Spovedania unui neînvins: Viorel Rovențu, eroul care a încercat să-l ucidă pe Ceaușescu în 1983. De la torturile Securității la aventura marii evadări din vagonul-dubă. Sângeroasa revoltă de la Colibași, epoca Iliescu și represiunea pe ritmuri de lambada


Spovedania unui neînvins: Viorel Rovențu, eroul care a încercat să-l ucidă pe Ceaușescu în 1983. De la torturile Securității la aventura marii evadări din vagonul-dubă. Sângeroasa revoltă de la Colibași, epoca Iliescu și represiunea pe ritmuri de lambada

Deși ordinele criminalului în masă Gheorghiu-Dej s-au executau întotdeauna militărește, în ‘64, când dictatorul a fost nevoit să-i grațieze pe deținuții politici (doar de ochii Occidentului și la presiunile acestuia, evident), la vârful PCR s-a înregistrat și opoziție. 

Mai exact, criminalii Alexandru Drăghici (fost ministru de Interne, responsabil cu valurile de arestări) și Nicolae Ceaușescu (cel care trăsese cu pistolul în țăranii răsculați din Vrancea, coordonând cu brutalitate represiunea armată) au sărit ca arși, ambii criticând în gura mare, la CC, decizia lui Dej. 

Să fi simțit oare Ceaușescu faptul că din acea zonă a ”dușmanilor poporului” exista riscul de a ieși o mână care să-l strângă de gât sau să apese pe trăgaci?  O mână care să amenințe existența regimului comunist? 

În 1981, la 17 ani de la acel episod, un fost deținut politic – profesorul Raul Volcinschi (stânga sus) – devine creierul din spatele unei acțiuni menite suprimării dictatorului Nicolae Ceaușescu. E vorba de premeditarea unui atac armat spectaculos și singular în istoria României. Comandoul responsabil de uciderea lui Ceaușescu va fi condus de tânărul Viorel Rovențu (rebotezat conspirativ ”Victor”, dreapta sus), din echipă mai făcând parte Petrică Năstase și Nicolae Stanciu (acesta din urmă va fi șoferul grupului și va avea doar misiuni pur defensive). Alături de Raul Volcinschi, de planul atacului mai știau profesorul Tudor Bugnariu – primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultății de Filozofie din Cluj, apoi profesor și adjunct al ministrului Învățământului – și profesorul Mircea Stoica, șeful Catedrei de Drept de la ASE București, care predase și la Cluj. Toți aceștia considerau că suprimarea lui Ceaușescu era singura soluție de salvare. 

(Regretatul profesor Raul Volcinschi, fost deținut politic / pe fundal se întrezărește regretatul scriitor Marcel Petrișor, fost deținut politic)

Pentru a procura armamentul necesar atacului, Rovențu, Năstase și Stanciu sparg în puterea nopții postul de Miliție din Osica de Sus de unde sustrag două pistoale-mitralieră AKM și muniție – 500 de cartușe plus 8 încărcătoare pline. Pășiseră pe un drum fără de întors. 

După ce respinge planul încercării uciderii lui Ceaușescu prin deschiderea focului din podul unei case situate pe Calea Victoriei, pentru că acțiunea ridica multiple necunoscute, Rovențu și ceilalți doi se hotărăsc să încerce lichidarea dictatorului cu prilejul unei vizite de lucru pe care acesta se zvonea că urma să o efectueze la Gostiu, Giurgiu, în 17 septembrie 1983, pentru a lua act de ”recoltele-record”. 

Nici mai mult, nici mai puțin, Rovențu vrea să atace autoturismul prezidențial călare pe o motocicletă Jawa și să-l mitralieze până nu mai există semne de viață. Locul e ales pe o porțiune de șosea situată între două curbe de 90 de grade, astfel încât coloana prezidențială să nu se poată deplasa cu viteză. De asemenea, atacatorii aveau posibilitatea să deschidă focul de pe coama unui val de pământ, de la numai 20 de metri depărtare de țintă. Însă Ceaușescu își anulează vizita abrupt, fiind sfătuit de Securitate să nu se mai afișeze în public până în momentul în care vor fi prinși autorii furtului de armament de la postul de Miliție. 

La bordul unei mașini furate (au fost mai multe de-a lungul operațiunii), surescitați și deciși să-și ducă planul până la cea de pe urmă consecință, Rovențu și camarazii săi se deplasează înarmați spre Fetești, auzind că Nicolae Ceaușescu ar desfășura o vizită de lucru în zonă (fapt ce s-a demonstrat a fi o dezinformare). La intrarea în Călărași, când un echipaj de Miliție îl somează să tragă pe dreapta, Rovențu calcă pedala. Urmează o urmărire ca-n filme, milițienii deschizând focul cu pistoale-mitralieră. Cei trei își fac pierdută urma, abandonează mașină și pornesc la pas pe câmpii, dintr-o margine de sat în alta. Securiștii le suflă-n ceafă. Stanciu e trimis din zonă cu un tren personal (va fi arestat în curând), ceilalți doi urmând să găsească alte căi de întoarcere, pentru a nu da de bănuit autorităților. 

Lângă Făcăieni, surprinși de șeful postului de Miliție, de subofițer și de țărani înarmați cu bâte, Rovențu scoate pistolul-mitralieră și le poruncește tuturor să se întindă la pământ, cu excepția milițianului șef de post pe care-l încătușează, după ce-l pune să ia în brațe un copac. Același Rovențu îi altoiește câțiva pumni amintindu-i să nu mai înjure de mamă oameni necunoscuți (milițianul îi înjurase și îi amenințase).

Urmează episoade tensionate ce îți pun un nod în gât. Rovențu și Năstase sunt vânați pas cu pas de Securitate, Miliție și Armată. Se trage în ei în repetate rânduri, ca la război, cu pistoale-mitralieră, dar reușesc să scape ca prin minune din câteva încercuiri, ba cu barca pe Dunăre, ba în galopul cailor, ca vechii haiduci. Mai multe elicoptere survolează câmpiile în căutarea lor. La un moment dat își fac o ascunzătoare în vârful unui ”turn” de baloți, la o înălțime de aproximativ 10 metri, în timp ce în imediata lor apropiere, la doar 40 de metri, mai mulți milițieni și soldați controlează traficul rutier. 

Până la urmă inevitabilul se produce. Rănit la ochi și sângerând, Viorel Rovențu este capturat de Securitate în viile de la Palazu Mare. Și Petrică Năstase va fi prins curând. Potrivit dosarului de la Securitate, asupra lor s-au tras peste 2000 de gloanțe. A se consemna că nici Rovențu și nici Năstase nu au răspuns niciodată cu foc, întrucât scopul furtului de arme era suprimarea lui Ceaușescu, nu altceva. Dovadă că situația era tratată cu strășnicie, la Palazu Mare se află în carne și oase chiar șeful suprem al Securității, Tudor Postelinicu, dar și Ministrul de Interne, George Homoștean, care nu doar că se înghesuie să-l interogheze pe Rovențu încă de pe drum, dar cel din urmă îl amenință și că-l va împușca pe loc cu mâna lui dacă nu le va spune adevărul. 

Rovențu și colegii săi – partizanii anilor ‘80 – rămân de piatră deși sunt torturați și bătuți cu sălbăticie simțind pe pielea lor întregul rețetar al Securității. Ei o țin una și bună, așa cum se înțeleseseră încă de la început dacă vor ajunge într-o astfel de situație: armele au fost furate pentru a se încerca spargerea unui sediu CEC, atât și nimic altceva. Infracțiunea e gravă dar nu e politică. Nici Securitatea nu pronunță numele ”Ceaușescu”. Astfel, cei trei rezistă ca unii fără de carne și mențin în siguranță grupul profesorilor din jurul fostului deținut politic Raul Volcinschi. Dacă Rovențu și ai săi ar fi recunoscut că furaseră armele pentru a-l ucide pe Ceaușescu, fiți convinși că ar fi fost executați, cel mai probabil fără judecată, fiindcă nimeni nu și-ar fi permis să recunoască public, cu atât mai puțin sistemul comunist, că cineva a vrut să-l omoare pe Ceaușescu, despre care propaganda asigura zilnic că se bucura de iubirea și devotamentul românilor. Cu toate acestea, deși nimic nu ar fi putut justifica acordarea pedepsei supreme, Rovențu și camarazii săi au fost condamnați la moarte în urma unei monstruoase  înscenări juridice. În timp, pedepsele aveau să fie transformate în 25, respectiv 20 de ani de temniță grea. Totuși, până la comutarea condamnării s-au scurs ani de zile, Rovențu și camarazii săi trăindu-și fiecare revărsare a zorilor cu gândul la plutonul de execuție. 

După Revoluția din ‘89, Viorel Rovențu a dezvăluit public motivul pentru care se afla în pușcărie – scopul politic al furtului de arme și tentativa de a-l asasina pe Nicolae Ceaușescu. Profesorul Raul Volcinschi și ceilalți intelectuali aflați în spatele operațiunii au rupt și ei tăcerea, spunând adevărul în văzul și auzul public, semnând zeci de solicitări și memorii. Firește, Ion Iliescu nu le-a ascultat vocile, refuzând orice posibilitate de grațiere. În presa vremii, pe surse, se relata că, după ce a fost chestionat în acest sens, un consilier i-ar fi spus lui Iliescu: ”Dacă pe Ceaușescu l-au ratat, pe dumneavoastră nu vă mai ratează!”. Front comun cu nomenklaturistul Iliescu (cel care, în schimb, avea să-l grațieze pe Miron Cozma!) a făcut și imundul CV Tudor, fost colaborator al Securității și aplaudac dezgustător al cuplului criminal Ceaușescu, care i-a acuzat pe Rovențu și pe ceilalți doi că ar fi ”teroriști”. 

