adevăratul sens al cuvântului, pe care vi-l dedicăm deopotrivă cu mulțumirile și urările noastre de bine. Sărbători luminate și fericite tuturor! 

Mai exact, l-am intervievat pe venerabilul domn Valentin Cristea (92 ani / foto stânga sus / sursa oglindadeazi.ro), cel din urmă supraviețuitor în viață al abominabilului penitenciar de la Râmnicu Sărat, odinioară supranumit ”Închisoarea Tăcerii”, din pricina regimului de izolare extremă instaurat și perfectat, în a doua jumătate a anilor ‘50, sub mandatul deja notoriului Alexandru Vișinescu. 

Cazul lui Valentin Cristea presupune un specific aparte, rarisim în economia Gulagului românesc, fapt ce-i face povestea de viață cu atât mai fascinantă. În ‘53, proaspăt ieșit de pe băncile Politehnicii, tânărul inginer electronist e strâns cu ușa de securiști, e recrutat și devine locotenent de Securitate. Va lucra total conspirativ, într-o vilă de la marginea Bucureștiului unde e dus cu o mașină fără însemne și unde funcționează un laborator de cercetare electronică. Incinta era plină cu aparatură de filaj și ascultare. Pentru securiști, electronica însemna ascultarea telefoanelor, supravegherea pas cu pas a țintelor umane – acasă, pe stradă sau în diverse locații –, filajul cu mașini și alte operațiuni de acest gen.  

Ofițer de Securitate cu acte în regulă, Valentin Cristea a activat în vila respectivă mai bine de doi ani, perioadă în care s-a tot întâlnit cu o mătușă și cu partenerul de viață al acesteia, care la vremea respectivă puseseră bazele unei organizații subversive, reușind să împrăștie manifeste în București, Brașov și în alte orașe mari. Cu diverse ocazii, tânărul le-a dezvăluit celor doi o serie de aspecte ce țineau de activitatea sa strict secretă. 

Firește, inevitabilul nu întârzie să se producă, totul luând o turnură dramatică. În 1956, mătușa, partenerul și Valentin Cristea sunt arestați în aceeași perioadă. Întrucât e ofițer de Securitate – deci ”trădător”, ”spion infiltrat” –, tânărul are parte de un tratament special – e convocat la Ministerul de Interne și introdus într-un birou unde e arestat de doi generali importanți: Evghenie Tănase (ministrul adjunct al Securității) și Grigore Naum (șeful cadrelor din Securitate, indubitabil agent GRU și fost interbrigadist în Războiul Civil Spaniol). Va fi anchetat timp de două luni la Malmaison, perioadă în care securiștii vor face totul pentru a-l demola psihic.

În urma procesului, judecat de un tribunal militar, Valentin Cristea primește o condamnare surprinzător de mică, doar 5 ani de închisoare, sentință care arată că, în realitate, dosarul nu conținea fapte demonstrabile, ci doar supoziții, exagerări și delațiuni, așa cum se întâmpla în mai toate dosarele ce-i vizau pe ”dușmanii poporului”. Însă condamnarea îi va fi majorată foarte curând, după Revoluția din Ungaria, când va fi încondeiat rapid cu încă 2 ani, considerându-se că prima pedeapsă era prea ”blândă”. Va executa aproape 7 ani de închisoare, trecând prin penitenciarele Ocnele Mari, Jilava, Văcărești și Râmnicu Sărat. 

Peste tot, Valentin Cristea e supus celui mai sever regim de izolare fiind ținut de unul singur în celulă, la instructajul explicit al Securității, pentru a nu le putea relata altor deținuți aspecte ce țineau de fosta sa activitate. E motivul pentru care, la Ocnele Mari, e băgat într-o criptă claustrofobică, umedă și întunecată, situată în vechiul turn din curtea penitenciarului, un turn al groazei și al pierzaniei, pentru ca mai apoi, transferat la Jilava, marea închisoare de tranzit, să fie întemnițat de unul singur într-o cameră spațioasă, cu zeci de paturi goale. Dar nimic din toate aceste experiențe nu se vor putea compara, nici pe departe, cu izolarea și ororile pe care le va pătimi în bolgia de la Râmnicu Sărat, care devenise un etalon al cruzimii în a doua jumătate a anilor ‘50.

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Din cei 6 ani și 9 luni pe care i-a petrecut în spatele gratiilor, tânărul a rămas mai bine de 6 la ”Închisoarea Tăcerii”, în două tranșe, fiind deținut aici pe aproape întreaga durată a mandatului exercitat de Alexandru Vișinescu, între 1956 și 1963. Așa cum veți remarca, mărturiile (deseori greu de citit) din acest interviu zugrăvesc, în tușe groase, o priveliște de ansamblu a iadului de la Râmnicu Sărat. Valentin Cristea e ultimul om din viața partizanului național-țărănist Ioan ”Jenică” Arnăutu, cu care a fost în contact, prin intermediul mesajelor Morse, până în imediata proximitate a morții acestuia. De asemenea, e ultimul om în viață care l-a auzit pe fruntașul țărănist Ion Mihalache protestând și fiind bătut cu sălbăticie de gardieni. Multe dintre informațiile pe care le veți citi în cele ce urmează le puteți găsi numai în acest interviu.

Nu în ultimul rând, domnul Valentin Cristea (declarat, recent, cetățean de onoare al Câmpinei) e ultimul supraviețuitor al ”Închisorii Tăcerii” care a trăit să vadă condamnarea lui Alexandru Vișinescu, jucând rolul de principal martor al acuzării în acest proces istoric. A se nota că a refuzat categoric să se constituie în parte civilă, deși tribunalul i-ar fi acordat o considerabilă retribuție financiară, care ar fi fost cât se poate de legitimă, ba chiar foarte întârziată. 

Sărbători luminate și fericite tuturor! Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:         

Răzvan Gheorghe: Bună ziua domnule Valentin Cristea. Vă mulțumesc că îmi acordați acest interviu. Este o onoare. Să începem, vă rog, cu o serie de repere personale.

Valentin Cristea: Bună ziua. Și eu vă mulțumesc, domnule Gheorghe, pentru inițiativa acestui dialog. M-am născut pe 5 iulie 1930, la Comarnic. Am absolvit Colegiul Național Nicolae Grigorescu din Câmpina și am fost șef de promoție. Mi-a plăcut cartea, aveam și un dezvoltat simț tehnic, eram și încă sunt foarte atras de electronică. Ulterior am urmat cursurile Politehnicii București pe care am absolvit-o în 1953, devenind inginer electronist. 

Abia ieșit de pe băncile facultății, inițial am ajuns, pentru o foarte scurtă perioadă, la Centrul de Cinematografie București. La vârsta aceea eram pasionat de filme, de imaginea proiectată. Ale tinereții valuri, cum s-ar zice. Însă nenorocirea avea să se producă foarte curând, când în viața mea a intervenit Securitatea. Să vă spun cum s-a întâmplat. 

Tot în ‘53, un coleg de facultate fusese repartizat ca să fie angajat la Securitate, unde erau la mare căutare tinerii cu diverse abilități tehnice pentru aparatura de filaj, de interceptare și ascultare a convorbirilor. Salariile erau mai mult decât rentabile comparativ cu oricare alte locuri de muncă accesibile unor tineri ce abia absolviseră o facultate. Ajuns acolo, securiștii și-au dat seama că respectivul avea doar o specialitate mecanică, fapt ce nu-i ajuta deloc, întrucât ei voiau să recruteze pe cineva priceput la electronică. Până la urmă i-au cerut să le recomande un alt tânăr, iar colegul, crezând că-mi făcea un bine, le-a dat numele meu fără să mă informeze în prealabil. De aici întreaga tragedie. 

M-am trezit convocat la Securitate. A trebuit să mă duc – ce altceva aș fi putut face? Acolo am fost introdus într-un birou unde m-a luat în primire un anchetator tinerel – nu știu ce grad avea, era îmbrăcat în civil –, care m-a tot sâcâit și m-a frecat la cap cam vreo două ore, insistând să semnez angajamentul de recrutare și să lucrez pentru ei.  

Am tot bătut în retragere și l-am refuzat politicos de câteva ori – chiar nu-mi doream așa ceva, aveam cu totul alte planuri și așteptări de la viață. Deși la început mă luase cu frumosul, enumerând beneficiile unei astfel de poziții, securistul a dat-o la întors și a început să mă amenințe explicit. Mi-a spus în față că, dacă refuz să lucrez la ei, voi întâmpina o serie de greutăți. Vor face în așa fel încât să îmi fie foarte greu să mă angajez în altă parte.

– Îți promit eu că vei fi repartizat în fundul Moldovei, la o fabrică de rumeguș. Vrei asta? De ce te-ncăpățânezi să te pui cu noi?   

În fine, mi-a fost clar că îmi tot dădea șuturi în fund ca să mă facă să accept angajamentul ăsta de a lucra cu ei. Într-un târziu am acceptat, dar fără pic de tragere de inimă și numai din teama de a nu mă repartiza prin nordul Moldovei, departe de familie și de Bucureștiul unde îmi doream să rămân, fiindcă știam prea bine că aveau puterea să facă asta. Eram tânăr, n-aveam experiență de viață și au reușit să mă strângă cu ușa. Nu mi-a fost deloc comod să lucrez acolo. Era ceva apăsător. 

Răzvan Gheorghe: V-au dat securiștii un grad? Cu ce v-ați ocupat cât ați lucrat pentru ei? 

Valentin Cristea: Da, mi-au dat. Devenisem ofițer de Securitate cu gradul de locotenent. Recrutarea mea s-a făcut exclusiv pentru munca tehnică, asta nu doar că îi interesa cel mai mult, ci îi obseda în permanență. Am fost dus cu o mașină fără însemne la o vilă de la marginea Bucureștiului, unde Securitatea avea un laborator de cercetare electronică. Incinta era plină cu aparatură de filaj și de ascultare. Pentru securiști, electronica însemna ascultarea telefoanelor, supravegherea pas cu pas a țintelor umane, pe stradă sau în diverse locații, filajul cu mașini, interceptarea discuțiilor indiferent de locul în care se purtau și alte operațiuni de acest gen. Responsabilitatea mea era ca aparatura să fie fiabilă, să funcționeze fără rateuri. Regulile erau foarte severe, parcă te găseai într-o cazarmă. În jurul nostru plutea o secretomanie absolută. Securiștii aveau tot soiul de instructaje pentru scheme de ascultare. Nu existau obstacole care să le stea în cale. Se lucra conspirativ. Am activat acolo timp de doi ani, apoi lucrurile au luat o întorsătură dramatică pentru mine. 

 (Tânărul Valentin Cristea pe vremea în care era ofițer de Securitate / sursa foto: oglindadeazi.ro)

Răzvan Gheorghe: Urma să fiți arestat, în 1956, chiar de instituția pentru care lucrați, fiind acuzat că făceați parte dintr-o organizație subversivă. Aveați 25 de ani pe atunci. Relatați-mi, vă rog, cum s-a ajuns la arestarea dumneavoastră. 

Valentin Cristea: În timp ce funcționam unde v-am zis, devenind astfel ofițer de Securitate, mătușa mea și cu partenerul ei de viață, Dumitru Silișteanu, se constituiseră într-o organizație anticomunistă pe care o numiseră ”Comitetul 2 Rezistență”. Îi spuneau așa fiindcă ei erau singurii care activau. Duminicile, când obișnuiam să mă duc la casa părintească de la Comarnic, ne întâlneam și le relatam aspecte ce țineau de munca mea, divulgându-le unele secrete ale Securității. Le-am spus cum operau securiștii atunci când filau pe cineva și alte lucruri de genul ăsta. Ce-i drept, întrevederi similare s-au petrecut și la București,  discuțiile având aceleași teme. În câteva rânduri, mătușa și Silișteanu au făcut manifeste anti-comuniste pe care le-au împrăștiat ba prin București, ba prin Brașov sau în alte localități mai mari. Nici în ziua de astăzi nu știu cum au ajuns cei doi să fie filați, însă până la urmă securiștii m-au pus și pe mine sub supraveghere. 

Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestat?  

Valentin Cristea: Într-o bună zi m-am trezit chemat la Ministerul de Interne. Am fost introdus într-un birou spațios, unde am fost arestat pe loc de doi generali importanți de Securitate – mă refer la Evghenie Tănase, ministrul adjunct al Securității, și la Grigore Naum, șeful cadrelor din Securitate, agent GRU și fost interbrigadist în Războiul Civil Spaniol. Erau cunoscuți, influenți și temuți. Ambii se comportau cu severitate, afișând o solemnitate caraghioasă, de parcă cine știe ce mare spion ar fi reușit să prindă. N-am rămas mult la Ministerul de Interne, m-au trimis la Malmaison, într-o izolare totală, unde aveam să rămân până la proces.     

