Posibil scenariu pentru războiul din Ucraina după o lună de lupte

Actualul război din Ucraina are o bază de comparație destul de stabilă: războiul purtat tot aici între anii 1917-1921. Comparațiile cu Primul sau Al Doilea Război Mondial sunt ieșite din cadru, în schimb pot fi făcute paralele utile cu războiul din 1917-1921 – are mai multe denumiri în funcție de cine îl descrie, să-i zicem „Războiul de Independență al Ucrainei”.

În esență actorul principal al acestui război a fost Uniunea Sovietică în calitate de moștenitoare a Imperiului Rus, obiectivul său fiind instituirea controlului asupra fostelor gubernii țariste Harkov, Ekaterinoslav, Taurida, Herson, Podolsk, Kiev, Cernihov, Jitomir ocupate în 1917 de armatele germane și austro-ungare după pacea de la Brest-Litovsk. Obiectivele germane și austro-ungare din regiune erau crearea unei zone tampon cu Uniunea Sovietică, însă înfrângerile de pe frontul de vest și revoltele sociale din Germania și Austro-Ungaria au scos aceste puteri din joc.

Ideea „cordonului sanitar” în Europa de est a fost preluată de Franța, care a intervenit militar în Ucraina de azi la sfârșitul Primului Război Mondial în ideea creării unei forțe care să răstoarne regimul bolșevic de la Moscova.

Din partea Ucrainei au existat mai multe inițiative statale în această perioadă, susținute inițial de Germania, apoi de Franța, nuclee naționaliste care au revendicat sub diferite denumiri puterea de la Kiev. Nu intru în detalii, situația a fost extrem de fluidă.

Succesul Uniunii Sovietice în acest război s-a bazat pe capacitatea de a trimite permanent trupe în zonă, găsirea de colaboratori printre ucraineni și crearea de nuclee statale pro-sovietice. Inițiativele statale ucrainene au cedat în momentul în care nu au mai beneficiat de sprijin occidental și când populația locală nu a mai putut susține efortul de război în urma distrugerilor masive provocate de lupte și au acceptat într-o formă sau alta instalarea controlului sovietic. (Distrugerile nu au fost neapărat materiale cât a fost vorba de masacre în masă, crime de război împotriva populației.) (Unii dintre continuatorii naționaliștilor ucraineni din acest război au devenit colaboratori ai Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial, de aici problemele de revendicare istorică din Ucraina cu reverberații până în actualul război).

Condițiile de victorie în Ucraina în războiul din prezent rămân de principiu aceleași pentru Rusia de azi:

1. Scăderea capacității combative a armatei ucrainene prin reducerea ajutoarelor militare occidentale. Există și varianta războiului de resurse: cât poate arunca în luptă Rusia, față de cât pot arunca în luptă țările occidentale în termeni de echipamente militare și muniții.

2. Crearea pe teritoriul Ucrainei a unor entități statale controlate și protejate de Moscova, care să se dovedească funcționale. Aici vorbim de așa-numitele republici separatiste, suverane, autonome, populare etc.

3. Spargerea unității politice și a controlului guvernamental/ administrativ de la Kiev. Nu este obligatoriu nevoie să apară în clasa politică ucraineană o forță favorabilă Rusiei, este suficientă apariția unei forțe de opoziție care să intre în conflict cu actuala putere.

Îndeplinirea celor trei condiții de mai sus – fie și parțial – ar permite Rusiei atingerea obiectivelor politice pentru care a declanșat războiul din Ucraina. Aceste obiective sunt bănuite, declarațiile de la Moscova se referă în acest moment la neutralitatea Ucrainei, dezarmare, denazificare, recunoașterea independenței Donețkului și Luganskului. Moscova susține că nu dorește să anexeze noi teritorii în Ucraina, însă apariția unei republici populare la Herson ar putea fi catalogată de Moscova ca o expresie a voinței populației locale, iar armata rusă ar putea fi rugată să-i protejeze de „naziștii” de la Kiev – fără să se ajungă neapărat la o anexare de jure, doar de facto.

Unde se va opri Rusia în înaintarea terestră? Primul obiective asumat de Moscova se referă la „eliberarea” regiunilor administrative Donețk și Lugansk, atingerea granițelor administrative ale acestor regiuni – ceea ce nu s-a întâmplat după o lună de lupte. Doar că atingerea acestor limite administrative din punct de vedere militar nu are nici un fel de importanță, vor trebui ocupate puncte care să împiedice un eventual contra-atac ucrainean, ceea ce înseamnă că forțele ruse nu se vor opri în momentul în care vor atinge limitele regiunilor administrative Donețk și Lugansk.

Avansul rusesc în zona litoralului nordic al Mării Negre și Mării Azov indică intenția de a lipsi Ucraina de acces la mare. Țărmul ucrainean al Mării Azov a fost ocupat în totalitate de trupele ruse, cu excepția orașului Mariupol unde încă se duc lupte, însă trupele ucrainene sunt izolate și nu pot primi sprijin sau să fie aprovizionate. Pe partea Mării Negre forțele ruse au reușit să cucerească Hersonul, însă au fost respinse la Nikolaiev și cel puțin în acest moment par că au renunțat la ofensiva în această direcție cu obiectivul final Odessa.

Până în acest moment armata ucraineană și-a păstrat capacitatea combativă și unitatea de comandă, primind sprijin militar semnificativ de la țările occidentale. Încercările Rusiei de a crea noi entități statale în zonele ocupate nu au înregistrat până acum succese deosebite, numărul colaboratorilor este destul de redus și este vorba de persoane fără o influență reală, administrația ucraineană din zonele ocupate refuză să colaboreze cu autoritățile ruse într-o direcție secesionistă, iar populația participă la proteste împotriva forțelor de ocupație. La fel la nivel central nu există o forță de opoziție care să contrazică guvernul aflat în funcție.

Este greu de spus câtă vreme se va mai păstra acest echilibru de forțe în războiul din Ucraina și în ce direcție este posibil să se modifice. Evoluția ideală pentru Kiev ar fi dezvoltarea unei contra-ofensive de amploare care să ducă la scoaterea trupelor ruse dincolo de granițele recunoscute internațional ale Ucrainei (eventual aducând Crimeea sub controlul Kievului). Pentru Rusia evoluția ideală ar fi fragmentarea armatei ucrainene și crearea mai multor mișcări politice/ militare separate de guvernul de la Kiev. Mai degrabă se prefigurează o evoluție între aceste două extreme.

Interpretarea dată de Moscova primei luni de război lasă loc unui scenariu în care după stabilirea unui control militar ferm asupra regiunilor administrative Donețk și Lugansk să fie oprite eforturile ofensive ale armatei ruse, chiar o retragere din zonele de nord și nord-est. În această ipoteză rămâne de văzut dacă și în ce formă Rusia va încerca să mențină controlul asupra regiunilor administrative ucrainene Herson și Zaporojie deja cucerite (de care are nevoie pentru aprovizionarea cu apă a Crimeei și pentru legătura terestră dintre Donețk și Crimeea). Rusia ar intra astfel într-o fază defensivă în care va încerca să își consolideze prezența în zonele nou cucerite și va promova o extindere a procesului de „transnistrizare” a Ucrainei.

Rămâne de văzut ce va face guvernul de la Kiev în această ipoteză: va beneficia de sprijin occidental pentru o ofensivă care să ducă la eliberarea regiunilor ocupate? Va încerca să rezolve „transnistrizarea” Ucrainei pe cale diplomatică (aici rezultatul fiind previzibil)?