După nu mai puțin de 15 ani și 5 luni de tortură, bătăi și închisoare cu regim de izolare drastică, Viorel Rovențu avea să fie grațiat abia în 1999 de președintele Emil Constantinescu. Și totuși, de ce i-a luat atâta amar de timp lui Constantinescu pentru o astfel de grațiere legitimă și cât se poate de morală, în condițiile în care preluase puterea încă din 1996? Să fi fost boicotate chiar toate memoriile și solicitările care îi erau trimise? 

De notat că Rovențu a luat parte și la revolta reprimată sângeros de la penitenciarul Colibași, izbucnită pe fundalul Revoluției din 1989. De asemenea, Rovențu este protagonistul unei evadări de-a dreptul spectaculoase din vagonul-dubă, în timp ce trenul gonea pe șine – e singura astfel de evadare reușită din istoria penitenciară românească. 

În cele ce urmează vă prezint, cu permisiunea autorilor, care mă onorează cu prietenia lor, fabulosul interviu pe care Viorel Rovențu i l-a acordat scriitorului și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea, text publicat în puțin cunoscutul volum ”Ceaușescu, ultimul stalinist. Experimentul colonial sovieto-comunist, ilegitim și criminal, din România” (Editura Ex Ponto, Constanța, 2016, volum semnat de domnii Alexandru Mihalcea și Marian Moise). După știința mea, chiar nu există o mărturie mai amplă a lui Viorel Rovențu. Vă invit să o citiți și să o distribuiți. Așa ceva nu se învață la școală:  

(Eroul Viorel Rovențu, fost deținut politic sub Ceaușescu, Iliescu și Constantinescu, care avea totuși să-l grațieze abia în 1999, după 15 ani și 5 luni de închisoare)

Întâlnirea din Parcul Romanescu 

”În anul 1981 lucram pe șantierul de la Ișalnița din Craiova, ca șofer pe o Rabă de 16 tone. Într-o zi de duminică, în Parcul Romanescu m-am așezat pe o bancă lângă un domn care citea ziarul Scânteia. După câteva minute, îmi atrage atenția un articol în care scria, cu litere mari, despre creșterea economiilor făcute în urma celebrelor cartele ale produselor de bază: 1 kg de zahăr pe lună și 1 litru de ulei pe lună de persoană; ½ dintr-o pâine pe zi de persoană; benzină cartelată; îmi este greu să amintesc cât de lungi erau cozile pentru a cumpăra 2 kg de carne pentru că mai multă nu-ți dădeau; se formau cozi din timpul nopții; brânza, măslinele etc erau produse rare ce nu se găseau în alimentare sau piețe. Nemulțumirea populației o puteai auzi numai stând la cozile interminabile. Pătura de jos – clasa muncitoare și țărănimea – era înfometată, lipsită de cele necesare coșului zilnic. 

Dorind să citesc articolul, îl rog pe omul de lângă mine să-mi dea ziarul după ce termină de citit. 

În urma acestui articol citit de către noi, am început o discuție în care mi-am manifestat sincer nemulțumirea față de clasa conducătoare. Și atât de înfierbântat am fost încât am zis: dacă aș avea ce-mi trebuie eu ‹l-aș termina›.

Omul de lângă mine m-a pătruns cu privirea și, după câteva secunde de tăcere, mi-a zis: ‹Țara are nevoie de oameni ca tine›. Înainte de a ne despărți am fost descusut amănunțit de omul cu ziarul. Mai târziu, am auzit că la prima vedere nu știa ce să creadă despre mine – dacă sunt trimis de Securitate sau îmi exprim sincer sentimentele. 

Nu-mi era frică, mi se mai întâmplase o dată. 

Călătoream cu acceleratul București-Craiova și în compartiment am purtat o discuție cu câteva persoane pe aceeași temă, a înfometării populației de către conducători. 

La coborâre în stația Craiova, un domn din compartiment, care citise dintr-o carte în tot timpul călătoriei, a ieșit după mine pe coridor și mi-a zis: ‹Ai noroc, tinere, că sunt băiat bun, dacă era altul îți punea cătușele la mâini, să nu mai vorbești așa ceva, tinere, sunt maior de miliție și te-aș putea aresta dar bagă-ți mințile în cap, să nu mai faci!›

Cerându-mi scuze, am fost lăsat să plec. 

Profesorul Raul Volcinschi, fost deținut politic

Reîntors pe șantier la lucru, mare mi-a fost surpriza că omul de pe banca din parc a venit să vadă unde lucrez.

Astfel destinele noastre s-au legat și mai mult după ce mi-a cerut un pix și o hârtie și a scris: Raul Volcinschi. Am scris și eu: Rovențu Viorel.

Vezi, a zis el, ne potrivim la gândire și la nume prescurtat R și V: Raul Volcinschi-Rovențu Viorel. 

Fiecare dintre noi a fost marcat de ce i-a spus celălalt în prima zi când ne-am cunoscut: profesorul Volcinschi a reținut ‹dacă aș avea ce-mi trebuie, eu i-aș termina› și eu am reținut ‹țara are nevoie de oameni ca tine›

A urmat o perioadă în care ne-am cunoscut mai bine, chiar foarte bine; îmi cunoștea aptitudinile militare, aflase de la mine că sunt subofițer în rezervă și stăpâneam foarte bine tehnica militară, având un curs de pregătire în domeniul militar. 

Profesorul Volcinschi considera că sunt omul potrivit la locul potrivit. Într-o zi, după lungi discuții, m-a încercat printr-un joc de cuvinte să vadă cum reacționez în urma propunerii lui să fac parte dintr-un grup de persoane cu gândiri antitotalitare, constituit împotriva regimului comunist. 

Victor

Nu am stat pe gânduri, am acceptat orice propunere venea din partea lui; era un om deosebit, cu o putere de convingere enormă. Datorită condițiilor de cazare precare de pe șantier – barăci prin care umblau șobolani –, profesorul Volcinschi m-a recomandat la o prietenă de familie în apartamentul căreia am fost primit în gazdă până la plecarea mea din Craiova. 

În acel oraș a început pregătirea mea. Mi-au fost date să le citesc toate revistele Lumea în care scria despre atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea; am citit cărți despre Ninja, gangsteri și Mafia în care secretele familiilor fiecărui clan erau considerate sacre. Am fost format pentru multe lucruri (din motive lesne de înțeles, mă cenzurez, îmi poate dăuna în viața de toate zilele). Am primit botezul – numele conspirativ, mă numeam ”Victor” și domnul profesor era ”nea Radu”. Prietenia noastră a continuat și după întoarcerea mea acasă, legătura dintre noi se menținea prin întâlniri conspirative, instrucțiuni, schimburi de mesaje cifrate etc. 

În București am închiriat o cameră de la un proprietar, Ițaru Daniel, lângă Politehnică, în Grozăvești (din întâmplare, camera avea o pivniță nefolosită de mulți ani, ideală pentru a ascunde ceva în pământ).

În București aveam o cunoștință, Șerban Suru, prieten cu domnul profesor Volcinschi, în apropierea Gării de Nord, pe Strada Iacob Negruzzi, unde puteam rămâne câteva zile. La nevoie era o ‹rampă de lansare› spre trenurile din Gara de Nord cu care puteam părăsi Bucureștiul. 

Am discutat mult despre suprimarea dictatorului Nicolae Ceaușescu, au fost și puncte de vedere cu care eu nu am fost de acord. 

Profesorul Volcinschi găsise pe Calea Victoriei o casă mare, nelocuită, din podul căreia propunea să se tragă asupra dictatorului cu o carabină cu amortizor.

Ne-am contrazis mult pe acest subiect întrucât el era omul de la masa rotundă unde s-a conturat ideea, era creierul acțiunii – dar pe teren lucrurile stăteau altfel. Eu eram omul din teren și voiam să joc precum găseam că este mai bine și în siguranță pentru noi. 

Comandoul 

În urma discuțiilor, am hotărât de comun acord să lucrăm pe etape. Întâi trebuia formată echipa de lucru în teren. Astfel aveam nevoie de doi prieteni adevărați. Pe unul îl aveam confrate din copilărie, era prietenul meu cel mai bun, de profesie mecanic utilaje grele, pe nume Năstase Petrică. 

Am stat de vorbă cu el; simțea nevoia de a se aventura, împreună făcuserăm box la Clubul Voința din Giurgiu, aveam amândoi motociclete Jawa, ideale (la acel timp) pentru a ieși din ‹zona roșie›. M-a urmat fără să ezite. 

Este greu să lucrezi în teren numai în doi, aveam nevoie de un om la distanță, așa că l-am racolat pe un coleg de la muncă, șofer cu mine în aceeași autobază; locuia temporar la concubina lui din comuna mea natală, Stănești de Giurgiu. Acesta era Stanciu Nicolae din satul Remuș, comuna Frătești. 