Răzvan Gheorghe: Cum au decurs anchetele? V-au bătut? 

Valentin Cristea: Nu m-au bătut fizic, slavă Domnului, dar m-au bătut la cap într-un hal fără de hal, au făcut presiuni și m-au amenințat în permanență. Atât m-au pisat că mă doborâseră, nu mai puteam. Încercau să stoarcă de la mine tot ce se putea. A fost o perioadă groaznică, groaznică... Anchetele au ținut două luni și s-au desfășurat la Malmaison. Securiștii erau obsedați să afle ce le divulgasem celor doi, pe care-i arestaseră în aceeași perioadă în care m-au arestat și pe mine. Ancheta ajunsese la concluzia că nu ar fi fost vorba despre Comitetul 2 Rezistență, ci despre Comitetul 3 Rezistență, eu fiind cel de-al treilea membru al grupării pe care o exagerau prin toate metodele. Până la urmă de la acuzația asta mi s-a tras. Nimeni și nimic nu le-ar fi putut scoate asta din cap, deși era vorba de o minciună, activi fiind numai mătușa și partenerul ei. Pe de altă parte, faptul că era vorba de mătușa mea a fost o circumstanță agravantă pentru mine, vă dați seama. Securiștii nu mă lăsau deloc, deloc, mă sâcâiau zi și noapte cu aceleași întrebări și presupuneri. Anchetatorul principal a fost un individ îmbrăcat în civil, asta din pricina normelor de conspirativitate, dar sunt convins că era ofițer. Mă considerau un infiltrat, un trădător, o breșă de securitate. Eram o captură deosebit de importantă pentru ei. 

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul? 

Valentin Cristea: După două luni m-au băgat într-o dubă și m-au dus la proces. Lotul a fost judecat de un tribunal militar, desigur, pentru a se da impresia că eram niște elemente foarte periculoase. Studii în drept avea doar judecătorul, să ne-nțelegem, ceilalți fiind asesori de-ăștia fără pic de școală în domeniu, dacă nu cumva și fără pic de școală în general – ”militari populari” li se zicea. Oamenii ăștia distrugeau vieți pe bandă rulantă la ordinele partidului și ale Securității. În sală fusese adus și partenerul de viață al mătușii, care a confirmat că divulgasem față de ei secrete ale Securității. M-au condamnat cu o foarte mare lejeritate, nici nu stăteau de vorbă. Când mi s-a dat cuvântul am vorbit liber, fără teamă, am explicat că acuzațiile erau niște exagerări care nu se bazau pe probe și pe realități. Am avut senzația că judecătorul mi-a apreciat curajul și cred că ăsta a fost motivul pentru care am primit o condamnare minimă: 5 ani de muncă silnică. Însă pedeapsa avea să fie majorată la 7 ani, curând, după Revoluția din Ungaria. 

Răzvan Gheorghe: Asta pentru că, s-o spunem, după sângeroasele evenimente din Ungaria, declanșate la 23 octombrie 1956, regimul de la București a reconsiderat o serie de condamnări socotite prea ”blânde”, răzbunându-se astfel o dată-n plus pe numeroși deținuți politici, tot prin intermediul Securității, care de data aceasta decidea și solicita majorările. E contextul în care ați fost încondeiat cu încă 2 ani de închisoare. Securitatea nu putea uita trădarea unui ”infiltrat” în structurile sale. Unde ați fost trimis după condamnarea inițială?  

Valentin Cristea: M-au luat cu o dubă de la Malmaison și m-au dus la vechea închisoare de la Ocnele Mari. În toată perioada petrecută acolo, dar și în alte penitenciare, aveam să fiu izolat cu cea mai mare strășnicie pentru a nu intra în contact cu alți deținuți. Acestea erau, fiți convins, instructajele exacte ale Securității, care considera că, dacă aș fi fost ținut în camere cu alți deținuți, aș fi divulgat aspecte ce țineau de specificul operativ al fostului meu loc de muncă. Degeaba fusesem condamnat la ”muncă silnică”, așa cum scria în decizia instanței, adevărata mea condamnare presupunea izolarea extremă. Numai prin așa ceva am trecut de-a lungul celor aproape 7 ani de pușcărie.   

Drept urmare am fost izolat într-o carceră a vechiului turn din curtea penitenciarului Ocnele Mari – un turn ca de cetate, cu ziduri masive, întunecat și umed, unde puțea mereu a rânced. Carcera era strâmtă, încăpea doar un pat îngust de fier, nimic altceva – nici măcar celebrul hârdău n-avea loc în spațiul acela. Cam 2 metri și jumătate pe 2 metri, atât aproximez că avea, hai, cel mult 3 pe 2. Întunericul era desăvârșit, simțeai că te sufoci în beznă. Pe hol era un bec, dar lumina nu pătrundea în celulă decât arareori și timp de numai câteva secunde, când gardienii deschideau vizeta. Ulterior, analizând drasticul regim de izolare la care am fost supus în acel turn blestemat, am bănuit întotdeauna că destinația pe care mi-o fixase Securitatea a fost, de la bun început, închisoarea de la Râmnicu Sărat, dar probabil că, la vremea respectivă, nu aveau o celulă disponibilă în care să mă bage singur, celularul de acolo fiind unul destul de redus ca spațiu. Însă la Râmnicu Sărat era instaurată cea mai bestială izolare din câte mi-a fost dat să cunosc.  

 (Valentin Cristea, poză de la Securitate / sursa foto: Constantin Vasilescu)

Răzvan Gheorghe: În beciul de sub turn existau cel puțin două carcere la fel de sufocante. Am avut prilejul să-l intervievez pe domnul Traian Bodea, scriitor și fost deținut politic sancționat cu izolarea severă în una din aceste hrube ale groazei, unde a fost cât pe ce să moară. Cât ați rămas la Ocnele Mari și unde ați fost transferat de acolo?  

Valentin Cristea: Cam o lună și jumătate-două, nu mai rețin exact, n-am stat mult acolo. A fost o perioadă dezolantă, apăsătoare din toate punctele de vedere. După Ocnele Mari a urmat Fortul 13 Jilava. Aici m-au băgat de unul singur într-o cameră mare-mare, cu multe paturi. Mi se părea absurd să trec dintr-odată de la o cutiuță de chibrituri, cât îmi părea cripta din turn, la o cameră atât de mare. Motivul izolării era același – ca nu care cumva să divulg ”bandiților” marile secrete ale Securității. 

La Jilava am reușit, totuși, să comunic cu foști deținuți politici, însă totul s-a întâmplat prin intermediul mesajelor ciocănite în perete în ritm de Morse, fără a ne vedea vreodată în carne și oase. Un vecin mi-a spus că fusese ziarist, altceva nu prea mai rețin, fiindcă nu am rămas mult timp la Jilava și am dialogat sporadic, fragmentar, având în vedere condițiile detenției. Însă cu acel prilej, făcând asta în repetate rânduri, am deprins comunicarea în alfabetul Morse. Nu mi-a fost deloc greu, fiindcă ceva-ceva mai știam și eu. Tatăl meu era ceferist, șef de gară, și-l văzusem de nenumărate ori telegrafiind în Morse, că așa se obișnuia pe atunci. Jilava era foarte bună pentru a învăța și a exersa forma asta de comunicare. Tot la Fortul 13 am avut o surpriză de proporții. Am comunicat diverse zile-n șir cu un deținut pentru ca până la urmă să aflu că acesta era chiar Dumitru Silișteanu, partenerul de viață al mătușii mele! Vedeți cum e viața, cum e destinul omului? Dintre numeroșii deținuți de la Jilava, care era o închisoare de tranzit, iată că tocmai el mi-a răspuns la mesaje. Eu cred că tărie în destin, în faptul că ți se întâmplă cele ce ți-au fost scrise. După mai bine de o lună, poate două luni, timp în care am fost ținut în camera asta, m-au băgat într-o dubă și m-au adus la Râmnicu Sărat. Când te luau nu știai niciodată unde te duc. 

(Celularul penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Amintesc cititorilor că dumneavoastră sunteți unicul fost deținut politic de la Râmnicu Sărat care a trăit să vadă condamnarea lui Alexandru Vișinescu. De asemenea, ați fost cel mai important martor al acuzării, e o mare onoare să vă cunosc. Aveați să stați la Râmnicu Sărat mai bine de 6 ani, până în ianuarie 1963, fiind transferat de două ori în acel penitenciar, ceea ce înseamnă că ați rămas acolo de-a lungul întregului mandat al lui Vișinescu. Relatați-mi, vă rog, despre prima perioadă petrecută la ”Închisoarea Tăcerii”, acesta fiind sinistrul supranume al penitenciarului buzoian. 

Valentin Cristea: La prima întemnițare la Râmnicu Sărat, în 1956, m-au băgat într-o celulă specială de izolare, atât de mică încât abia dacă puteam face doi-trei pași la stânga și la dreapta. Aia era celula numărul 36 de la etaj. O vreme n-am putut intra în contact cu alți deținuți, deși am încercat asta, ciocănind în pereți după ce îmi luam o serie de precauții. A trecut ceva timp până să aflu că aveam un vecin cu trecut important, la celula cu numărul 34, care însă nu i-ar fi răspuns niciodată unui ”bandit” ca mine, fiind oricum supravegheat în permanență. Mă refer la Vasile Luca, fost ministru și vechi colaborator al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Noaptea era deținut în celula numărul 34 în timp ce ziua i se permitea să lucreze în celula 35, unde i se înjghebase un mic atelier de tâmplărie. Cred că, printre altele, făcea jocuri și piese de șah, uneori auzeam zgomotul cauzat de figurine. Altor deținuți politici de la Râmnicu Sărat nu li s-a permis niciodată un astfel de tratament. Chiar dacă a fost aruncat în pușcărie ca să moară uitat, totuși lui Vasile Luca i s-a făcut favorul ăsta. 

Erau multe ciori la Râmnicu Sărat. Nu le vedeam, dar le auzeam croncănitul, uneori zbaterile aripilor. Nu mai rețin după cât timp am fost mutat la parter, în celula numărul 2, de unde am reușit să iau legătura cu alți deținuți, prin Morse ciocănit cu mare grijă – să faci asta era extrem de riscant pentru că gardienii te supravegheau necontenit prin vizetă, sancțiunile fiind drastice. Purtau pâslari și era dificil să prinzi de veste că se furișau spre ușă, dar totuși m-am descurcat binișor la capitolul ăsta, zic eu, căci izolările îmi ascuțiseră simțurile, dar tot m-au prins de două ori. Un deținut aude și vede altfel decât un om liber, fiindcă își dezvoltă o serie de instincte, de mecanisme ce devin funcționale numai în astfel de împrejurări. Chiar și-așa, eu n-am trecut prin alt penitenciar în care supravegherea să fie chiar atât de prezentă ca la Râmnicu Sărat. Practic, capacul vizetei se ridica din cinci în cinci minute, dacă nu și mai repede, în funcție de context. Ochiul acela care te urmărea era o adevărată teroare.   

Răzvan Gheorghe: Să punctăm că întreaga memorialistică de la Râmnicu Sărat atestă acest regim de supraveghere dusă la extrem, această tiranie a ochiului care-l transforma pe deținut într-un exponat sortit pieirii. În acest sens voi da citire unor fragmente din memoriile generalului Ion Eremia, fost deținut politic la Râmnicu Sărat în ultima perioadă a administrației Vișinescu: 

”Ah, ochiul acela cumplit! Ochiul sfredelitor, răscolitor! Ochiul de fiară la pândă, înverșunat, însângerat! Ochiul, ochiul, iarăși ochiul! Mai întâi s-a auzit un târșit înfundat, ca niște pași de jivină care se apropie de pradă. După câteva secunde, ocheanul (vizeta – n. m.) înfipt în blana de stejar a ușii cu zăvoare grele a scăpătat ca un amnar. Apoi s-a ivit un glob alburiu și lucios, brăzdat de vinișoare roșii, care s-a lipit strâns de ochean. E ochiul de fiară. Acum mă caută prin mormântul meu de gheață. M-a găsit. Mă țintește. Mă fulgeră. Mă sfredelește, îmi străpunge lumina ochilor. Se înfundă mai adânc. Mi se înfige în creier. Apoi îmi scrutează fața. Îmi pipăie mâinile și picioarele, iscodește camera, scăunelul meu de ocnaș, patul de fier din spate, salteaua de paie, cearșaful, gratiile de la fereastră.

