Cum am auzit de atâtea ori la știri: după ce se prăbușește un avion, după eventuali supraviețuitori, cei care intervin caută cutia/cutiile neagră/negre ale aparatului de zbor.
Pe ele se află înregistrările din cabina piloților, ultimele schimburi de replici, ultimele comunicări cu turnul de control cel mai apropiat. Tot pe ele se aud, eventual, țipetele, inclusiv ale pasagerilor. Cine ascultă așa ceva trebuie să aibă multă putere emoțională, cap limpede, tehnic.
Dar când moare un om? Care este cutia lui neagră? Și ce am putea auzi pe înregistrarea ei?
Păi, înainte de orice, am afla detalii despre fluctuațiile de zbor, despre anii de avânt și cei de acalmie, cu menținerea vitezei de croazieră, urmați de goluri de aer, căderi bruște din altitudine, clipe dramatice de cvasi-picaj, urmate de reluări, din manșă, a înălțimii. Am mai afla, tot cumva inginerește, despre aterizările cu ultimul litru de kerosen, despre frânele trase la maxim pentru a nu ieși de pe pistă, așa cum am auzi, cu sufletul la gură, despre iernile lungi ale sentimentelor trădate, despre încercările repetate de degivrare a aripilor, despre desprinderi uimitoare de pe solul înghețat, despre călătoriile de Crăciun, de unul singur, stingher, doar cu stewardesele care, discret, caută să vadă dacă ai sau nu verigheta pe deget și care, zâmbind cald, nu profesional, îți mai toarnă ceva în pahar.
Tot pe cutia neagră se află depozitate gândurile, năzuințele, fricile și traumele, lungile ore pe aeroportul vieții în așteptarea risipirii ceței, cum tot acolo sunt multe glasuri de iubite, de soții și de copii înnebuniți de bucurie că tati s-a întors cu bine, că bunicul a revenit de la o intervenție chirurgicală dificilă, că mătușa Ileana a sosit de pe continent ca să aibă grijă de gemeni. Câte și mai câte. Altfel însă decât la un accident aviatic, cutia neagră nu stă pe un raft la Procuratură, ci se pune cu grijă la mormânt. Crucea.
Sus să avem inimile!