Trebuie să ne gândim: în Giurgiu autoritățile, Primăria, erau în fierbere, dictatorul avea programată o vizită de lucru, pentru a vedea așa-zisele producții-record ale lanurilor de porumb din Câmpia Dunării. Zeci de autobasculante cărau piatră pe drumul ce se înfundă la Gostinu, șoseaua trebuia făcută cât mai repede! Stanciu cunoștea mai bine zona decât noi pentru că satul lui natal era aproape. Am mers în teren și am ales două puncte din care puteam deschide foc asupra dictatorului. Am încheiat prima etapă; a doua prevedea achiziționarea armelor. 

Pistoale-mitralieră și note informative. Lovitura de la Osica 

Am făcut mai multe recunoașteri în diferite localități pentru a găsi un post de miliție mai izolat, într-o localitate cu șosea și cale ferată pentru a nu se ști direcția încotro s-a plecat cu armele furate. Am găsit în cele din urmă postul de miliție Osica de Sus, din județul Olt, situat lângă un bufet și magazin sătesc. În imediata vecinătate se afla stația de cale ferată Osica. 

Paznicul postului de miliție obișnuia să plece acasă dimineața, după ce trenul personal de 4,30 pleca din stația Osica. Odată culese informațiile s-a trecut la acțiune. 

Am mers în Slatina, unde am reperat un garaj de unde eu am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am deplasat în comuna Osica de Sus. După ce trenul personal a plecat din stația Osica, paznicul a luat-o spre casă iar noi am venit cu autoturismul și am parcat pe un gang, în spatele postului. Stanciu a asigurat paza zonei. Eu am distrus goarna sistemului de alarmă dintr-o singură lovitură cu un obiect de dinainte pregătit. 

Apoi am spart lacătul, am desfăcut yala ușii de intrare în post pătrunzând în hol, am mers la ușa camerei de armament pe care am spart-o. Am luat două pistoale-mitralieră AKM, muniție – 500 de cartușe și 8 încărcătoare. Eu cu Năstase am încărcat fiecare câte un sector cu cartușe, având armele cu cartuș pe țeavă. 

Fiindcă Stanciu avea misiunea de pază și informare, pentru a nu ne îngreuna misiunea și pentru a nu se bănui că suntem trei persoane în grupul operativ, am căzut de acord să luăm numai două pistoale-mitralieră. Precizez că mai erau în lăzi pistoale-mitralieră AKM și carabine ZB și Manlicher, probabil ale gărzilor patriotice. 

Întorcându-ne în hol, am deschis ușa biroului; acolo am tăiat firele de curent ale unei baterii auto ce alimenta sistemul de alarmă al unui fișet din interiorul căruia am luat toate dosarele, registrele, înscrisurile, cătușele. Am pus totul într-o foaie de cort. 

Am încuiat yala ușii de la intrare cu o cheie mincinoasă, am tras grilajul și am înlocuit lacătul spart cu un lacăt al nostru identic, în butucul căruia am introdus bețe de chibrit pentru a îngreuna descuierea și a întârzia pe milițian să constate spargerea postului de miliție. În anchetă aveam să aud că milițianul a umblat după bomfaier să taie lacătul și, neputând să-l taie, având brida cimentată, s-a decis în cele din urmă să-l spargă. Trucul nostru a ținut, întârziind descoperirea spargerii. 

Nelăsând nici un indiciu despre noi, am plecat la București. Pe când ne aflam pe șoseaua Alexandria-București, în dreptul localității Bujoru, am observat venind dinspre capitală mașini după mașini Dacia cu câte cinci bărbați în fiecare mașină. Ne-am dat seama că s-a descoperit furtul armelor și muniției. Trebuia să părăsim cât mai repede șoseaua întrucât nu mai aveam mult până la ‹borcan›, postul de control Ghimpați. 

Eram pregătiți. Năstase și Stanciu, pe bancheta din spate, încărcaseră sectoarele cu cartușe. Am ieșit de pe șosea și am intrat în pădure. Acolo am citit înscrisurile mai toată ziua. M-a impresionat cel mai mult o hartă a localității, pe care erau însemnate niște puncte, probabil locuințele celor urmăriți de către miliție și securitate. Aceste documente le-am dat lui Volcinschi. 

Actelor și altor documente le-am dat foc. În pădure am distrus numerele de înmatriculare, seria motorului și caroseriei autoturismului pentru a nu fi identificat. 

În noaptea următoare ne-am deplasat cu mașina în apropierea Dunării, unde zeci de pompe plutitoare introduceau apă într-un canal de irigație. La capătul canalului, unde apa avea o adâncime de 9-10 metri, am aruncat mașina cu dale de pietre în ea. Motive: apa spală amprentele; chiar dacă se descoperea mașina, cu greu se putea face identificarea neavând seria caroseriei și motorului. În cele din urmă, autoturismul a fost identificat și recuperat după ce ancheta a soluționat acest caz. 

După ce am abandonat autoturismul în apă, eu împreună cu Năstase am luat armele și muniția, mergând cu ele la concubina mea din Stănești unde le-am ascuns provizoriu, iar Stanciu s-a dus acasă la concubina lui din Stănești. Următoarea zi am trimis-o pe concubina mea la părinții ei pentru ca eu să ascund bine armele și muniția. 

Am luat legătura cu profesorul Volcinschi, ne-am întâlnit povestindu-i întreaga acțiune; m-a felicitat și mi-a recomandat ‹Lasă-te la fund, nu mai întreprinde nimic pentru că sunt filtre peste tot în țară iar Bucureștiul este închis›.

I-am spus de vizita pe care Ceaușescu urma să o facă la Gostinu de Giurgiu; nu prea ne-am înțeles, aveam păreri diferite despre acțiunea în teren. 

Dictatorul s-a răzgândit, nu mai vine… în schimb se dezlănțuie urmărirea 

Întors acasă, am hotărât să merg cu Năstase la Gostinu ca să facem recunoașterea în teren; astfel am renunțat la porțiunea de drum în pantă întrucât nu aveam retragerea asigurată și am optat pentru cel de-al doilea punct. 

Am ales o curbă dublă cu unghiuri de 90 de grade; între cele două curbe de 90 de grade se afla un segment în linie dreaptă de 50-60 metri și un mal de pământ care ne permitea să dominăm escorta. 

Intrând în curbă, viteza de deplasare a coloanei oficiale se reducea considerabil, la 30-40 km pe oră și, intrați între cele două curbe, erau prinși strategic în capcană: cele două guri de foc automat erau de-ajuns pentru a schimba mai din timp destinul acestei țări. Efectul gloanțelor pistoalelor-mitralieră asupra dictatorului Ceaușescu, ținta cea mai apropiată fiind la 20 de metri iar îndepărtată la 50 de metri, arată că în urma atentatului nu mai existau supraviețuitori. Fuga de la locul atentatului o asiguram cu motocicleta mea Jawa de 350 cm cubi, ceea ce ne permitea să dispărem foarte repede. Aveam sute de tripoduri pe care urma să le aruncăm în spatele nostru pentru ca posibilii urmăritori să fie opriți. 

A venit ziua de 17 septembrie 1983, data când Ceaușescu trebuia să vină în vizită la Gostiu. Am ieșit cu motocicleta, să iau pulsul străzii: nu era nimic deosebit. Am mers împreună cu Năstase până la ieșirea din comuna Daia, unde șoseaua se bifurcă spre București și Oltenița: totul era normal. Nici vorbă de vizită a dictatorului în zona Giurgiu!

Precizez că intersecția Daia-București-Oltenița este situată într-o vale înconjurată de dealuri; în acea intersecția urma să aterizeze elicopterul cu Ceaușescu, după care se urca într-una dintre mașinile escortei care îl așteptau acolo, alături de echipajele de circulație ale Miliției județului Giurgiu ce deschideau drumul în fața coloanei. Deci, dictatorul Nicolae Ceaușescu nu venea din București cu coloana oficială la Giurgiu, venea cu elicopterul și era preluat cu escortă. Distanța de la locul unde ateriza elicopterul până la locurile unde urma să viziteze lanurile de porumb cu producții-record era la 10 km. 

Spre Fetești, în căutarea lui Ceaușescu 

Precizez că informațiile le obținusem de la angajații Primăriei Municipiului Giurgiu care lucrau împreună cu șoferii. Am văzut că vizita este amânată și se zvonea că dictatorul se afla la Fetești, județul Ialomița, tot în vizită de lucru. 

Am discutat cu Năstase și Stanciu ce vom face și am căzut de acord să ne deplasăm la Fetești cu un autoturism furat. Eu cu Năstase ne-am deplasat cu trenul la Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, de unde am furat un autoturism Dacia, cu care ne-am întors la concubina mea din Stănești de unde am luat armele și muniția. 

În tot timpul acțiunii, eu am operat și eu am condus în permanență autoturismele. Împreună cu Năstase am mers la domiciliul lui Stanciu din satul Remuș, comuna Frătești, cu armele și muniția la noi. Am ales traseul Giurgiu-Oltenița-Cășărași-Fetești. La intrarea în Călărași, un echipaj de Miliție, cu o Dacie, mi-a făcut semn să opresc. Eu, aflându-mă la volan, am semnalizat dreapta, creând impresia de moment că opresc! Ajuns în dreptul lor, am demarat puternic, reușind să scap și îndepărtându-mă cel puțin 2 km. 