După asta, ochiul însângerat se retrage brusc, ocheanul scapără din nou și se cufundă în întuneric. Exact după cinci minute, pașii de jivină se aud iarăși. Ocheanul scapără. Ochiul de fiară se ivește. Săgetările și iscodirile reîncep. Apoi ochiul se retrage. După alte cinci minute apare din nou. Și așa mereu, în fiecare ceas, în fiecare zi. Iar noaptea (…) ochiul prigonitor vrea să vadă dacă nu cumva mi-am îngăduit să zăvorăsc pleoapele, sătul de zidul lepros al celulei, sau dacă am adormit de-a binelea spre a uita de foame și de frig și a face să lunece mai repede clipele de singurătate și încremenire. (…)

Ochiul însângerat scrutează îndelung tăblia patului, spre a vedea dacă nu cumva am îndrăznit să-mi reazim de ea șira spinării, căci sunt silit să stau, șaptesprezece ore pe zi, cu spinarea încovoiată și nesprijinită pe scăunelul meu fără spătar. Dacă încalc, în această privință, regulamentul închisorii, întocmit de o minte bolnavă și sadică, mă așteaptă, de asemenea, carcera. Mai rău ca în Evul Mediu, când deținutul era lăsat să zacă în voie pe paiele temniței sale”. Fragmentele sunt reproduse din Ion Eremia, ”Insula Robinson”, ediția a II-a revăzută, Editura Andromeda Company, București, 2006. 

De notat că Eremia – odinioară ofițer constănțean, inginer de formație – se numărase printre rarisimii ilegaliști proveniți din rândurile ofițerimii române. Mai mult, puțini sunt cei care știu că, în anii războiului, Eremia era mână-n mână cu sabotorii comuniști ce activau în Portul Constanța, trădându-și astfel jurământul față de Rege și Țară. După 23 august 1944 cariera lui va exploda, firește, nu doar că ajunge locotenent-colonel, colonel și apoi general-maior, dar devine ministru adjunct al Apărării. Din această postură va coordona, începând cu 1948, alături de alte câteva nume grele în aritmetica acelor ani, pregătirea Banatului – de fapt, a întregii frontiere cu Iugoslavia – pentru eventualitatea invaziei rusești ce ar fi trebuit să aibă loc în perspectiva unui război al URSS împotriva așa-numitei schisme titoiste, război în care regimul comunist din România reprezenta doar un alt chip al Moscovei. Printre altele, această ”pregătire” a presupus deportări, strămutări. 

Și mai puțini știu că, la începutul anilor ‘50, generalul Ion Eremia inventase un fel de tanc de mici dimensiuni care putea fi folosit pentru spionaj în regiunile de frontieră, principalul obiectiv al mașinăriei fiind acela de a realiza fotografii în zonele vizate. La rându-i constănțean, scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea – care l-a intervievat pe Eremia în anii ‘70, subiectul abordat fiind strict trecuta activitate de ilegalist a acestuia, fiindcă altceva nici nu s-ar fi putut publica pe atunci – mi-a spus mai în glumă, mai în serios: ”Dacă stai să te gândești, Ion Eremia ar putea fi precursorul dronelor din zilele noastre, cu mențiunea că tănculețul lui nu putea zbura, dar avea cam aceleași scopuri”. Cine știe, poate că totuși ministrul adjunct al Apărării plănuia să-și înaripeze invenția, dar nu a mai avut timp pentru asta. 

În ‘53, după moartea lui Stalin, Eremia intră în conflict frontal cu regimul, solicitând renunțarea la cultul personalității – o săgeată trasă direct către Gheorghiu-Dej! – și reforma partidului. Devine disident. E marginalizat și eliberat din funcție, ulterior fiind trecut în rezervă și exclus din rândurile partidului. Revoltat, Eremia scrie pe ascuns manuscrisul volumului ”Gulliver în țara minciunilor”, pe care încearcă, fără succes, să-l trimită la Paris în vederea publicării. Textul, care dezvăluia o serie de abuzuri ale comunismului, ajunge în mâinile Securității. 

Inevitabil, Eremia e arestat în octombrie ‘58, e anchetat timp de un an și e condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru ”crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitație” și la 14 ani de temniță grea, pentru ”complotare la tentativa crimei de trădare de patrie”, legislația stipulând că va executa pedeapsa cea mai mare. Traseul carceral are trei opriri – Fortul 13 Jilava, Râmnicu Sărat și Aiud, de unde va fi eliberat în ‘64, la decret. Va sublinia de câte ori va avea ocazia că Râmnicu Sărat s-a dovedit a fi cea mai dură închisoare prin care a trecut. Fost ilegalist și ulterior disident, generalul s-a comportat ireproșabil în spatele gratiilor, reconversia sa adâncindu-se în penitenciarul buzoian. Peste decenii avea să devină unul dintre cei mai relevanți memorialiști de la ”Închisoarea Tăcerii”. 

Dar să revenim la detenția dumneavoastră, paranteza a avut rolul de a-l prezenta pe generalul Ion Eremia, la rându-i considerat ”trădător” de regim. Cu ce deținuți ați conversat prin Morse?       

Valentin Cristea: Cât am rămas în celula numărul 2, la 3 l-am avut vecin pe locotenentul Ioan ”Jenică” Arnăutu, național-țărănist și partizan arestat în munți. Cu Jean – așa-i spuneam – am conversat cel mai mult. În celula 1 se afla un fost aviator, Ion Macovei, care mi-a spus că fusese condamnat pentru ”legionarism”, dar asta era o acuzație pe care Securitatea o arunca în spinarea multora, fiind la modă în anii ăia. Tot Arnăutu a făcut ”prezentările”, încredințându-mă că aviatorul era un om de toată isprava. La un moment dat Macovei a fost luat și nu am mai auzit nimic despre soarta lui.  

(Național-țărănistul și partizanul Ioan ”Jenică” Arnăutu / sursa foto: inliniedreapta.net)

În cei peste 6 ani petrecuți la Râmnicu Sărat aveam să tot fiu mutat dintr-o celulă în alta. Dacă erai poziționat într-o celulă situată la parter, exista și posibilitatea să comunici, tot prin Morse, cu deținutul din celula de sus, care bătea direct în tavan. Așa am reușit să intru de câteva ori în contact cu liberalul Alexandru Alexandrini, fost ministru de Finanțe în Guvernul Groza. Când se ivea ocazia, Alexandrini bătea cu piciorul în pardoseală, comunicându-mi diverse. Mi-a relatat că o perioadă stătuse în celulă cu generalul Constantin Pantazi, la moarte căruia asistase. ”A murit cu mine de față”, mi-a transmis.   

Într-o altă perioadă – asta se va întâmpla după moartea lui Jenică Arnăutu –, aveam să aflu că în celula situată deasupra mea se aflau încarcerați contraamiralul Horia Măcellariu și un colonel din vechea armată a cărui identitate nu am putut-o cunoaște la vremea respectivă, convorbirile fiind destul de fragmentare. Ulterior, citind memorialistica și studiile apărute, am aflat că numele acelui colonel era Stere Marinescu. Oricum, trebuie spus că se-ntâmpla arareori ca deținuții de la Râmnicu Sărat să fie băgați câte doi în celulă. Astea au fost excepții cauzate de spațiul restrâns al celularului. De regulă acolo se punea accentul pe izolarea totală a deținutului și pe supravegherea permanentă într-o singurătate desăvârșită. Horia Măcellariu mi-a povestit crâmpeie din cariera lui militară, relatându-mi și că Regele Mihai se numărase printre elevii de pe nava sa.  

O perioadă destul de lungă am comunicat cu național-țărănistul Ioan Bărbuș, care provenea dintr-o familie de țărani maramureșeni. Luptase pe frontul de Răsărit iar la 24 august 1944 fusese rănit în luptele de la Băneasa. Se făcuse remarcat și la 8 noiembrie 1945, când s-a numărat printre organizatorii marii manifestații pro-monarhiste din Piața Palatului. Evident că un om cu principiile și curajul lui Ioan Bărbuș n-ar fi putut ajunge decât în temnițele dictaturii comuniste. Oricum, după ce a fost dezafectată închisoarea Sighet, sub mandatul lui Vișinescu, în a doua jumătate a anilor ’50, Râmnicu Sărat devenise închisoarea elitei țărăniste, a foștilor demnitari și a unor importante fețe bisericești greco-catolice. Tot acolo erau aduși cei considerați ”trădători” sau indezirabilii pe care pur și simplu regimul în dorea morți. Pe Ioan Bărbuș aveam să am marea bucurie de a-l cunoaște în carne și asta, dar asta s-a întâmplat abia după Revoluție, la mai bine de trei decenii după convorbirile noastre.  

(Național-țărănistul Ioan Bărbuș / sursa foto: inliniedreapta.net)

Comunicarea Morse presupunea o bătaie pentru punct și două bătăi pentru linie. Când sesizam că exista pericolul să fim depistați, băteam o dată puternic în perete, dând astfel de știre celorlalți că primejdia era aproape. Ăsta era semnalul nostru de alarmă. Uneori, având în vedere că toți eram răciți sau tuberculoși, comunicam printr-o formă de Morse tușit. Punctul – o tuse scurtă, linia – o tuse lungă. De regulă ne uram sănătate, noroc, încercam să ne încurajăm, să-i susținem moral pe deținuții mai în vârstă. S-a ciocănit și în cana de băut dar și în scăunelele primitive și fără spătar care au fost aduse într-o perioadă în celule, tocmai pentru a anula posibilitatea deținutului de a sta întins pe pat, așa ceva fiind total interzis de la ora 6.00, când se dădea trezirea, moment în care un gardian bătea un fel de toacă de fier, până la ora 22.00, când se dădea stingerea. Alfabetul Morse a fost unica formă de comunicare de-a lungul celor 6 ani petrecuți la Râmnicu Sărat, alternativă nu exista. Condițiile de recluziune erau puțin spus bestiale. Vă dați seama, întrebai ceva acum iar răspunsul putea veni peste câteva minute, peste o oră-două, peste câteva zile, peste o lună sau poate niciodată. Ca să distrugă menținerea unor astfel de contacte, posibile cu mari riscuri și eforturi, administrația obișnuia să-i mute deseori pe deținuți de la o celulă la alta și de la parter la etaj. 

Eu am fost prins și sancționat de trei ori cu izolare severă – de două ori s-a întâmplat pentru că băteam în perete iar a treia oară am fost pedepsit fiindcă am tușit în curte, la plimbare, în ritm de Morse. Când te sancționau, îți dădeau, timp de două zile, numai o cană cu apă caldă și o bucățică de pâine, apoi îți permiteau o singură porție de mâncare ca vai de ea, abia în cea de-a treia zi, uneori urmând alte zile pe modelul primelor două. Numărul zilelor de penitență era fixat în funcție de gravitatea abaterilor raportate – se dădeau 3 sau 5 zile, astea erau cele mai uzuale pedepse dar, în funcție de abateri, sancțiunile se puteau întinde și pe zeci de zile, au fost astfel de cazuri. Izolarea severă însemna să ți se ia salteaua și perna de paie, fiind nevoit să te culci pe jos, pe ciment, sau sa stai chinuit pe scheletul metalic, întrucât, de cele mai multe ori îți revărsau și o găleată de apă în celulă, ca să se asigure că nu îți vei putea întinde oasele întreaga noapte. Deseori îți scoteau direct patul cu totul, așa că grilajul de fier nu mai reprezenta o alternativă. Dârdâiai ore-n și cu bocancii în baltă. Era la fel de frig ca afară. Tinerii reușeau să reziste o perioadă – unii dintre noi, fiindcă mai toți eram grav bolnavi –, dar închipuiți-vă numai calvarul prin care a trecut Ion Mihalache până când a murit, la 81 de ani. Și el e doar un exemplu.  

(Celularul penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Cât am rămas la Râmnicu Sărat mâncarea a fost întotdeauna puțină și foarte proastă. Tot timpul sufeream de foame. Fiecare deținut primea un castron, o lingură și o scândură îngustă, folosită pentru mămăligă sau pâine. Aveam acces la obiectele astea doar atunci când ni se servea masa, apoi ni se luau. Toate erau marcate cu numărul celulei în care se afla deținutul care le folosea, scopul fiind acela de a evita ca ”bandiții” să poată comunica prin intermediul unor semne făcute pe suprafața obiectelor. 

Diminețile ne dădeau, în castron, un lichid de culoare neagră pe care îl numeau ”cafea”, deși n-avea nici cea mai mică legătură cu gustul cafelei. Îl beam fiindcă era călduț, altă calitate chiar nu i-am găsit. Cu aceeași ocazie primeam și o feliuță de pâine prin care aproape că vedeai. 

În cursul unei zile, la prânz și seara ni se dădea același fel de hrană. Existau numai patru meniuri care se repetau la nesfârșit: un arpacaș subțire din fiertură de boabe de grâu, varză murată sau stricată, de multe ori imposibil de mâncat întrucât era foarte sărată și uneori amară, o mâncare modestă de cartofi, lipsită de orice gust, și o mâncare de fasole, pe care eu unul o consideram un veritabil lux. Dacă eram norocoși, fasolea o primeam o dată pe săptămână, dar era vorba de doar câteva boabe pe care le vânam prin zeamă. Din când în când mai găseam bucățele de piele și de zgârciuri, rămășițe aduse de la abatoare. Porțiile erau foarte mici, ți se părea că trece o eternitate de la o masă la alta.  

Feliuța de pâine o primeam numai dimineața, la prânz și seara ni se dădea doar mămăligă. Indiferent dacă starea de sănătate le permitea sau nu să îngurgiteze asta, toți deținuții primeau același fel de mâncare. 

(Așa arată celulele penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Haideți să revenim și să stăruim mai mult la perioada în care ați fost întemnițat în celula numărul 2, unde ați reușit să stabiliți un contact de durată cu partizanul Ioan ”Jenică” Arnăutu, deținut în celula 3. Ați menținut o strânsă legătură până aproape de momentul în care și-a dat sufletul. Sunteți ultimul om din viața lui, i-ați cunoscut și i-ați auzit agonia. Voi face o serie de precizări pentru cititori, cu scopul de trasa, în câteva tușe groase, profilul celui care a fost Ioan Arnăutu, de la moartea căruia s-au împlinit 62 de ani, la 2 noiembrie 2021. 

Potrivit istoricului Dorin Dobrincu – ”Rezistența armată anticomunistă în România (1944-începutul anilor ꞌ60)” –, locotenentul ”Jenică” Arnăutu a absolvit o școală militară în Germania, ulterior făcându-se remarcat prin fapte de arme atât pe Frontul de Est cât și pe cel de Vest, primind ”Coroana României” și ”Crucea de Fier”. A traversat teatre de operațiuni de la un capăt la altul al fronturilor celui de-Al Doilea Război Mondial, ajungând până în Transnistria și Cehoslovacia. 

La finalul războiului a fost epurat rapid din Armată, cum de altfel s-a întâmplat cu majoritatea eroilor Armatei Regale. În aceste condiții, tânărul s-a afiliat PNȚ, simultan înscriindu-se la Facultatea de Drept din Iași, unde, inevitabil, a intrat în vizorul Securității. Nu există multe informații despre această perioadă din viața lui. Planează încă multe enigme asupra conjuncturii în care, student fiind, securiștii l-au forțat, în vara lui ‘49, să ”colaboreze” cu ei, trimițându-l să se infiltreze într-un grup de partizani conduși de Grigore Sandu, care activa în zona Dornei, cu misiunea de a-i da pe mâna autorităților.

Evident că Jenică Arnăutu nu colaborează, el doar le promite securiștilor că îi va ajuta, dar asta numai pentru a scăpa de închisoarea ce l-ar fi înghițit dacă ar fi spus altceva. Odată ajuns printre partizanii lui Grigore Sandu, locotenentul le dezvăluie adevărul și rămâne să lupte cot la cot cu ei, cu arma în mână, împotriva Securității genocidare – ca o paranteză, la fel acționase partizanul Vasile Motrescu, când fusese trimis să se infiltreze în gruparea condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, dar și când securiștii îl puseseră pe urmele lui Gavril Vatamaniuc, alături de care va ajunge să lupte.

Ioan Arnăutu a fost arestat la finalul lui ‘49, în urma unei operațiuni în forță a securiștilor, unii dintre camarazii săi fiind împușcați în luptă, alții sfârșind arestați și aruncați în pușcăriile patriei comuniste. Avea 27 de ani la momentul anihilării din munți. O scrisoare anonimă i-a înștiințat familia că fusese reținut și încarcerat la penitenciarul Suceava. Părinții și sora nu-l vor mai revedea niciodată. 

De-a lungul anchetei tânărul a fost călcat în picioare și torturat bestial – e știut că securiștii le alocau partizanilor cele mai brutale suplicii, fiindcă o rupseseră total cu regimul și au tras cu arma în ei, la această situație adăugându-se și maniera umilitoare în care locotenentul reușise să-i păcălească. La procesul-mascaradă, procurorul militar a solicitat trimiterea sa în fața plutonului de execuție și a fost cât pe ce să se întâmple asta. Într-un final, Arnăutu avea să fie condamnat la 25 de ani de temniță grea și muncă silnică pentru ”uneltire contra securității statului”.  

Timp de 7 ani și jumătate, partizanul a trecut  prin penitenciarele Suceava, Oradea, Jilava și Aiud, în toate aceste bolgii devenind cunoscut pentru îndârjire, proteste, în special greva foamei, și pentru caracterul de fier. A fost sancționat cu izolare severă în lanțuri pentru zeci de zile. 

În august 1957 Jenică Arnăutu ajunge la penitenciarul din Râmnicu Sărat, fiind transferat în același transport cu alți câțiva deținuți politici considerați a fi capii unei mari greve organizate la Aiud. Sunt aduși la Închisoarea Tăcerii pentru a fi zdrobiți cu totul. Avea 34 de ani, era grav bolnav și din ce în ce mai îndârjit. Partizanul va începe, chiar din primele zile, un conflict personal cu Alexandru Vișinescu și cu gardienii, conflict ce urma să degenereze constant până la cumplita agonie ce i-a provocat moartea, peste 2 ani și trei luni de la momentul sosirii în penitenciarul buzoian, ani de-a lungul cărora starea de sănătate i s-a deteriorat galopant, în cele mai criminale și mai umilitoare condiții carcerale. 

Jenică Arnăutu suferă de ulcer perforat, vomită deseori sânge și acuză puternice dureri stomacale. Protestează în repetate rânduri, e foarte vocal, chiar îi înjură în gura mare pe gardienii care-i aplică regimul sever de arest: e bătut cu sălbăticie, i se ia salteaua de la pat, apoi i se ia patul cu totul și i se revarsă o găleată de apă în carceră, fiind silit să stea nopți întregi în picioare sau să doarmă pe cimentul băltit. Din 46 de zile de izolare severă, 30 a purtat lanțuri la picioare. Tratamentul acesta devine o constantă în ultimii 2 ani de viață. 

Nu poate mânca, lăturile sunt extrem de sărate, fapt care-i agravează rapid ulcerul. Suferea și de o afecțiune a rinichilor. Deși face numeroase solicitări în acest sens, Alexandru Vișinescu nu îi aprobă un simplu regim alimentar și nici nu este de acord să fie operat în spitalul din oraș, fapt ce-l condamnă la o moarte lentă în chinuri. În schimb, comandantul îl persecută pentru proteste și pentru orice abatere de la regulament – întinderea pe pat în timpul zilei, comunicarea prin Morse, urcarea la geam pentru a trage cu ochiul ș.a.m.d.. Or locotenentul se dovedește a fi de neîmblânzit – în pofida tuturor sancțiunilor și a bolilor, strigă după gardieni ”Criminalilor!” și ”Bandiților!”, ba chiar îi înjură de răsună întregul penitenciar. În august 1958 Arnăutu s-a dezbrăcat în semn de protest în fața torționarilor. 

Deținuții politici stăteau singuri în celule, înmormântați într-o tăcere de cavou, spartă la răstimpuri de protestele lui Jenică Arnăutu sau de cele ale fruntașului țărănist Ion Mihalache, care urma să fie martirizat în același penitenciar al ororilor. La Râmnicu Sărat nu exista infirmerie, n-aveau nici cele mai elementare medicamente. Crizele de stomac și hemoragiile partizanului au continuat în toată această perioadă. 

După mai bine de 9 ani de chinuri, ultimii 2 ani și jumătate fiind un infern trăit, Jenică Arnăutu a anunțat că intră în greva foamei pe 2 iunie 1959. Nu a mai fost cale de întors iar lucrurile au mers din rău în mai rău. Spera ca până la urmă să i se permită nenorocitul acela de regim alimentar fără sare sau să fie transferat într-un alt penitenciar, însă soarta lui va fi fost deja pecetluită. După cinci luni de greva foamei, Arnăutu avea să moară la 2 noiembrie 1959. În cele cinci luni de refuz de hrană fusese alimentat forțat cu sonda Faucher, printr-o procedură brutală, umilitoare și foarte riscantă, care i-a cauzat noi suferințe. 

Relatați-mi, vă rog, discuțiile pe care le-ați purtat cu Ioan Arnăutu. 

(Domnul Valentin Cristea / sursa foto: Constantin Vasilescu) 

Valentin Cristea: Ne-am împrietenit imediat, schimbam mesaje aproape zilnic. Cele două pedepse cu izolare severă le-am primit pentru că am fost prins dialogând cu el. Mi-a povestit multe chestii, dar așa, pe scurt, întrucât condițiile erau drastice. Multe aspecte erau doar insinuate. Nu ne puteam transmite mesaje foarte explicite și nici nu pierdeam timpul cu detalii. Cel mai puțin am discutat despre situațiile noastre legale, despre dosare și condamnările primite, fiindcă asta ne-ar fi putut aduce noi probleme. E motivul pentru care, de regulă, am evitat să abordăm subiectul vieții lui de partizan. Îmi spusese esențialul: fusese prins în munți luptând cu arma în mână împotriva trupelor de Securitate și inițial a fost condamnat la moarte, ulterior pedeapsa fiindu-i comutată în 25 de ani de temniță și muncă silnică. Alte împrejurări și nume nu mi-a dezvăluit și nici eu nu am întrebat, am fost prevăzători. Cu puțin interes din partea cuiva, limbajul Morse nu era greu de priceput și ne temeam că administrația ar putea folosi acele informații împotriva noastră și a altora. Ulterior s-a dovedit că au fost băgați și turnători în unele celule. Scopul lor era să afle ce discutam și să raporteze. 

Pe de altă parte, mai aveam un motiv pentru care am comunicat întotdeaunea cu o foarte mare atenție. Dacă gardienii ne-ar fi depistat de mai multe ori, cu siguranță că ne-ar fi mutat în alte celule și n-am mai fi avut posibilitatea să păstrăm legătura. Oricum, vă dați seama că nu puteam să vorbim mare lucru, dar ne îmbărbătam și încercam să ne alungăm singurătățile. Un răspuns oricât de succint, de fragmentar, însemna enorm în iadul ăla trăit. Era un semn de viață care te ținea în viață. Te ajuta să te agăți de viață.  

La un moment dat, Jean mi-a povestit despre o situație ciudată petrecută în Franța ocupată. Intrase, fără să-și dea seama ce făcea, îmbrăcat în uniformă germană, într-un adăpost al Rezistenței, care păruse a fi o destinație îmbietoare – acolo se ajungea intrând printr-un restaurant sau așa ceva, dar, cum știm, aparențele sunt înșelătoare. Băiat isteț și obișnuit să se descurce, Jenică Arnăutu reușise să iasă de acolo într-un mod elegant, fără să se tragă un foc de armă și fără să se întâmple nimic rău. Nu mi-a relatat toate detaliile acestei aventuri, i-ar fi luat foarte mult să mi le transmită prin perete – pe puțin la fel de mult mi-ar fi luat și mie să le deslușesc. Își amintea cu plăcere de anii frontului.

Vorbea foarte bine nemțește, doar învățase în Germania. În vremea războiului fusese ofițer de legătură cu armata germană. Îl bântuia amintirea unei logodnice pe care o lăsase undeva în Germania. O iubea, îi scria poezii în minte. Umbra ei nu l-a părăsit niciodată. Uneori îmi transmitea diverse versuri pline de nostolagie și suferință. Și eu făceam versuri despre viața de dinainte, le memoram și i le trimiteam la perete. În pușcărie, poezia devine un exercițiu mintal de supraviețuire, își relevă alte sensuri. Am scris în minte zeci de poezii, pe cele mai multe le-am uitat.  

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Răzvan Gheorghe: La mai bine de trei decenii scurse de la moartea lui Ioan Arnăutu, moarte care, în fapt, a reprezentat o crimă de o cruzime aparte, i-ați trimis o scrisoare doamnei Elena Iacob, sora partizanului, în care i-ați relatat discuțiile purtate cu el cât și abominabilele împrejurări în care a pierit. Acolo reproduceați și niște versuri pe care Jenică Arnăutu vi le-a transmis prin perete.   

Valentin Cristea: Mi-amintesc niște versuri pe care le compusese, cel mai probabil, cu gândul la logodnica pe care o lăsase în Germania. Una dintre poezii începea așa: ”Suind pe-a inimii cărare / Sădit-am flori un milion / Și le-am stropit cu-a mea cântare”. În alte compoziții își prefigura moartea: ”M-a obosit pustiul ca tăcerea / Și tot mai deasă bezna se așează / Pe-ntinsul fără margini, fără rază”.  