Ca urmare, se subînțelege ce s-a întâmplat: o urmărire c-an filme, cu împușcături! Echipajul de miliție, cu girofarurile funcționând și cu sirena dată drumul, venea ca un bolid în urma noastră, urmărindu-ne prin oraș. Era trecut de miezul nopții. În plin centrul municipiului Călăraș am trecut pe lângă un autoturism de teren ARO al miliției și, în imediata apropiere, doi măturători de stradă au aruncat cu măturile în parbrizul mașinii pe care o conduceam. În apropierea podului peste brațul Borcea un echipaj de miliție a blocat șoseaua și a luat poziție de tragere; atunci am virat dreapta, părăsind șoseaua pe o stradă laterală; făcând câteva viraje prin acel cartier, am ieșit pe o uliță îngustă pe malul Borcei. 

Acolo am abandonat mașina în spatele unei curți, punând o prelată pe ea; am dispărut luând cu noi armele și muniția. În dimineața acelei zile, cu o mașină de ocazie ne-am deplasat până la Fetești. 

În ziua precedentă culesesem informații dacă dictatorul a făcut o vizită de lucru în zonă. Văzând că a fost doar un zvon de dezinformare a populației cu privire la vizita de lucru de la Fetești, am căzut de acord să ne despărțim pentru a nu merge grupați, fiind ușor identificați de milițieni și securitate. Astfel Stanciu a plecat spre casă din stația Fetești cu un tren personal ce circula de la Constanța spre București. Coincidență: vizita de lucru a dictatorului Nicolae Ceaușescu la Fetești (de fapt fusese numai un zvon) s-ar fi petrecut o dată cu mutarea coloanei auto 5 JUDP – Ionești de Dâmbovița, transferată în vara anului 1983 de la Giurgiu la Fetești pentru ca autobasculantele să fie folosite la construirea podului peste Borcea. La această coloană de autospeciale menționată mai sus am lucrat și eu și Stanciu. Securitatea l-a sfătuit pe  Nicolae Ceaușescu să nu mai facă nicio vizită de lucru până la prinderea făptuitorilor.

În numai câteva zeci de minute de la despărțirea de Stanciu, am observat că se înmulțesc considerabil milițienii în zonă. Acele momente au fost cruciale pentru noi! 

Deoarece conform jurământului pe care-l făcuserăm că, în cazul în care unul din noi ar fi fost prins ceilalți să joace ultima carte ‹toți pentru unul și unul pentru toți›, preferam, în gândirea și strategia noastră, să atacăm miliția din Fetești pentru a-l elibera pe Stanciu sau a-l reduce la tăcere. 

Văzând că milițienii mișună peste tot în zonă, am crezut că Stanciu fusese arestat la Fetești. Pe șosele și drumuri se făceau controale severe. Astfel am furat două biciclete pentru a ne ușura deplasarea, pentru a ieși din zona Fetești în noaptea respectivă. Mergând paralel cu Brațul Borcea în aval peste câmp, prin lanurile de porumb și vii, am ajuns dimineața pe raza comunei Făcăieni. 

Cum a fost legat cu cătușele de pom șeful postului de Miliție

În dimineața zilei următoare am făcut un popas la marginea unei liziere de pomi puși la ‹școală› (indiferent cum te uitai vedeai printre rândurile de pomi). Acea lizieră de pomi se afla la marginea comunei Făcăieni, județul Ialomița, între digul de pământ ce proteja localitatea de inundații și Brațul Borcea care în zonă este adânc și navigabil. Ajunși acolo, epuizați fizic și înfometați, eu am lăsat în grija lui Năstase geanta zis ‹sabenă› cu un schimb de îmbrăcăminte și încălțăminte, pe fundul căreia aveam trei sectoare de pistol-mitralieră încărcate cu goanțe și pistolul-mitralieră în poziție orizontală pus între haine, cu sectorul montat. O astfel de geantă identică se afla și pe portbagajul bicicletei lui Năstase. După o scurtă înțelegere, eu, pentru că eram pregătit să fac față la orice situație, am mers în localitatea Făcăieni unde am cumpărat de mâncare. Întorcându-mă la Năstase, în marginea lizierei l-am întrebat dacă este situația sub control sau a apărut ceva suspect în zonă. 

Astfel, Năstase m-a înștiințat că prin zonă trecuseră doi tineri. La insistența mea să părăsim locația cât mai repede posibil, Năstase nu a vrut cu nici un chip: era flămând și epuizat. În această situație uneori și gândirea îți joacă feste. Degeaba am insistat eu să părăsim zona. Întrucât el nu a vrut, am întins o foaie de cort ce o aveam băgată în portbagajul bicicletei mele sub geantă, și pe aceasta am pus alimentele. 

În numai câteva minute, în dreptul nostru, de pe digul de apărare contra inundațiilor a coborât în fugă șeful de post, cu un subaltern însoțit de cinci săteni înarmați cu bâte. În acel moment, Năstase mă întreabă: ce facem? Eu am ascuns cuțitul sub marginea foii de cort și i-am răspuns ‹îi facem›, moment în care ne-am ridicat în picioare. 

În numai câteva secunde, am fost înconjurați și întrebați de șeful postului de miliție cine suntem, ce avem în genți și unde mergem.

Eu am răspuns: ‹Domnule șef de post, suntem șoferi la podul ce se construiește peste Borcea la Fetești și în urmă cu un timp, dacă nu mă înșel, v-am luat chiar pe dumneavoastră în mașină, v-am adus până aici la Făcăieni!› Atunci, pe moment, șeful de post nu știa ce să creadă, dacă cele spuse de mine sunt sau nu adevărate, secundele erau prețioase pentru noi. Răspunsul șefului de post a venit cu puțină întârziere, zicând ‹dați-mi actele›; atunci eu, pronunțând un nume la întâmplare i-am zis lui Năstase: scoate-ți din sacoșă actele și dă-i-le!”. Moment în care Năstase desfăcea curelele cu care era legată sacoșa lui pe bicicletă, asistat de privirile celor care ne înconjuraseră, eu îl apostrofam pe șeful de post că nu procedează corect. Nervos, milițianul m-a înjurat de câteva ori de mamă, cerându-mi actele. Văzând că își pierde cumpătul și tremură de nervi, moment tulbure și emoțional pentru el și avantaj pentru mine, am ridicat sacoșa de la pământ din buzunarul căreia am scos actele și le-am aruncat pe jos. 

În acel moment neașteptat de el și creat de mine, șeful de post s-a aplecat să ia actele. În cercul în care ne aflam s-a făcut o breșă prin care am ieșit cu sacoșa la piept. Scoțând pistolul-mitralieră, întorcându-mă la 180 de grade, am somat puternic cu glas tare ‹Mâinile sus!› și am introdus cartuș pe țeavă. Mă aflam la circa 4-5 metri de ei, moment în care i-am zis lui Năstase: ‹Ieși dintre ei!›

În acele secunde în care eu am jucat cacealmaua și am fugit scoțând din sacoșă pistolul-automat, în momentul somației mele șeful de post a vrut să scoată pistoletul din toc, moment în care se afla aplecat cu intenția de a ridica actele de jos. În acele secunde, Năstase l-a lovit pe șeful de post cu pumnul în gât și l-a prins de mână. Lovitura a urmărit bărbia dar șeful de post aflându-se în mișcarea de a se ridica, Năstase l-a lovit în gât. Se înțelege ce a urmat. 

L-am dezarmat luându-i pistoletul, l-am legat cu cătușele de un pom, obligându-l să ia pomul în brațe, după care i-am dat o corecție, câteva pe la coaste, ca altă dată să nu mai înjure persoane necunoscute!

La acest capitol pot adăuga că atât eu cât și Năstase făcuserăm box la Clubul Sportiv Voința din Giurgiu. 

Pe cai, ca haiducii 

Le-am dat drumul la ‹gură cască›, le-am dat voie să plece fără a le face ceva; așa de înfricoșați au fost încât au fugit fiecare încotro și apoi au apucat-o spre sat. Unii au sărit gardurile prin curți la oameni, cotcodăceau găinile, lătrau câinii, trosneau gardurile, oamenii țipau, era un haos, o disperare de a se îndepărta cât mai mult. 

După ce s-a consumat acest fapt, am luat armele și muniția după care am traversat liziera ajungând la Brațul Borcea unde am găsit doi săteni cu o barcă, ce probabil intenționau să iasă în larg sau probabil tocmai veniseră de pe malul celălalt, unde se aflau niște ferme. În momentul în care oamenii ne-au văzut cu armele în mână, unul dintre ei ce avea vâslele în mână aflându-se pe mal, a dat cu vâslele în apă și îl îndemna pe cel cu barca să-i dea drumul bărcii pe apă. 

Atunci eu l-am somat, spunându-i: Dacă-i dai drumul bărcii pe apă, te împușc! La somația mea omul, tremurând de frică, mi-a dat lanțul de care barca era prinsă. Pe undeva, la 1 km în aval, se vedea un bac care trecea camioanele armatei ce transportau porumbul recoltat de la fermele din așa-zisa Insulă a Ialomiței ce se află împrejmuită pe de-o parte de Brațul Borcea și pe de altă parte de fluviul Dunărea. Urcându-mă în barcă, am scos de la capetele bărcii, din podeaua pe care calci cu piciorul, câte o scândură și în poziția îngenuncheat în barcă am vâslit fiecare pe o parte până când am ajuns la malul insulei. 