Răzvan Gheorghe: Pentru a le oferi cât mai multe informații cititorilor, voi da citire unor pasaje din scrisoarea amintită: 

”Datorită supravegherii foarte stricte la care eram supuși, comunicația dintre noi era totuși sporadică, în pauze lungi, uneori de zile, și întotdeauna sub imperiul unei mari tensiuni nervoase, pe care ne-o crea prudența de care trebuia să dăm dovadă pentru a nu fi prinși și pedepsiți suplimentar cu arest sever, sau și mai rău, riscând să fim mutați în alte celule pentru a fi definitiv separați. Desigur că abilitatea noastră nu a fost perfectă și atât Jean cât și eu am fost prinși de câteva ori și pedepsiți, dar n-am fost mutați din celulele respective. 

Subiectul unora dintre discuțiile noastre se concentrau pe trecutul nostru. El era un foarte bun povestitor și m-a făcut părtaș la multe din întâmplările pe care le trăise în timpul războiului în Germania și Franța. Îmi amintesc și acum aventura pe care-mi spunea că a trăit-o într-un local din Franța ocupată când patronul l-a condus într-o ascunzătoare subterană a unui grup de luptători din rezistență, el purtând la vremea aceea uniformă germană, și modul elegant în care a ieșit din acea situație fără să-și calce jurământul de militar și cuvântul de onoare. Alte frânturi de conversație îi prilejuiau evocarea nostalgică a unei logodnice lăsată cu ani în urmă undeva în Germania și căreia îi păstra încă o vie amintire”.

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Valentin Cristea: Da, aveam datoria morală de a-i scrie doamnei Elena Iacob. Mai apoi am comunicat mult și la telefon, i-am spus tot ce vorbise Jean cu mine, i-am povestit cum a murit. Sărmanii oameni nu avuseseră de unde să afle cum a fost, întrebările nu le dădeau pace. Numai în sufletul lor să nu fi fost. Toate astea s-au întâmplat după Revoluție, când i-am putut contacta familia.  

Răzvan Gheorghe: Haideți să reluăm discuția acum, în contextul acestui interviu. Ce vă amintiți despre împrejurările morții lui Ioan Arnăutu? Repet: sunteți ultimul om din viața lui.   

Valentin Cristea: Știam de la el că era în greva foamei, mi-a spus de la început. Asta nu era o chestie recentă, intrase de luni de zile în refuz de hrană. Era foarte pornit împotriva administrației. Mi-a spus că e decis să meargă până la capăt. Era hotărât să învingă sau să moară. Spera ca până la urmă să i se permită o minimă asistență medicală sau să fie transferat într-un alt penitenciar, fiindcă oriunde altundeva era mai acceptabil decât la Râmnicu Sărat, unde nu exista infirmerie și nu erau medicamente, tratamentele fiind cu totul excluse. Știu că a solicitat conducerii închisorii, în repetate rânduri, ca măcar să i se prescrie un banal regim alimentar, dar a fost refuzat de fiecare dată, deși un astfel de regim nu presupunea vreun efort special din partea lor, ci doar eliminarea fasolei, a verzei și a sării din alimentație. Asta s-ar fi putut face fără probleme dacă ar fi existat o minimă intenție, însă nimic din ce a cerut nu a fost luat în considerare. Sancțiunile și bătăile s-au înmulțit în timp ce starea lui de sănătate degenera constant. Ulcerul perforat îi cauza dureri înfiorătoare iar bestiile alea îi băgau un furtun pe gât, printr-o pâlnie, și-l alimentau forțat cu un lichid. Barbarie în toată regula! Vă dați seama că-l hrăneau superficial doar ca să-l chinuiască. Furtunul ăla nenorocit i-a provocat leziuni esofagiene care i-au sporit durerile. Vomita frecvent și se simțea rău după mese. Administrația Vișinescu îi cunoștea prea bine afecțiunile și intoleranța la sare. 

Jean era un tip foarte curajos, a protestat și s-a certat de multe ori cu gardienii, l-am auzit cu urechile mele. Când îl sancționau cu izolare severă îi puneau lanțuri la picioare. Așa a stat zeci de nopți și zile. În pofida acestor suplicii, a rămas demn până la final și a respins orice formă de compromis, de plecare a capului. Dar adevărul era că din punct de vedere fizic ajunsese la limită.  

Mi-am dat seama destul de repede că a părăsit lumea asta, fiindcă nu a mai răspuns la mesaje și am auzit niște mișcări ciudate în celula lui. Moartea avea un anumit protocol la Râmnicu Sărat, o recunoșteai în funcție de zgomotele specifice ale gardienilor și ale deținuților de la dreptul comun care veneau și scoteau cadavrul. Totul se petrecea în cea mai mare tăcere, într-o liniște controlată, dar tot îți dădeai seama că cineva se prăpădise. Prindeai asta din sunetele pe care o ureche antrenată ajunsese să le traducă foarte bine. Așa a fost și în cazul lui Jean. M-a durut enorm moartea lui, era de parcă rămăsesem singur pe lume. Discuțiile cu el îmi mai alungaseră din urât. Ușa celulei numărul 3 nu a mai fost deschisă timp de câteva zile.   

Jean se prăpădise pe seară. În noaptea care a urmat am fost martorul unei experiențe paranormale, sunt convins de acest lucru. 

(Intrarea în celularul penitenciarului de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: La ce vă referiți mai exact? 

Valentin Cristea: Să vă relatez împrejurările. În jurul orei 2.00 m-am trezit cu gardienii buluc peste mine în celulă. Se răsteau și erau contrariați de faptul că luase foc coșul prin care se evacua fumul de la soba mea, deși aceasta era goală. Ca să înțelegeți despre ce a fost vorba, menționez că, într-o perioadă, dar nu în toți anii, în celule fuseseră aduse niște sobițe de tablă. De notat că asta se întâmpla numai pe timp de toamnă și iarnă, cât despre lemne, n-am primit niciodată mai multe de 3-4 bucăți ca vai de ele, împreună cu 2-3 bucăți de cărbune, care se isprăveau în cel mult o oră jumătate-două, umplând celula de un fum înecăcios, după care frigul te-nghițea cu totul. Era la fel de frig ca afară. Nu de puține ori, diminețile găseam apa înghețată în cană. Era frigul de pe lume la Râmnicu Sărat, unde iernile s-au dovedit lungi și aspre, viscolea deseori. N-am tras frig mai strașnic niciunde altundeva. 

În noaptea aia făcusem focul ca de obicei, conform regulamentului, la ora 10.00, când se dăduse stingerea. Așa se întâmpla noapte de noapte. Cele 3-4 lemne amărâte și cele 2-3 sfărâmături de cărbune nu ar fi putut ține focul viu până la ora 2.00 și cu atât mai puțin n-ar fi putut cauza aprinderea coșului de tablă, de parcă ar fi fost stropit cu ceva inflamabil. Așa ceva era imposibil. Focul inițial se stinsese cu cel puțin două ore în urmă. Asta i-a contrariat până și pe gardieni, care au controlat cu atenție interiorul sobei. În pofida acestor evidențe, celula era plină de fum iar coșul fusese cuprins de flăcări jucăușe. Am asociat acest incident inexplicabil cu plecarea din această lume a lui Ioan Arnăutu. Eu cred că nu există moarte. Există doar moartea trupului, dar sufletul e supraviețuitor. 

În aceeași perioadă, pe fundalul celei mai adânci singurătăți, aveam să trăiesc o inedită și intensă experiență fizico-spirituală, fiind pătruns de o căldură neobișnuită, de parcă mă aprinsesem pe interior, căldură pe care am putut-o potoli numai aplicând mici comprese cu apă, folosind în acest sens obielele și alte zdrențe. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva.     

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Răzvan Gheorghe: La mai bine de 50 de ani de la moartea lui Ioan Arnăutu, dumneavoastră ați depus o amplă depoziție scrisă la tribunal, din postura de principal martor al acuzării în procesul lui Alexandru Vișinescu. Vom discuta și despre acel episod, firește, fiindcă a fost un moment istoric, chiar dacă foarte întârziat, însă acum chiar nu mă pot abține să nu dau citire unui pasaj al depoziției amintite, în care evocați figura prietenului pierdut: ”Am rămas cu amintirea unui om admirabil, un spirit deschis, plin de curaj și cu o fermitate de caracter remarcabilă. Dumnezeu a vrut ca sacrificiul lui și al altor martiri, care și-au lăsat oasele în Gulagul românesc, să nu fi fost în zadar, pentru ca astăzi să trăim măcar cu speranța că vălul întunericului se va ridica într-o bună zi definitiv de pe destinele acestui neam greu încercat”. 

Pe de altă parte, să notăm și că depoziția dumneavoastră referitoare la bătăile și supliciile îndurate de Ioan Arnăutu a confirmat fără urmă de tăgadă, alături de mărturiile lăsate posterității de regretații țărăniști Ion Diaconescu și Ioan Ovidiu Borcea, odinioară foști deținuți la Râmnicu Sărat, brutalitățile la care a fost supus partizanul. 

Valentin Cristea: M-am atașat foarte repede de Jean, era un om de o calitate cum rar mai poți spera să găsești. L-am admirat cu întreaga ființă pentru dârzenia și modul lui de a fi, pentru luminosul sacrificiu de care a fost capabil. Moartea lui m-a demolat pe interior și a lăsat în urmă un gol imens, cu atât mai adânc cu cât Jean fusese unica ființă cu care păstrasem legătura aproape zilnic, timp de câteva luni bune, în condiții dureroase care ne-au transformat în prieteni și confidenți. În locul lui aș fi putut fi eu, putea fi oricine.  

Răzvan Gheorghe: În celula numărul 3 nu a murit numai Ioan Arnăutu, tot acolo avea să fie exterminat în chinuri și medicul ieșean Gheorghe ”Ginel” Plăcințeanu, la 1 mai 1961. În cazul lui a fost vorba despre cruda răzbunare a lui Gheorghiu-Dej, deranjat la culme că medicul devenise amantul fiicei sale, Lica Gheorghiu, căsătorită și mamă a trei copii, motiv pentru care l-a compromis cu aportul Securității, înscenându-i un dosar cu urmări letale. Nu le-a fost greu, Plăcințeanu nu se ferea să-i înjure pe sovietici și pe comuniștii autohtoni. A fost adus la Râmnicu Sărat pe considerentul că va pieri destul de repede, ceea ce de altfel s-a și întâmplat.

Episodul spovedirii lui Gheorghe Plăcințeanu de către preotul iezuit Mihai Godó este pur și simplu cutremurător. Supraviețuitor al ”Închisorii Tăcerii”, părintele îl va relata în mărturiile sale. Chiar în seara de dinaintea nopții în care avea să moară, sfătuit de Godó, cei doi menținând contactul până în ultimul moment, Plăcințeanu cere să fie scos la plimbare. Fiindcă erau permisibili cu unii muribunzi – se întâmpla în ‘61, când începuse un oarecare dezgheț –, caraliii îi permit asta, neștiind că scopul ieșirii nu era altul decât acela de a primi dezlegare în pragul morții. Voi da citire fragmentelor din memoriile preotului Mihai Godó (”Iezuit. Nu câinele comuniștilor! Surâsul nedeținutului”, Editura Ratio et Revelatio, 2014): 

”Odată, pe când aveam camera jos, bate cineva din camera 3 – eu eram în camera 4 – și spune: ‹Părinte, sunt pe moarte, există iertare pentru mine?› Normal că i-am spus: ”Există”. I-am explicat cum facem. (…) Să se căiască din inimă, cu căință profundă, și să ceară voie să iasă încă o dată afară. În dreptul ușii mele să tușească ușor. Chiar dacă se va prăbuși din cauza slăbiciunii – trebuie să fi fost tare bolnav – să se ceară afară. Eu voi merge la ușă și-i voi da dezlegarea. Între noi este o distanță de un pas, dezlegarea este validă. (…)

La scurt timp, se deschide ușa și vine gardianul. Îi spune că ar vrea să iasă și el la plimbare. Am auzit cu urechile mele răspunsul paznicului – în asemenea situații, când știu deja că mori, sunt politicoși: ‹Eu îți permit să ieși, dar bagă de seamă că ești foarte bolnav!›. ‹Nu-i nimic!›. Și i-a permis să iasă. A ajuns la ușa celulei mele – trebuia să meargă în altă direcție, desigur –, iar când a ajuns, a tușit scurt de două ori. Eu l-am dezlegat repede. Deținutul s-a prăbușit imediat. Gardianul l-a luat cu grijă, l-a dus în celulă, l-a așezat pe pat și nu i-a spus decât atât: ‹Nu ți-am spus că ești foarte slăbit? Vezi, acum te-ai lovit!›”.  

Gheorghe Plăcințeanu a mai răspuns o singură dată mesajelor pe care preotul le ciocănea în Morse. ”Vă mulțumesc!”, acestea au fost ultimele sale cuvinte adresate unui om. A murit în noaptea aceea.   

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

În aceeași celulă numărul 3 a fost documentată și prezența lui Ion Mihalache, într-o perioadă de la începutul detenției sale la Râmnicu Sărat, când Vișinescu încă nu preluase de facto conducerea penitenciarului. În mandatul acestuia însă, protestând și intrând într-un conflict frontal cu administrația, bătrânul Mihalache avea să fie mutat în celule situate la etaj, de regulă undeva în fundul celularului, tocmai pentru ca – având în vedere gravele afecțiuni ce-l măcinau, deplasarea devenind imposibilă în ultimul an de viață – să i se anuleze dreptul de a fi scos la plimbare. În realitate, acest drept stipulat de regulament i se luase cu mult timp înaintea momentului în care a ajuns în situația de a nu se mai putea deplasa.   

Tot pentru uzul cititorilor amintesc că este posibil ca rămășițele lui Ioan Arnăutu să fi avut un destin postum. Familia a depus toate eforturile posibile pentru a-i recupera trupul. Părinții au aflat despre deces la cinci ani după ce acesta survenise, moment în care tatăl și sora au venit la Râmnicu Sărat, au consultat o schiță nu întocmai exactă și, cu voia autorităților, au săpat la locul prezumtiv. Spațiul cu pricina se aflase odinioară la marginea Cimitirului Eternitatea, însă de-a lungul ultimilor cinci ani cimitirul se întinsese, fiind permise înhumări și în perimetrul fostelor gropi comune ale Închisorii Tăcerii. Săpând în locul cu pricina, familia a găsit două schelete umane aruncate cu fețele în jos, unul peste celălalt, pe care le-a luat și le-a îngropat la Roman, în cripta pe care o deține. Trebuie spus că, până în prezent, nu există o dovadă certă care să probeze dincolo de orice dubiu că unul dintre cele două schelete i-ar fi aparținut partizanului decorat pe front. De asemenea, presupunând că Ioan Arnăutu va fi fost în acea groapă, cui îi aparțineau celelalte oseminte? Vom afla vreodată?

Trebuie spus că aceleași semne de întrebare planează și în privința rămășițelor pământești ale fruntașului țărănist Ioan Mihalache, ultimul mare politician al României Mari, și el asasinat în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, la 5 februarie 1963. În 1970, bătrâna Niculina Mihalache – soția țărănistului avea pe atunci 80 de ani și venea după 14 ani de închisoare și domicilii obligatorii – i-a scris lui Nicolae Ceaușescu un memoriu, cerându-i să redea familiei osemintele soțului. În acea perioadă Securitatea avea să dezgroape în secret două schelete, unul din Cimitirul Săracilor de la Sighet, altul din Cimitirul Eternitatea de la Râmnicu Sărat, pe care le-a prezentat familiilor îndurerate ca fiind rămășițele pământești ale lui Iuliu Maniu, respectiv Ion Mihalache. În cazul lui Maniu, falsul a fost grosolan și a fost dezvăluit imediat atât de medicul familiei cât și de rude, care au atras atenția la o serie de inadvertențe de ordin fizic. 

Nimeni din familie nu a luat parte, în primăvara lui ‘71, la deshumarea osemintelor celui pe care securiștii l-au prezentat ca fiind Ion Mihalache. Nepot al ilustrului decedat, regretatul Ion Diaconescu explica faptul că familia nu a primit niciodată o dovadă certă că rămășițele i-ar fi aparținut cu adevărat fruntașului țărănist, punctând însă că Niculina Mihalache a avut totuși sentimentul că își făcuse datoria, aducându-și soțul în pământul natal și dând posibilitatea apropiaților să-i aprindă o lumânare la mormânt. Reînhumarea a avut loc sub ostentativa supraveghere a Securității, la 28 aprilie 1971, în cimitirul din Dobrești, județul Argeș. 

Totuși, Corneliu Coposu avea să relateze că, la începutul anilor ‘90, a revenit cu Ion Diaconescu la Râmnicu Sărat, unde au încercat să identifice, luând în calcul diverse informații, locul în care a fost îngropat Ion Mihalache. De ce să-l mai fi căutat Seniorul pe Mihalache în cimitirul din Râmnicu Sărat, dacă ar fi crezut că acesta s-ar fi aflat în pământul Dobreștiului? Pe de altă parte, semn că mediile țărăniste nu au crezut și nici nu cred că Securitatea a redat familiei osemintele autentice, la fel cum s-a dovedit și în cazul celor atribuite lui Iuliu Maniu, de la Revoluție și până în prezent național-țărăniștii nu au organizat acțiuni și evenimente la Dobrești, faptul că Ion Mihalache ar fi îngropat acolo fiind aproape necunoscut atât în partid cât și în exteriorul lui. 

Atât mărturiile existente cât și documentele din arhive probează în mod indubitabil că Mihalache a fost cel mai sancționat și mai bătut deținut politic de la Râmnicu Sărat sub mandatul lui Vișinescu. Ajuns la 81 de ani, în ultimii 10 ani fiind președintele PNȚ, în condițiile în care Maniu fusese exterminat la Sighet, Ion Mihalache avea să fie ultimul deținut politic care a murit în penitenciarul de la Râmnicu Sărat, acesta fiind dezactivat la doar o lună după plecarea sa la Domnul, supraviețuitorii urmând să fie transferați în alte închisori și lagăre ale ororii, până la decretul din ‘64, ulterior fiind împrăștiați prin domicilii obligatorii, mereu în vizorul Securității. 

Domnule Valentin Cristea, ați stat ani de zile în același celular cu Ion Mihalache, un celular redus ca spațialitate. L-ați auzit când protesta, când se certa cu gardienii? Ați auzit când era bătut? Avea să agonizeze luni în șir, moartea survenindu-i la numai câteva săptămâni după eliberarea dumneavoastră, în data de 5 februarie 1963. 

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Valentin Cristea: Auzeam când protesta și când îl brutalizau. Avea o voce sonoră, te lua cu furnicături când se pornea. Tonalitatea lui nu emana numai revoltă, cea mai legitimă revoltă, dar și multă demnitate, fermitate, luciditate. ”Aici e Mihalache!”, așa își începea protestele, rostindu-și numele în gura mare pentru ca toți ceilalți deținuți să știe cine le vorbea. Era interzis cu desăvârșire să-ți divulgi numele, darămite să-l mai și strigi, sfidător, acuzând administrația de crimă și rele tratamente, așa că a primit numeroase sancțiuni. Îl băteau în mod regulat, nu le păsa că era grav bolnav și că ajunsese la o vârstă înaintată. Nu l-au frânt, s-a împotrivit cât a putut. După proteste auzeam zgomotele cauzate de gardienii care năvăleau peste el și-l băteau cu sălbăticie. Icnea, gemea sub cizmele și bastoanele lor. Auzeam zăngănitul lanțurilor pe care i le puneau la picioare. Mihalache a stat mult în lanțuri. Apoi, dintr-odată, ne înghițea aceeași liniște ca de cimitir, o muțenie desăvârșită care numai acolo era posibilă. Faptul că de la Mihalache nu mai răzbătea nimic, nici cel mai mic sunet, icnet, m-a făcut să cred că, după ce-l băteau și-l imobilizau, îi îndesau și un căluș în gură.     

Inițial, când am fost băgat în celula numărul 2, Jenică Arnăutu m-a informat că Mihalache era ținut într-o celulă de la etaj, în partea opusă nouă. Desigur că i-a fost ușor să deducă asta, după cum se propagau sunetele în celular. Oricum, Arnăutu avea o crăpătură în ușă și-i putea vedea pe toți deținuții când erau scoși la plimbare, așa aflam diverse – de altfel, în ultima sa perioadă Mihalache nu a mai fost scos deloc la plimbare, fiind mutat doar dintr-o celulă în alta, în funcție de capriciile administrației Vișinescu. Era foarte bolnav, venea după ani grei de temniță, privațiuni și umilințe. 

Nu la mult timp după moartea lui Ioan Arnăutu am fost mutat într-o celulă situată în fundul celularului, iar apoi am ajuns în una din partea cealaltă, tot la parter. Acolo avea să aibă loc schimbul de mesaje cu fostul ministru liberal Alexandru Alexandrini, care era întemnițat în celula de deasupra și-mi răspundea bătând cu piciorul în plafon. Atunci mi-a spus că generalul Constantin Pantazi murise în prezența lui.    

Răzvan Gheorghe: Ce presupunea, în penitenciarul buzoian, scoaterea la plimbare? 

Valentin Cristea: Ne scoteau o dată pe zi în una din cele două curți interne de pe laturile penitenciarului, niciodată mai mult de 15 minute, dar au fost și perioade îndelungate în care nu am fost scoși deloc. De cele mai multe ori ne țineau doar 5 minute, maxim 10 și-apoi ne zoreau în celule. Întotdeauna erai scos de unul singur, nu în grup ca în alte părți. Pe toată durata plimbării supravegherea era mai drastică decât în celule. N-aveam voie nici măcar să ridicăm ochii ca să privim cerul – asta a fost cea mai dureroasă interdicție pentru mine. Firește, era total interzis să te apleci și să iei ceva de jos. Soldatul din mirador stătea cu ochii pe tine și cu mitraliera pregătită în pofida faptului că, dat fiind condițiile detenției, nimeni n-ar fi putut evada. Dacă nu-ți dădeau ei drumul, de acolo plecai doar cu picioarele înainte, altă cale nu exista. 

Odată, vrând să transmit un mesaj către deținuții din celular, am tușit în ritm de Morse, însă soldatul i-a atras imediat atenția gardianului și am fost sancționat cu izolare severă. Din acel moment mi-a fost luat dreptul de a fi scos la plimbare, sancțiunea ținând o lungă perioadă. La plimbare mergeai în cerc. Cerul l-am văzut doar așa, cu coada ochiului, în rarele momente când soldatul se uita în altă parte. Riscurile erau majore pentru orice abatere, cât de mică. Acolo totul era interzis și se pedepsea exagerat. Dacă soldatului nu-i plăcea fața ta și raporta orice tip de abatere, fictivă sau reală, gardianul făcea raport și te sancționa cu regim de izolare severă. Nu se stătea la discuții, te ducea direct în celulă. Foloseam deseori comunicarea prin Morse tușit atât pentru a ne saluta cât și pentru a ne transmite diverse mesaje scurte, bunăoară când auzeam clopotele bătând în oraș.  

Răzvan Gheorghe: Împrejurarea sancționării dumneavoastră pentru Morse tușit îmi amintește de unul dintre cele mai tulburătoare episoade petrecute la ”Închisoarea Tăcerii” în timpul administrației Vișinescu. Se întâmpla tot într-una din cele două curți interioare, la 27 decembrie 1962, în ziua Sfântului Ștefan, când, scos la plimbarea zilnică de 5-10 minute, preotul iezuit Mihai Godó s-a rugat cu sânge la propriu, înroșind zăpada proaspătă. Crizele de hemoptizie – căci despre așa ceva era vorba – au fost cauzate de strădania părintelui, care le-a transmis tuturor celorlalți oropsiți din celular, prin Morse tușit, o rugăciune cu următorul conținut: ”Sfinte Ștefane, tu primul martir al creștinătății, ascultă ruga noastră fierbinte și fă să ne sfarme lanțurile robiei și gratiile temnițelor, mântuindu-ne de chinuri. Amin”. 

Sforțarea de a transmite prin tuse această rugăciune îl face pe Godó, la acel moment grav bolnav de TBC, să scuipe mari cantități de sânge, înroșind zăpada abia depusă. Soldatul și gardianul nu iau măsuri – cei doi știu prea bine că părintele are plămânii ciuruiți și mai știu ceva: însuși Alexandru Vișinescu decisese, dintr-un capriciu prezentat drept ”bunăvoință”, că Mihai Godó era singurul deținut politic de la Râmnicu Sărat căruia i se permitea să tușească – lucru ce oricum va fi fost inevitabil având în vedere afecțiunile sale.   

Generalul deținut Ion Eremia ascultă mesajul părintelui și înțelege rugăciunea. Scos la plimbare imediat după Godó, Eremia se cutremură de priveliștea ce-l izbește în curte, amintind-o peste ani în memoriile sale: ”După preot am urmat eu la plimbare. Ceea ce am văzut în curte pe zăpada proaspătă m-a tulburat până la lacrimi: întreaga curte era împrejmuită cu cordon roșu. Preotul își însoțise ruga cu o bogată jertfă de sânge”. 