Am dat de un mal abrupt și cu greu l-am putut urca, săpând cu cuțitele găuri de sprijin cu ajutorul cărora ne-am cățărat pe mal. Traversând pădurea ce se afla pe malul Borcei, am ajuns la o stână de unde am furat câte un cal fiecare și, călare, ne-am îndepărtat în galop. 

În timp ce călăream, a apărut din partea dreaptă pe un dig un ARO-244 și s-a făcut nevăzut coborând după dig în partea opusă nouă. Atunci am schimbat direcția de mers și în galop am ajuns repede la dig. Urcând pe terasament, am văzut o fermă unde se aflau și două avioane utilitare, dintre cele ce se folosesc în agricultură. În fața avioanelor se aflau mașina ARO și câteva persoane.

Apoi autoturismul ARO s-a îndreptat spre dig, unde s-a oprit și doi civili au coborât, fiecare cu câte o pătură în mână. S-au făcut nevăzuți pe partea opusă a digului. 

Precizez că în dreptul autoturismului ARO, oprit pe partea unde noi fuseserăm văzuți călare, era o miriște în urma recoltării culturii de soia. Această miriște era despărțită de un lan de porumb de un drum zis cleată. Noi ne aflam retrași în lanul de porumb, descălecați, urmărind intenția celor coborâți din ARO. La un moment dat am decis să încălecăm și, în goana cailor, să ne îndreptăm spre o pădure. Aveam pistoalele-mitralieră la piept și, la spate, aveam gențile cu muniție. În galopul cailor am ajuns în dreptul autoturismului ARO în fața căruia, pe partea opusă a digului, cei doi inși au luat poziție de tragere, trăgând rafale scurte cu pisoale-mitralieră în noi. 

Văzând că suntem supuși tirului ca ținte vizibile pentru cei doi securiști, am descălecat și am luat poziție de tragere culcat. I-am temperat, scăzând intensitatea focului împotriva noastră. Din următoarele motive:

– luând poziție de tragere, se așteptau se așteptau să ripostăm prin foc de armă concentrat ce putea să le fie fatal;

– ei aflându-se pe partea opusă terasamentului digului, trebuia să se ridice foarte mult ca să ne poată vedea și apoi să tragă;

– dezavantajul lor consta în faptul că, în momentul când ei se ridicau ca să ne poată vedea pentru a trage în noi, dacă voiam îi puteam îmușca cu ușurință: cu o singură rafală la foc automat, când ei se ridicau, îi trimiteam în lumea celor de dincolo. Doar nu era să tragem, nu furasem armele pentru asta. Noi nu am ripostat; i-am lăsat să înțeleagă că nu tragem, nu acesta era scopul furtului de arme și muniție. Între ambele părți parcă s-a produs o înțelegere, un schimb de percepții sau poate că ei nu mai aveau muniție suficientă – dar greu de crezut acest lucru. Singura variantă a noastră era retragerea către lanul de porumb. În poziție de târâș, cu pistoalele-mitralieră pe brațe, la firul ierbii, prin rugi de mure, mai bine de 80 de metri ne-am târât în lanul de porumb, și am constat că cei doi securiști au dat dovadă de mare curaj: unul dintre ei conducea ARO iar celălalt stătea pe poziție de tragere pe geam cu pistolul-mitralieră îndreptat spre lanul de porumb, deoarece ei au patrulat în viteză, du-te vino pe drumul ce separa miriștea de porumb. 

Camuflarea perfectă

Atunci i-am zis confratelui Năstase: ascultă-mă, dacă vom sta în porumb vom fi prinși și împușcați, trebuie să ieșim din porumb îndată ce ARO trece prin dreptul nostru (întrucât în urma ARO-ului se făcea mult praf și nu puteam fi văzuți cu ușurință de securiști).

Securiștii erau foarte concentrați pe lanul de porumb, ca noi să nu ieșim din el. Astfel, când ARO a trecut prin dreptul nostru am părăsit drumul culcat-târâș prin spatele mașinii și, în mijlocul miriștii, între două cărări de iarbă am săpat cu cuțitele în țărână făcând o mică adâncitură în care ne-am pus cap la cap. Ne-am acoperit cu țărână trupurile și cu iarbă uscată; cu pistoalele-mitralieră pe piept, am stat cu aproximație de la ora 9.30-10.00 până în jurul orei 24.00. 

Am făcut ceea ce nu se aștepta nimeni. 

De îndată ce eram gata mascați în mijlocul miriștii, au sosit camioanele trupelor de securitate și zeci de mașini. Am văzut cum cadrele militare au trimis pe fiecare rând de porumb câte un soldat să ne caute. Soldații au găsit pistoletul subofițerului din Făcăieni pe care l-am pierdut în lanul de porumb. 

De îndată ce trupele de intervenții ale securității au fost desfășurate în zonă cu tehnica de dotare – abeiuri și taburi, pentru prinderea noastră, și-au făcut apariția două elicoptere ce survolau spațiul aerian la joasă înălțime pe deasupra lanurilor de porumb și satelor dimprejur. Aceste căutări au încetat odată cu lăsarea întunericului. 

În zonă au rămas soldați la puncte fixe de pază, pe care-i observat datorită țigărilor pe care ei le fumau. 

Menționez că în timpul zilei, pe când ne aflam culcați și mascați în mijlocul miriștii, cel mai aproape de noi au trecut doi soldați cu un câine în lesă, la o distanță de aproximativ 100 de metri. Elicopterele ce survolau spațiul aerian nu au trecut niciodată pe deasupra miriștii unde ne aflam ascunși. Precizez că zeci și sute de soldați împreună cu ofițeri și subofițeri au fost pe dig de unde aveau o vizibilitate perfectă peste miriște dar din fericire pentru noi nu ne-au putut vedea. Am stat în poziția culcat cu fața în sus, răbdând de sete circa 14-15 ore, până când luna a dispărut de pe cer și prin preajmă, pe o cleată din apropiere a trecut un cioban cu oile, moment în care noi am ieșit din miriște într-o arătură, și înaintând târâș pe o mijdrină de plug, ne-am îndepărtat încetul cu încetul până când am ajuns la o pădure unde am dat peste doi soldați pe care i-am văzut la timp și i-am putut evita. 

Printre milițieni, soldați și securiști 

Încet-încet ne-am strecurat afară din dispozitiv și am luat-o prin pădure. Am ajuns la Dunăre, în dreptul satului Capidava. Acolo am găsit o barcă legată cu un lanț de o țeavă sub forma unei binte de care se leagă vapoarele. Folosindu-ne de o bârnă de salcâm găsită la marginea pădurii, am făcut mangealâc, am răsucit lanțul bărcii până ce barca a venit pe mal iar verigile lanțului s-au rupt. 

Pe urmă am căutat bucăți de scânduri pe malul Dunării pentru a le folosi ca vâsle, întrucât barca nu avea. În timpul cât noi ne aflam la marginea pădurii, pe malul celălalt se vedea un foc. Apropiindu-ne cu barca de mal am văzut că în apropiere era o stână de oi și, pentru a nu fi reperați, am dat drumul bărcii să fie dusă de apă în aval. Am căutat în disperare un autoturism dar nu am găsit și, văzând că se luminează, am decis să ne ascundem. În apropierea satului Capidava se afla o cultură de varză în continuarea căreia erau niște cocenași care erau udați cu aspersoarele și un lan de porumb. Aceste culturi se aflau cuprinse între șoseaua asfaltată Cernavodă-Constanța și malul Dunării. Strategia noastră era să supraviețuim ascunși în cultura de cocenași pe o limbă de pământ uscat situat între două udări ale aspersoarelor, așa că am rămas tot timpul zilei ascunși la firul ierbii în locul amintit. Spre surprinderea noastră, în apropiere de șosea era instalat un filtru de miliție și soldați care opreau și controlau tot traficul. Se formaseră trei cercuri imense în jurul nostru, trei baraje din care nu scapă nimeni neverificat la sânge. 

Spre seară am intrat în lanul de porumb pentru a cerceta mai bine zona și, la un moment dat, auzim vorbă! Încet, încet ne apropiem și dăm de o cleată dintre două lanuri de porumb. Uitându-ne cu atenție, am văzut un subofițer de miliție și doi soldați cu pistoale-mitralieră pe umăr ce se îndreptau spre malul Dunării; în numai zece minute, milițianul s-a întors cu unul dintre soldați. Era clar, Insula ialomiței fusese înconjurată cu puncte fixe de observare. Timpul era foarte prețios pentru noi așa că, traversând porumbul și cocenașii, am ajuns în cultura de varză care se afla la circa 400 metri de cei care controlau traficul pe șosea. Profitând că ei controlau un camion, am traversat șoseaua asfaltată și ajungând într-o cultură de roșii prin care am trecut, am mers peste câmp până în satul Stupina. 