Odată revenit în celula sa claustrofobică, Mihai Godó și-a pierdut cunoștința, dar avea să supraviețuiască temniței de la Râmnicu Sărat, lăsându-ne un prețios și puternic volum memorialistic pe care l-am mai invocat în cursul acestui interviu. Și Corneliu Coposu comunica în toate formele de Morse posibile, o dată reușind să facă asta la o întoarcere de la plimbare, când și-a lovit repetat bocancii de treptele de la intrarea în celular, având acoperirea că i-ar fi scuturat de nămolul curții. Acele zgomote reprezentau un mesaj adresat colegilor de suferință. 

Dar să revenim la experiențele dumneavoastră. Domnule Valentin Cristea, cât de tăcută era Închisoarea Tăcerii? ”M-a obosit pustiul ca tăcerea”, asta spunea un vers al lui Ioan Arnăutu…

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Valentin Cristea: Tăcerea era de cimitir, de cavou. Parcă avea o anumită greutate, simțeai fizic cum te apăsa, cum te aplatiza de la o zi la alta. Tăcerea era un mijloc de tortură și venea la pachet cu singurătatea dusă la extrem, cu îngroparea de viu în singurătate. Timpul își pierduse convențiile obișnuite, se scurgea cu totul altfel. Uneori tăcerea era spartă de croncănitul ciorilor sau de protestele unor deținuți curajoși, însă revenea la fel de repede, înghițindu-ne din nou și din nou imediat după ce ”banditul” era brutalizat și sancționat de gardieni. Ciorile parcă făceau parte din tăcere, din macabrul ei. Tăcerea asta eu n-am mai întâlnit-o în altă parte, te toca mărunt și te aducea în pragul de a-ți pierde busola.   

Tăcerea era completată de spațiul carceral extrem de redus, abia dacă puteam să fac doi-trei pași la stânga sau la dreapta. Uneori nu scăpam de senzația că pereții ăia nenorociți veneau ușor-ușor peste mine și că până la urmă mă vor strivi. Celulele aveau o ferestruică situată în apropierea tavanului, tocmai pentru a nu putea ajunge în proximitatea ei decât dacă te riscai să te urci pe grilajul metalic al patului, într-un moment de neatenție al gardienilor. Orice apropiere de fereastră se sancționa cu asprime deși oricum era foarte greu să întrezărești ceva prin ea. Spărturile acelea – că e prea mult să le numim ferestre – erau oblonite cu șipci groase și bătute vertical, nu orizontal, ca să nu poți vedea cerul. Cât am stat la Râmnicu Sărat mi-a fost un dor cumplit de cer. În fine, nici dacă ai fi reușit să-ți lipești ochiul de o crăpătură a oblonului tot n-ai fi avut o perspectivă a curții.   

Celulele erau umede, împuțite și claustrofobice – aveau 3 metri și jumătate pe 2 metri, cu o înălțime de 3 metri. Patul era îngust și ruginit, cu o saltea de paie și cu o pernă tot de paie. Ne înveleam cu o pătură uzată și împuțită pe care o foloseam fie că era vară, fie că era iarnă. Îmbrăcămintea – de fapt, zdrențele în care ne târam – era mereu aceeași, indiferent de anotimp: o pereche de pantaloni și o cămașă de zeghe în dungi, niște cârpe pe post de obiele și bocanci fără șireturi. O perioadă mi s-a dat și o așa-numită manta care era confecționată din același material de zeghe. Îmbrăcămintea nu a fost nici schimbată, nici spălată vreodată, întrucât la spălat era dată numai lenjeria. În celule stăruia o duhoare de nedescris. Deținutul era scos la baie o singură dată pe săptămână, fără a putea avea contact cu ceilalți deținuți, cu toții fiind nevoiți să ne facem nevoile în tinetă.  

Foametea, frigul și privațiunile erau ceva cât se poate de obișnuit, constante ale vieții noastre. De multe ori nici n-am putut să dorm nopțile pe timp de iarnă, atât de pătrunzător era frigul. După moartea lui Jenică Arnăutu am fost băgat într-o celulă fără vecini pe o parte și pe alta, care avea oblonul ferestruicii desprins într-o parte, astfel că vântul băga viscolul peste mine. Mă trezeam anchilozat și dădeam cu mâna zăpada de pe pătură. V-am spus, diminețile găseam apa înghețată în cană.  

Eram morți vii. Penitenciarul de la Râmnicu Sărat a fost un fel de iad. Să știți că iadul există și pe lumea asta. Eu am rezistat fiindcă eram tânăr și în forță, organismul a putut face față calvarului, dar a fost groaznic, groaznic… De-a lungul celor mai bine de 6 ani petrecuți la Râmnicu Sărat am fost adus de câteva ori în pragul nebuniei și asta numai din pricina acelei singurătăți desăvârșite. Simțeai că îți ieși din minți, că uiți să vorbești, că te sufoci… Eram pe cale să-mi pierd busola. Puterea supraviețuirii o poți găsi numai în tine, în mintea și în sufletul tău, altminteri ești sortit pierzaniei. Am compus zeci de poezii pe care le-am tot repetat în minte, șlefuindu-le zi și noapte, m-am lăsat purtat în jocuri ale minții și în stări de meditație pe care ulterior aveam să le consider cumva similare tehnicilor yoga. Te prăbușești dacă nu comunici cu tine. Toate acestea au reprezentat trepte, etape ale supraviețuirii, însă repet: cel mai mare noroc al meu a fost că eram tânăr, altfel mi-aș fi lăsat ciolanele pe acolo. 

Între prima și a doua mea detenție de la Râmnicu Sărat am fost transferat la Văcărești – nu mai rețin cât a durat perioada asta, dar nu mult. M-au dus și la așa-zisa rejudecare a cazului meu, tot la un tribunal militar. Judecător era un puștan care m-a încondeiat la repezeală cu încă 2 ani de închisoare, astfel urmând ca per-total să execut 7, motivându-și decizia că pedeapsa inițială de 5 ani a fost prea mică. De data asta nici măcar nu mi s-a mai cerut părerea, oricum n-ar fi schimbat cu nimic datele problemei. Judecătorul executa o simplă formalitate, nici că-i păsa de altceva.  

Când am revenit, după numai câteva luni, la ”Închisoarea Tăcerii”, scos din dubă cu ochelari mați și aruncat într-o celulă, vă mărturisesc că am fost atât de confuz încât nici nu mi-am dat seama unde mă găseam, deși petrecusem o lungă perioadă în celularul acela. Când te luau și te transferau nu-ți spunea nimeni unde te duci. Aveam să aflu, cu durere în suflet, că ajunsesem din nou la Râmnicu Sărat, de la vecinii deținuți care mi-au răspuns la mesajele Morse. Probabil că îmi doream atât de mult să fiu într-un alt loc încât mi-au scăpat unele evidențe. Sau poate că nu vedeam Râmnicu Sărat chiar din cauza Râmnicului Sărat. 

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: La începutul anilor ‘90, când Corneliu Coposu și Ion Diaconescu au revenit la Râmnicu Sărat, mânați de niște răni niciodată vindecate, au avut strania senzație că vedeau pentru prima oară în viață clădirea penitenciarului, atât de severă s-a dovedit a fi izolarea în care zăcuseră amar de ani. Seniorul a trebuit să reînvețe să vorbească după ce a supraviețuit ”Închisorii tăcerii”. Coposu trecuse prin multe izolări extreme – să nu uităm că a fost zidit de viu într-o celulă a penitenciarului Craiova –, însă a punctat întotdeauna că barbaria regimului de la Râmnicu Sărat nu a avut echivalent în Gulagul autohton.  

Spuneați că, la un moment dat, ați simțit că vă aflați în pragul nebuniei, că a fost cât pe ce să vă pierdeți busola. Ați depășit momentul găsind puterea în dumneavoastră, preocupându-vă în permanență mintea, intrând în mod deliberat în stări fizice și spirituale inedite care comportau o intensitate aparte, o anumită situare afectivă. Unele experiențe sunt imposibil de comunicat, întrucât inefabilul excede cuvintele. Fiecare deținut își dezvolta o serie de tehnici de supraviețuire, un rețetar de ”evadări” în același spațiu mereu claustrofobic. Bunăoară, în paginile volumului deja citat, generalul Ion Eremia relatează reveria care i-a fost cauzată de o nesperată priveliște: 

”Nu era mare, dar era îndestulătoare pentru desfătarea ochilor mei, care flămânziseră atâta amar de vreme după verde, după vegetație. Iată cum am descoperit insula cea plină de farmec. Odată cu venirea primăverii, în pușcărie se făcea curățenie generală. Am primit o perie de praf cu coadă și ordinul de a curăța de păianjeni și de praf pereții și fereastra celulei.

Ca să ajung la plafon, am fost nevoit să mă urc pe scăunelul meu de ocnaș. Când mi-am aruncat, din întâmplare, ochii pe fereastră, am văzut printre jaluzele (obloane – n.m.), undeva, departe de zidul închisorii, șapte vârfuri de plopi. Pomii erau înfrunziți și formau o mică insulă verde, așezată undeva, în înaltul cerului. Insulița era înconjurată de nourași alburii și nemișcați, încât părea o insulă adevărată, așezată în mijlocul apelor înspumate. Am prelungit cât mai mult curățirea plafonului, pentru a admira în voie fermecătoarea insuliță verde. Apoi, către seară, la ordinul paznicului de serviciu, a trebuit să pun capăt zelului meu de bun gospodar și să predau peria de praf. (…) 

Știam că paznicul de serviciu vine în control din cinci în cinci minute. Uneori se întorcea, după ce trecea în control la ușa vecinului meu, cu scopul de a mă lua prin surprindere. Niciodată nu s-a întors în control-surpriză pe la mijlocul intervalului de cinci minute. Deci, timpul de care dispuneam pentru a admira în siguranță ‹insula verde›, cum o botezasem, era de trei-patru minute, adică atât cât număram până la două sute. Respectând această regulă, puteam să mă urc pe scăunel ori de câte ori îmi venea pe chelie. Și o făceam nu de puține ori pe zi. În felul acesta luam parte și eu, viețuitoarea oropsită în văgăuna umedă și întunecoasă, la sărbătoarea primăverii. Nu era puțin lucru pentru mine”.   

Să revenim însă la recluziunea suferită de dumneavoastră. Spuneți-mi, familia a știut ceva despre soarta pe care ați avut-o în anii detenției? 

Valentin Cristea: Nici în alte penitenciare și cu atât mai puțin la Râmnicu Sărat nu mi s-a permis să am contacte cu familia, ai mei neștiind unde mă aflam sau dacă mai trăiam. Nu am avut drept de vizită, nu am avut drept la pachet sau corespondență. Totuși, la un moment dat, părinții au putut afla că eram în viață, întrucât mama a făcut niște demersuri la organele statului pentru a obține din partea mea o împuternicire necesară vânzării unei case. Cu acel prilej un gardian mi-a adus o procură pe care am semnat-o fără să am vreun contact cu familia. 

Regimul carceral de la Râmnicu Sărat a fost cel mai dur comparativ cu toate celelalte închisori prin care am trecut. Cât am stat la Ocnele Mari, chiar dacă eram întemnițat într-o carceră strâmtă, umedă și întunecată, într-un turn blestemat, puteam să mă așez pe pat în timpul zilei, supravegherea nefiind permanentă. La Văcărești ni se dădea mâncare mai multă și mai acceptabilă decât în oricare altă pușcărie iar gardienii permiteau ca deținuții să interacționeze în anumite limite. Acolo ferestrele penitenciarului dădeau în interior și nu aveau geamuri, doar gratii, deținuții, atât cei politici cât și cei de drept comun, putând să vorbească între ei fără mari eforturi. La Văcărești aveai parte și de asistență medicală. Nici la Jilava supravegherea gardienilor nu era atât de omniprezentă cum s-a dovedit la Râmnicu Sărat, unde erai urmărit tot timpul. 

Răzvan Gheorghe: Dumneavoastră ați solicitat vreodată asistență medicală la Râmnicu Sărat? 

Valentin Cristea: V-am spus, acolo nu exista infirmerie și nici medic angajat. Uneori, la cererea deținutului venea un medic civil din oraș, colaborator al penitenciarului. Cererea nu îți era aprobată întotdeauna, nu mergea așa, evident că aprobarea depindea de dispoziția lui Vișinescu. Amintesc, doar pentru a da două exemple sugestive, că lui Ion Mihalache și lui Ioan Arnăutu le-au fost respinse cererile în mod repetat în timp ce erau sancționați și lăsați să moară în chinuri. 

Am solicitat asistență medicală în repetate rânduri. Procedura era următoarea: când intra gardianul în celulă, trebuia să stau cu fața la perete și numai dacă aveam de formulat o cerere mi se dădea permisiunea să mă întorc. Într-un târziu, cred că după câteva săptămâni, am primit vizita medicului respectiv, care m-a consultat rapid și mi-a prescris niște medicamente pe care nu aveam să le primesc niciodată, cu o singură excepție insignifiantă. Nu am putut conversa deloc cu el întrucât așa ceva nu era permis, întregul episod petrecându-se în permanenta prezență a unui gardian. Tot cu întârziere aveam să primesc o amărâtă de sticluță cu picături – eticheta îi fusese răzuită cu grijă ca să nu știu despre ce medicament era vorba, de parcă ar fi fost vorba de o informație foarte importantă. Nu m-au ajutat cu nimic picăturile alea, vă dați seama. Spoiala pe care v-am descris-o era orice dar numai nu asistență medicală, asta-i clar. Alte medicamente în afara acelor picături nu am văzut acolo.  

Răzvan Gheorghe: De câte ori l-ați văzut pe comandantul Alexandru Vișinescu în timpul celor peste 6 ani petrecuți la Râmnicu Sărat? 

Valentin Cristea: L-am văzut o dată pe an – asta era inevitabil din pricina unei anumite proceduri. An de an ne vizita un procuror îmbrăcat în haine civile, care intra din celulă în celulă ca să vadă cum arătăm și ca să ia act de condițiile detenției. Totul era așa… se mima o oarecare preocupare pentru situația deținuților politici. Se vedea cu ochiul liber că muream acolo, dar nu-i interesa absolut deloc. Uneori individul se uita doar la pereți, fiind mai interesat de posibilele semnificații ale zgârieturile depistate decât de starea deținutului. Procurorul venea întotdeauna însoțit de Vișinescu. Nu am comunicat niciodată direct cu ei. Deținuților li se permiteau legături foarte limitate doar cu gardienii și ofițerii de serviciu. Pe Vișinescu l-am văzut și cu prilejul eliberării, în 1963. Izolarea avea un caracter atât de strict încât arareori schimbam o vorbă cu gardienii, acestora fiindu-le interzis să discute cu deținuții altceva decât strictul necesar prevăzut de regulament. Când se-ntâmpla să-ți intre în celulă, la o percheziție sau cu un alt prilej, gardienii veneau întotdeauna câte doi, tocmai pentru a face imposibile orice eventuale favoruri către cel întemnițat. 

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro)

Răzvan Gheorghe: Cum a fost eliberarea, în ianuarie 1963? După aceea ați mai avut probleme cu Securitatea? 

Valentin Cristea: Eliberarea a venit în urma unei grațieri la care nu mă așteptam. Oricum, aproape executasem cei 7 ani. Un gardian m-a scos din celulă și m-a însoțit într-o cameră mare, unde mi-au fost aduse vechile haine din ziua arestării, care erau la magazie. M-am schimbat de zeghe și m-au dus într-un birou unde a trebuit să semnez ceva, nu-mi amintesc cu exactitate ce, probabil de ieșire. Abia așteptam să las în urmă poarta închisorii și zidurile cu sârmă ghimpată, tânjeam de prea mulți ani la asta. Întrebat dacă voiam să mănânc de prânz înainte să plec, am refuzat fără să stau pe gânduri. Mi-am zis că e mai bine flămând și liber cât mai repede cu putință, decât să-mi pierd timpul pentru încă o porție de zeamă chioară. Mi-ajunsese, n-aveam de gând să rămân acolo mai mult decât fusesem forțat. 

Un gardian tăcut m-a condus până la gară, aceasta fiind aproape de închisoare. Pomii erau plini cu ciori nemișcate. Ninsese și se lăsase un frig de crăpau pietrele. Eram extrem de slăbit, mă deplasam anevoios după atâți ani de carceră. Pierdusem 20 de kilograme, eram ca vai de mine. E motivul pentru care am alunecat pe gheață și am căzut de trei ori de la poarta închisorii până la gară. Închipuiți-vă că, atunci când gardianul mi-a înmânat un bilet de tren spre Câmpina la clasa a doua, am considerat că mi s-a făcut o favoare întrucât până la momentul arestării mele existaseră trei clase de circulație feroviară, biletele de clasa a treia fiind între timp desființate. Mă aduseseră într-un hal fără de hal de ignoranță! 

De la Câmpina m-am dus imediat la gara de la Florești, știind că părinții mei se stabiliseră acolo, într-o locuință de serviciu a CFR-ului, tatăl meu fiind, v-am spus, ceferist. Abia așteptam să-i strâng în brațe și să le fiu de ajutor la bătrânețe. Nu i-am mai găsit. Muriseră. Eram al nimănui.

Vestea am aflat-o din gura șefului de gară. Când i-am spus cine eram, parcă i-am dat cu ceva în cap, zău așa, s-a schimbat la față. Fusese prieten cu părinții mei și îmi cunoștea situația. A fost inimos și m-a luat la el acasă, chiar dacă atunci se întâmpla să aibă musafiri, m-a pus cu ei la masă, m-a omenit și am stat de vorbă. Așa am aflat că tata se prăpădise din pricina bolii de ficat iar mama murise din cauza unei afecțiuni cerebrale care suferise unele complicații. Veștile m-au cutremurat și mi-au umbrit eliberarea. Țin minte că în seara aia se difuza un film științifico-fantastic și a fost pentru prima oară când am văzut la televizor o farfurie zburătoare.   

Nu știam ce se va alege de mine. Mi-a fost greu, foarte greu. Mi-a trebuit mai bine de un an ca să mă pun oarecum pe picioare, timp în care am locuit la o mătușă de la Florești. Încercam să-mi pun ordine în gânduri, mă plimbam de unul singur prin spatele gării și prin alte zone pustii. 

De parcă toate problemele nu erau de ajuns, la un moment dat m-am trezit din nou cu securiștii pe cap. Doi agenți m-au vizitat în câteva rânduri, propunându-mi diverse locuri de muncă. Printre altele, au insistat să mă angajez la fabrica de cauciucuri, cea care peste ani avea să devină Michelin. Cine știe ce interese aveau pe-acolo. Mi-au vorbit frumos însă deveniseră foarte insistenți. Mi-ajunsese cât trăsesem de pe urma Securității, așa că de data asta i-am refuzat fără pic de ezitare, amintindu-le că sunt inginer electronist și că n-am de gând să lucrez în alt domeniu. Până la urmă, slavă Domnului, m-au lăsat în pace, n-am mai fost abordat.  

Ajutorul decisiv a venit din partea unor foști colegi de liceu care acum lucrau la Institutul de Cercetări pentru Foraj și Extracție din Câmpina. I-am chemat la poarta Institutului și am stat de vorbă, le-am explicat situația în care mă găseam, faptul că aveam nevoie disperată de un loc de muncă. S-au bucurat să mă revadă, odinioară fuseserăm foarte apropiați. În fine, au intervenit pe lângă directorul Aldea ca să mă angajeze ca inginer simplu la acel institut. Directorul – care mă știa încă din liceu, el fiind clasa a VIII-a când eu eram clasa a I-a – și-a luat inima-n dinți și s-a dus la Securitate ca să ceară aprobare pentru angajarea mea, fost deținut politic. Până la urmă a reușit să-i convingă, tot repetându-le că nu mă făcusem remarcat prin nimic dubios și că îmi învățasem lecția, eram la locul meu. 

M-a angajat la Institut. La ceva timp am cunoscut o doamnă, ne-am plăcut și ne-am căsătorit. Ulterior ne-am construit o casă în Câmpina, undeva în apropierea Casei de Cultură. Nu am avut copii, am decis asta în mod deliberat. Am considerat că sub dictatura comunistă era riscant să ai copii.    

Întreaga mea viață am lucrat în domeniul cercetării. La un moment dat am încurajat o nouă metodă de exploatare a țițeiului și ajunsesem cercetător științific, aveam grad științific. Am deținut gradele 1 și 2, apoi l-am dobândit pe cel de cercetător principal gradul 3, care era echivalent cu gradul științific al directorului. Am ieșit la pensie după 30 de ani de activitate. Am fost și am rămas, în pofida vârstei, un cititor pasionat. Întotdeauna mi-a plăcut să-mi preocup mintea, să fiu la curent cu studiile și cercetările din diverse domenii. De aceea vă spun că viitorul va fi al energiei libere, care se va culege din energia spațială, din ce a creat Dumnezeu, că-i vorba despre universul ăsta infinit. Energia liberă e viitorul, domnul meu. 

Cât despre securiști, i-am simțit mereu pe urme chiar dacă nu am mai fost abordat în mod direct. M-au supravegheat în continuare, firește, altfel nici nu se putea sub comuniști, însă mi-am văzut strict de treburile mele, întotdeauna cu discreție, evitând pe cât posibil să ies în evidență altfel decât profesional. Intuiam care erau turnătorii din jurul meu și nu le-am dat motive să muște. Am fost precaut, astea erau vremurile. După Revoluție nici măcar nu am avut curiozitatea să îmi văd dosarul de la CNSAS. Poate că aș fi făcut asta la începutul anilor ‘90, dar atunci încă era imposibil. Apoi am tot îmbătrânit și mi-a pierit interesul pentru așa ceva. N-am curiozități în sensul ăsta. 

Răzvan Gheorghe: Ați întâlnit foști deținuți politici înainte de ‘89? 

Valentin Cristea: Asta nu s-a întâmplat. Am evitat în mod deliberat, fiind conștient că exista riscul ca, după aceea, să am probleme atât eu cât și respectivii. Însă după decembrie ‘89 am luat legătura cu foști deținuți de la Râmnicu Sărat sau din alte penitenciare și lagăre, de data asta având posibilitatea să ne vedem în carne și oase. Mi-a făcut o mare plăcere să vorbesc cu domnul  Ioan Bărbuș. 

Răzvan Gheorghe: La 30 iulie 2013, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) l-a denunțat pe Alexandru Vișinescu pentru omor deosebit de grav. Avea să urmeze un proces istoric în cadrul căruia dumneavoastră ați fost principalul martor al acuzării, din postura de ultim deținut politic supraviețuitor al penitenciarului de la Râmnicu Sărat. Printre martori s-au numărat doamnele Flavia Bălescu și Lucia Rodica Coposu, surorile Seniorului, dar și alte rude ale foștilor deținuți. Faptul că ați refuzat să vă constituiți în parte civilă și să solicitați retribuții financiare – lucru care ar fi fost cât se poate de legitim – l-a uluit pe procuror și pe toți cei care au urmărit lucrările procesului. Un refuz similar a venit și din partea surorilor Coposu. Vă felicit pentru atitudinea demnă până dincolo de cuvinte și pentru depoziția dumneavoastră! E o onoare să vă intervievez. Relatați-mi, vă rog, cum a fost revederea cu Vișinescu. Sunteți ultimul politic de la ”Închisoarea Tăcerii” care a trăit să-i vadă condamnarea. 

(Penitenciarul de la Râmnicu Sărat / sursa foto: arhiva Podul.ro) 

Valentin Cristea: Bătrânețea m-a făcut să nu mă intereseze absolut deloc retribuțiile financiare. Tribunalul mi le-ar fi dat, dar am refuzat. Abia mă mai târăsc, domnule, ce să fac cu banii? În cazul ăsta nu a fost niciodată vorba despre bani, ci despre asumarea și pedepsirea unor crime abominabile. Avem datoria de a recupera memoria victimelor.  

Pe Vișinescu l-am revăzut la București, când am fost chemat la tribunal ca să dau o declarație în legătură cu speța mea. L-am reperat în sală, era îmbătrânit și slăbit, dar l-am recunoscut. Așa-i bătrânețea, nu iartă pe nimeni. Părea total absent. Nu a dat semne că auzea ce spun atunci când am răspuns la întrebările procurorului referitoare la tratamentele de la Râmnicu Sărat. Nici că și-ar fi auzit propriul avocat nu dădea semne. Nu ni s-au intersectat privirile, de fapt am rămas cu impresia că nu s-a uitat în direcția mea. Asta a fost toată revederea, apoi un ofițer de poliție m-a adus la Câmpina. N-am asistat efectiv la condamnarea lui, că-s bătrân, obosesc repede și abia dacă mă mai pot mișca, așa că n-am putut lua parte la termene, dar am conștiința împăcată și mă bucur că mi-am făcut datoria de a spune adevărul. Fiindcă doar adevărul ne va elibera și va spulbera întunericul.