Ascunși la 10 metri înălțime, cu milițienii lângă

La intrarea în Stupina, pe un deal drumurile câmpului se uneau într-unul în apropierea căruia erau făcute 4-5 șire înalte de baloți ce aparțineau CAP-ului sau fermei din apropiere. Printre șirele de baloți se aflau trailere folosite la transportul baloților din câmp, prevăzute unele cu niște țevi prelungitoare. Nu am stat pe gânduri, am scos câteva țevi de pe una din platforme după care am desfăcut sârmele de la câțiva baloți de paie, am legat sârma de cureaua pantalonilor și m-am urcat pe unul din șirele de baloți aflată în marginea zonei, aproape de bifurcația drumurilor. Ajuns sus pe coama baloților, la o înălțime de 9-10 metri, am scos câțiva baloți din șiră, creând o gaură, apoi am tras țevile sus și, așezându-le ca pe niște căpriori, am construit coama șirii, folosind un balot drept capac. Năstase a îndepărtat baloții de paie, după care am tras sus armele și muniția, apoi s-a urcat și el pe șira de baloți. Acolo am stat o parte din noaptea respectivă și următoarea zi. 

Spre surprinderea noastră, în timpul zilei cât noi ne odihneam sus în capul șirei de baloți, la numai 40 de metri de noi opreau mașinile cu milițieni și soldați care erau duși în misiuni pe câmp, plantați în puncte fixe. Odată cu lăsarea întunericului am ieșit din ascunzătoare, deplasându-ne în  comuna Crucea de unde am vrut să luăm un TAB (transportor amfibiu blindat) ce se afla în curtea din spate a postului de miliție, dar un câine-lup ce era legat în apropierea TAB-ului ne lătra de fiecare dată când ne apropiam. Renunțând la idee, am furat un autoturism Dacia pe care l-am condus până la carieră la Ovidiu, unde am ascuns armele și muniția. După care, cu farurile stinse am intrat în stația de concasare a carierei și, traversând curtea, am abandonat mașina într-o parcare din afara stației de sortare, pe marginea șoselei. 

Miliția înnebunise, mișuna peste tot

Arăt că la numai 200 de metri de noi se fla un post de control tip ‹borcan›  cu echipe mixte ce controlau traficul. În dimineața următoare, când s-a dispariția mașinii din comuna Crucea, abandonată la numai 200 de metri de echipajele miliției și armatei, aproape ca au înnebunit. Au ieșit în stradă efective foarte mari.

Se înțelege de la sine că au realizat traseul parcurs de noi. După ce am abandonat mașina am mers pe jos la Constanța, unde am căutat un refugiu pentru a ne putea odihni. Astfel, seara am intrat într-o Grădiniță din cartierul Palas ce ne-a asigurat un loc ideal și sigur. Am mers la gară, din apropierea căreia am luat autobuzul spre Tuzla, localitate unde eu am rude dar nu am putut lua legătura cu ele. 

Miliția înnebunise, mișuna peste tot, era agitație în zonă. 

La un control în trafic, autobuzul în care ne aflam a oprit în rând pentru a fi controlat. Din cauza căldurii, ușile au fost deschise; profitând de ocazie, ne-am pierdut prin mulțimea ce cobora din mașini. Am trecut de nenumărate ori pe lângă oamenii legii și am ieșit din nenumărate încercuiri. Din informațiile ce le dețineam de la profesorul Volcinschi, cunoșteam bine strategia vedetelor grănicerești din Marea Neagră. Știam că patrulează un număr de patru vedete. Mai știam că, pe timp de zi, zona lor de patrulare era la 30-35 km de țărm, undeva la marginea apelor teritoriale, iar pe timpul nopții vedetele grănicerești staționau la circa 10 km de țărm. 

Imposibila fugă din țara-lagăr

Știam că toate bărcile cu motor ce se aflau la pontoanele de pe litoralul românesc nu aveau voie să aibă combustibil pentru motoare mai mult de 10 litri per barcă, pentru a se preveni probabile treceri de frontieră. Știam că o barcă cu lungimea mai mică de 7 metri nu poate fi depistată de radarul de coastă. 

Știam, de asemenea, că în fiecare dimineață un elicopter al armatei survola spațiul aerian deasupra apelor teritoriale și internaționale pentru a căuta ambarcațiuni cu oameni ce intenționau să fugă din țară.

Știam să pun cap-compas, de aceea am vrut să ieșim din țară cu o barcă cu motor ce intenționam să o luăm de la un ponton.Voiam să ieșim cu barca în larg vâslind la rame 40 de km pe direcția de mers est (calculând timpul în ore/km) apoi schimbam direcția de mers spre sud, moment în care se pornea motorul bărcii și cu o rezervă suficientă de benzină se putea ajunge pe țărmul turcesc, dacă aveam noroc.

Întrucât nu ne puteam apropia de pontoanele unde se aflau bărcile cu motor, fiind păzite de soldați în posturi fixe și alți soldați în misiune de patrulare, am renunțat la ieșirea din țară, schimbând planul: să părăsim zona ascunși într-un tren de marfă ce pleca din triajul Valu lui Traian.

Am făcut o recunoaștere a zonei pe timp de zi în triaj după care, cu bicicletele pe care le furasem, am mers pe câmp în direcția localității Ovidiu pentru ca în noaptea următoare să luăm din carieră pistoalele-mitralieră și muniția aferentă. La un moment dat am remarcat un autoturism ce staționa la umbra unor pomi, loc din care putea observa tot câmpul. În apropiere, zeci de cetățeni cu cărucioare, biciclete și căruțe culegeau gogonele verzi de pe o cultură unde fuseseră roșii. Considerând că am fost văzuți de cei din mașină nu ne mai puteam întoarce că puteam deveni suspecți. 

Astfel am mers pe drum spre cei din mașina dintre pomi; văzând portiera din stânga volanului deschisă și pe cel de la volan că intenționa să iasă, am observat cum mâna doamnei ce se afla în dreapta lui l-a ținut de umăr și omul nu a mai ieșit din mașină. Mai târziu veți vedea că acesta a fost un securist. În acea zi am renunțat la a mai merge spre comuna Ovidiu întorcându-ne în Constanța. 

În viile de la Palazu Mare s-a tras ca la război

A doua zi dimineață, cu o mașină de ocazie am mers câțiva kilometri până în dreptul viilor comunei Palazu Mare. Întorcându-ne spre vii, am trecut calea ferată ce leagă Constanța de Ovidiu și, la un moment dat, am fost somați din spate dreapta de doi soldați cu un câine-lup în lesă. Răspunsul meu a fost prompt: ‹Du-te dracu’ mă!› Ei au dat drumul la câine și noi am fugit spre gardul de plasă de sârmă ce împrejmuia via. 

La un moment dat câinele se afla aproape de noi și am întins spre el o pungă în care aveam ceva mâncare. Câinele a mușcat momeala oprindu-se pe loc, timp în care s-a deschis foc de armă asupra noastră. Cei doi soldați ai trupelor de securitate au tras în noi și alți soldați din dreapta noastră au tras. Gloanțele șuierau în jurul nostru. 

În momentul când săream gardul cu mâna pe șpalier, un glonț a lovit șpalierul spărgându-l și bucăți de schije m-au lovit în ochiul stâng, provocându-mi o plagă deschisă ce sângera. Am sărit gardul împreună cu Năstase și i-am zis: ‹Du-te pe rigolă la vale, ieși în soșea, scapă cum poți, eu nu mai văd, mă dau prins! Scapă tu, nu înțelegi? Fugi la Palazu!›

Năstase m-a luat de braț să mă ia cu el, l-am îmbrâncit, spunându-i: ‹Nu înțelegi? Fugi, salvează-ți pielea, dispari odată!›

În acele momente se trăgea haotic, zeci de arme automate se descărcau în aer, miliția și securitatea nu s-au dovedit capabile să îndeplinească cu succes astfel de misiuni. Eu m-am îndreptat spre un rând de vie pe sârma căruia m-am îndepărtat, fiind văzut de muncitorii care culegeau strugurii. 

Iar Năstase coborând pe rigolă în fugă, la marginea viei doi milițieni cu pistoale-mitralieră l-au somat și el a spus: ‹Nu trageți în mine, sunt tractoristul de pe tractorul ce strânge struguri, mi-a luat tractorul unul și soldații trag spre el!›

Atunci cei doi milițieni au fugit spre tractorul cu pricina iar Năstase a ieșit în șosea, mergând nepăsător spre Constanța. A reușit să scape! Eu am fost reperat pe un rând de vie unde am fost prins de către un colonel de securitate însoțit de doi soldați cu câini. Precizăm că noi intrasem în cercul securității care scotocea via și cazematele rămase din Al Doilea Război Mondial. Eu am fost prins la cinci zile după ce Nicolae Stanciu fusese arestat. Legat cu mâinile la spate cu o curea militară, am fost dus pe șoseaua Constanța-Ovidiu în dreptul comunei Palazu Mare, loc în care se aflau mașinile securității și miliției. 

În ”câmpul infracțiunii”, Postelnicu în carne și oase

A venit la mine un ofițer de miliție și mi-a pus cătușele la mâini în spate. Toți mă întrebau cine sunt iar eu nu le răspundeam. 

La un moment dat, dintr-un cerc de oameni ce discutau în dreptul mașinilor s-a desprins un domn care a venit la mine întrebându-mă: ‹Cine ești tu, mă? Cum te cheamă?A continuat: Tu mă cunoști pe mine cine sunt? Vorbește mă, de ce nu vorbești?›

Tot grupul ce se afla la câțiva pași se uita la mine. 

Moment în care omul care se afla lângă mine zice: ‹Vorbește, mă, odată, cine ești tu? Eu sunt Postelnicu, șeful securității statului, tu cine ești?› Și a scos din buzunarul de la piept al cămășii cu mâneci scurte o fotografie de-a mea de când făcusem buletinul de identitate la 14 ani, în care nu semănam. Atunci am rupt tăcerea și am spus: ‹Da, eu sunt Rovențu›. 

Am văzut pe fața lui Postelnicu cum surâdea de bucurie și amical m-a lovit încet cu palma pe umăr, întrebându-mă: Și Năstase unde este? 

Cu greu, trăgând de timp, am zis: Se îndreptă spre cariera Ovidiu pentru a lua armele de unde le avem ascunse. 

Atunci m-a apucat de braț și m-a dus în fața acelor domni, întrebându-mă încă o dată: ‹Spune, mă, unde este Năstase?› Iar eu am zis: ‹Precum v-am spus, s-a dus să ia armele și muniția de unde le avem ascunse, din cariera Ovidiu!›

Din acel moment, o mare parte a forței operative cu tehnica din dotare a luat poziții în Cariera Ovidiu. Pe mine m-a urcat într-o mașină Dacia de culoare albă – de fapt toate autoturismele erau de culoare albă, nici una nu era neagră, știindu-se bine că culoarea neagră e preferința mai-marilor zilei de atunci. 

Ocupanții locurilor din autoturismul în care mă aflam erau Postelnicu, pe locul dreapta față, securistul ce conducea mașina, eu pe bancheta din spate, încadrat de către securiști ce țineau țevile pistoalelor în coastele mele. Postelnicu mă întreabă din curiozitate diverse lucruri și prin stație, Homoștean, ministrul de Interne, îi spune: ‹Termină, Tudore, nu-l mai întreba nimic, că este al meu și ne aud alții›.

Tudor Postelnicu, răsucit pe scaun cu fața spre mine, scrâșnea din dinți și strângea pumnii în semn de nervozitate. Prada urma să fie împărțită; trofeul cel mare fusese prins iar prinderea lui Năstase era doar o chestiune de timp. Sistemul capturase inamicul numărul unu. 

”Te împușc pe loc, înțelegi?”

George Homoștean, ministru de Interne, se afla în altă mașină, cu suita sa, dând ordin prin stație să ne oprim și, venind în mașina în care mă aflam, mă amenință zicând: ‹Rovențule, dacă ne minți și cine știe pe unde ne plimbi, te împușc pe loc, înțelegi?› 

Amenințările, din partea oricui veneau, pentru mine nu însemnau nimic, gândul meu era la Năstase, să nu fie prins. În numai câteva minute am ajuns la locul indicat de mine. Am scos din pământ pistoalele-mitralieră cu muniția și s-au făcut fotografii de grup; unii s-au fotografiat alături de mine. Misiunea Securității, a Ministerului de Interne și Ministerului Apărării Naționale se apropia de sfârșit. 

Apoi am fost dus la sediul Inspectoratului de Poliție Constanța unde am fost legat cu lanțuri de picioare și am fost întrebat dacă pe teritoriul județului Constanța am trecut neobservați pe lângă securiști și milițieni. Povestind despre autoturismul de pe câmp în care se aflau un tip cu o doamnă, pe lângă care am trecut, în urma celor spuse de mine un domn din biroul unde mă aflam a ieșit și a revenit însoțit de tipul din mașină. Auzind cele spuse de mine – pentru că am fost nevoit să repet – m-a lovit cu pumnul în maxilar; a fost oprit de ceilalți să nu mă mai lovească. Din discuția dintre ei am aflat că se aflau în misiune și erau înarmați. 

În noaptea de a urmat, Năstase a fost prins în triajul Valu lui Traian de unde intenționa să se urce într-un tren mărfar. 

În dimineața zilei următoare am auzit lanțuri pe hol. Pentru a nu vedea cine este în lanțuri, mi-au pus ochelari confecționați din mască de gaze care aveau geamurile vopsite pentru a nu vedea nimic. Am fost ajutat să urc într-o dubă a miliției și mă aflam pe bancheta din stânga în spatele șoferului, iar Năstase se afla pe bancheta din dreapta lângă ușă. Alături de noi se afla escorta cu câini lupi. 

În drum spre București am fost escortați de două autoturisme ARO, unul în fața dubei și altul în spate. 

Ajunși la Inspectoratul de Miliție din Calea Rahovei am fost dați jos pe rând și obligați să trecem printr-un culoar format din milițieni care ne loveau cu bastoanele, pumnii și picioarele, prăbușindu-ne la pământ. Am ieșit la capătul culoarului plin de sânge, neputând să stau în picioare.

În dimineața zilei următoare am fost duși pe rând, toți trei tovarășii de faptă – Rovențu Viorel, Năstase Petrică și Stanciu Nicolae – la Spitalul Penitenciar Jilava unde am fost supuși expertizei medicale. 

”Ne doream să ne împuște ca să scăpăm de chinuri!”

În urma expertizei balistice a armelor s-a constatat că noi nu am tras cu armele, iar muniția a fost recuperată în întregime. Prejudiciul a fost, conform rechizitoriului, de 17.487 lei. 

Timp de 10 zile am fost bătuți, fiecare, aproape fără încetare; am suportat tot ceea ce înseamnă teribilele metode de anchetă ale Miliției și Securității. Ancheta era condusă chiar de celebrul Tudor Stănică, șeful Direcției de Cercetări Penale, sub supravegherea directă a lui Tudor Postelnicu, șeful pe țară al Securității. 

Nu am spus nimic despre tentativa de atentat și nici despre grupul de profesori. Poate numai un nebun ajunge să se denunțe singur fără ca cineva să-i pună în față cea mai mică sau neînsemnată probă prin care să-l determine de a recunoaște intenția reală a acțiunii de a fura armele. Așa s-a întâmplat că anchetatorii nu au știut nimic despre confrați: profesorul universitar Raul Volcinschi, fost deținut politic, vechi adversar al regimului comunist, cu acțiuni de luptă; Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultății de Filozofie din Cluj, apoi profesor și adjunct al ministrului Învățământului; Mircea Stoica, șeful Catedrei de Drept de la ASE București, care predase și la Cluj. Toți aceștia considerau că ‹suprimarea lui Ceaușescu era singura soluție de salvare›. Securiștii aveau, probabil, bănuieli că adevărul nu este cel care li se declara, așa că reveneau insistent cu aceleași și aceleași întrebări. 

Făcusem inițial un jurământ al tăcerii și ne înțelesesem că, în cazul în care suntem prinși, să declarăm că am furat armele pentru a sparge o unitate CEC. 

Nu puteam fi condamnați pentru o faptă pe care nu am comis-o. Chiar dacă securiștii nu au fost atât de naivi, faptul că nu am spus adevărul mai mult ca sigur ne-a salvat viața. În caz contrar am fi fost executați probabil, fără judecată. 

Eram și noi uimiți, într-un fel, atât cât mai puteam simți, de faptul că rezistasem. Eram treziți din leșin și luați din nou la bătaie, prin fel de fel de metode. Ne doream chiar să ne împuște ca să scăpăm de chinuri; între două reprize de tortură, în celulă eram ținuți legați de paturi cu cătușe. 

Într-o zi am fost la un pas de a-l deconspira pe profesorul Raul Volcinschi: întrebat fiind despre adresa la care am locuit în Craiova, pentru că după ce stătusem un timp în barăci pe șantierul Ișalnița, m-am mutat atunci la o cunoștință a lui Raul, asistentă medicală, într-o secundă am realizat că de aici și până la a ajunge la Volcinschi nu ar mai fi durat mult – dar nu știam ce aflaseră securiștii despre această treabă. 

L-am întrebat atunci pe anchetator dacă cunoaște  Craiova și, culmea, m-a salvat chiar Tudor Stănică! Nu știu ce i s-o fi părut fiindcă, în acel moment, a luat o bâtă și m-a lovit foarte tare peste coloana vertebrală, în zona rinichilor. Am leșinat și m-am trezit în celulă; un milițian și un civil mă udau cu apă cu furtunul, apoi m-au legat de pat. 

Din acel moment echipele de 4-5 securiști care lucrau în schimburi de șase ore nu au făcut cercetări unde am locuit în Craiova; astfel nu le-am zis nimic, după cum stabilisem înainte, pentru a nu cădea tot grupul. 

Ceaușescu? Un nume tabu!

Erau opt întrebări pe care mi le tot puneau, spunându-mi că trebuia să răspund într-un anumit fel, fără să precizeze care. Din întreaga modalitate în care a decurs ancheta mi-am dat seama că sentința trebuia pronunțată fără să aibă vreo legătură cu zona politică. Pentru că regulile propagandei comuniste nu concepeau să se recunoască faptul că vreun moment cuiva i-ar trece prin cap să-i facă rău Iubitului Conducător! Trebuiau păstrate aparențele potrivit cărora românii erau mulțumiți și devotați lui Ceaușescu. 

Condamnat la moarte în timp record

Pentru faptele comise am fost arestat la Constanța pe data de 29 septembrie 1983; pe 30 septembrie am fost transferat la București iar pe 1 octombrie am fost dus la Spitalul Penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei medicale; pe 12 octombrie 1983 s-a încheiat dosarul nr. 391 / 1983 pe baza căruia s-a înscenat o judecată cu caracter secret și de maximă urgență în care, prin sentința nr. 63 din 12 octombrie 1983, am fost condamnat la moarte, sentință rămasă definitivă prin decizia nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem – Secția Militară. 

Reproduc din sentința nr. 70 din 27 octombrie 1983 a Tribunalului Suprem – Secția Militară: 

‹Faptele numiților Rovențu Viorel, Năstase Petrică și Stanciu Nicolae de a-și fi însușit prin efracție în noaptea de 8/9 septembrie 1983 de la Postul de Miliție Osica de Sus, județul Olt, două pistoale-mitralieră cu muniția aferentă constituie infracțiune de furt calificat în paguba avutului obștesc cu consecințe deosebit de grave prevăzute de art. 208. 209 lit. a, e și g rap. la art. 224 alin. 1 și 3 Cod penal.

Consecințele deosebit de grave reținute decurg din paralizarea totală a postului de miliție Osica pe care l-au lăsat fără arme, muniție și din împrejurarea că cele două guri de foc automate aflate în mâinile inculpaților cu o mare cantitate de muniție asigurată au pus în pericol viața organelor de stat și liniștea publică aducând în acelașii timp stânjeniri importante în activitatea organelor de miliție din întrega țară, alertată ca urmare a marii mobilități a infractorilor ce acționau în diversele județe și erau hotărâți să își pună planurile infracționale în practică nedându-se înapoi de la nicio fărădelege›

Probleme speciale

Am fost condamnat pentru infracțiunea de furt calificat în paguba avutului obștesc cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 209 lit. a, e și g rap. la art. 224 Cod penal. 

Să analizăm ce prevede furtul calificat.

Articolul 209 – furtul săvârșit în următoarele împrejurări: 

a).de două sau mai multe persoane împreună;

e)într-un loc public;

g)prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase;

Să analizăm ce prevede Articolul 224 – infracțiuni cuprinse în Partea specială, Titlul IV, se consideră că au avut ‹consecințe deosebit de grave›.

Să analizăm ce prevede Codul penal al României – putem constata că Titlul IV ‹Infracțiuni contra avutului obștesc› din Partea specială care cuprinde Art. 223-235 se abrogă. 

Cum se poate crede că am paralizat total activitatea postului de Miliție Osica, lăsându-l fără arme și muniție? 

Pornind tocmai de la această realitate, cum poate Justiția să accepte o asemenea minciună, o înscenare juridică deși se știe că toți subofițerii postului de miliție, conform regulamentului posedau pistolete din dotare la purtător? Deci nu le-am furat pistoalele subofițerilor postului de miliție iar în postul de miliție mai existau și alte arme care puteau fi ale celorlalți subofițeri ai postului sau armele erau ale gărzilor patriotice. 

Așadar nu în acele două arme consta dotarea postului de miliție; nu era vorba de o împrejurare excepțională, nu era vorba de stare de război sau de amenințări de război, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocat nici un motiv pentru a se justifica condamnarea la moarte. Tribunalul Militar Teritorial București, în sentița nr. 63/1983, nu arată nici un alt detaliu care să ilustreze fără echivoc unde se află consecințele deosebit de grave prevăzute de Art. 224, abrogat azi din Codul penal. 

Pentru susținerea cauzei arăt că nu poate fi vorba de o paralizare totală a activității postului de miliție, cum se afirmă în sentiță. Nu poate fi invocat nici un motiv care să justifice încadrarea la Art. 224 Cod penal. Prin abuzul puterii politice comuniste am fost încadrat la furt cu consecințe deosebit de grave. Dacă nu ar fi existat, încadrarea trebuia inventată. 

După cum reiese din dosar, cadre din Ministerul de Interne și Securitate au deschis focul asupra noastră, dar noi nu am ripostat cu focuri de armă cu toate că o puteam face, ținând seamă că s-a tras de mai multe ori în noi și viața noastră a fost pusă în pericol. Dosarul Securității dezvăluie că asupra noastră s-au tras nu mai puțin de 2000 de cartușe. Prin aceasta atrag atenția că armele furate erau asupra noastră și puteam oricând să fac uz de ele dar noi nu am avut această intenție; după cum reiese și din expertiza balistică, nu am tras cu armele. 

În acest caz consider că nu trebuie să se aplice dispozițiile articolului ce prevede consecințe grave și astfel nu ar fi putut să ne condamne la pedeapsa cu moartea, întrucât conduita judecătorului militar (în uniformă) a fost influențată de Securitatea Statului (responsabil cu aplicarea legii); am fost încadrat la ‹consecințe deosebit de grave› ce atrăgeau condamnarea la moarte. Ca atare, Justiția nu dorește să recunoască chestiunea cu privire la aplicarea proastă a legilor de către Tribunalul Militar în sistemul comunist (sentința era hotărâtă de Partidul Comunist). Așa funcționa aparatul de represiune al fostului Partid Comunist. 

Erori juridice au existat, există și vor exista deoarece oamenii, fie ei ai legii, sunt supuși greșelii. Sunt însă cazuri în care nedreptățile făcute unor oameni, de către cei care trebuie să aplice legea, sunt strigătoare la cer, agresând bunul simț al oricărui individ, oricât de novice ar fi în cunoașterea legilor. 

Pedeapsa de condamnare la moarte a fost comutată mai apoi prin Decretul Prezidențial nr. 124/1984 la pedeapsă de 25 de ani închisoare.

Eu nu urmăresc altceva decât ca cititorii să se convingă de starea de fapt și să cunoască împrejurimile care au avut efect asupra aplicării legii, pentru că acest caz, influențat de oameni politici și ai legii, trebuie cunoscut de opinia publică și toți cei implicați vor trebui să se confrunte cu adevărul. 

Inechitatea cea mai monstruoasă

În numele spiritului de dreptate, ca fost condamnat la moarte o spun cu mult regret că nici după Revoluția din 1989 lucrurile nu s-au limpezit și vă rog respectos să analizați acest caz la baza căruia stau abuzul fostei puteri politice comuniste și greșelile juridice făcute după 1990. 

Prin urmare, să se constate că pedeapsa cu moartea a fost înlăturată  din Codul penal prin Decret-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 și că decretul de grațiere din 1988 trebuia să se aplice, pe când noi ne aflam în detenție, asupra maximului de pedeapsă cu închisoarea pe care îl prevedea legea pentru infracțiunea săvârșită de noi. 

Astfel am dovedit că Justiția trebuia să ne elibereze încă din 1990.

O altă chestiune care revoltă conștiința: dacă Justiția a devenit mai întâi morală, cum este posibil ca după 22 decembrie 1989, când art. 224 Cod penal în temeiul căruia eu am fost condamnat la moarte s-a abrogat, eu să fiu ținut în detenție până în 1999 când domnul președinte al României, Emil Constantinescu, m-a grațiat? 

Prin abrogarea Art. 224 executarea pedepselor, aplicarea măsurilor de siguranță și a măsurilor educative, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte, încetează. 

Justiția a desconsiderat dreptul nostru la libertate și la siguranța persoanei, astfel s-a comis o violare a drepturilor noastre. Cu alte cuvinte, se poate constata cum funcționează în România deceniului zece conspirația tăcerii: toate mâinile murdare se spală una pe alta. În concluzie, legea în România e prost aplicată. 

Perpetuarea condamnării mele după 1989 este inechitatea cea mai monstruoasă și denegarea de dreptatea cea mai infamă. Niciun magistrat nu-și riscă scaunul să desființeze o hotărâre pronunțată greșit după atâția ani. De aceea implor cititorii să privim împreună ce s-a întâmplat cu mine după căderea dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu. 

Ion Iliescu ne-a ținut în pușcărie

Revoluția din ‘89 m-a prins în pușcărie. Crezând că s-a creat un alt sistem de gândire și că s-a instaurat un regim de dreptate în țară, am denunțat realul motiv pentru care am furat armele și muniția. 

M-am adresat Frontului Salvării Naționale (FSN) cu o cerere și un memoria înaintat administrației penitenciarului cu numărul de înregistrare 47 din 26 ianuarie 1990, prin care am făcut cunoscut, pentru prima dată de la arestarea mea, motivul pentru care am furat armele și muniția de la postul de Miliție Osica în 1983; totodată i-am dezvăluit pe confrații mei ca autori morali, tăinuitori și martori ai infracțiunii mele, cei cu care împreună constituisem cu ani în urmă o grupare de rezistență antitotalitară. 

Paralel cu dezvăluirile mele, confrații au rupt tăcerea și au cerut eliberarea mea pe motiv că armele și muniția le-am furat pentru a întreprinde acțiuni de luptă împotriva dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu. În consecință noi nu am avut alt scop decât de a contribui la o acțiune de rezistență antitotalitară.

Noi considerăm că fapta noastră nu este o infracțiune de drept comun ci o încercare de acțiune armată politică în scopul instaurării unui regim democratic în România. Am cerut în repetate rânduri autorităților publice din România să constate că furtul celor două pistoale-mitralieră cu muniția aferentă a fost dovedit ca infracțiune politică. 

După 1989, procurorul general Gheorghe Robu a introdus un recurs extraordinar pentru eliberarea noastră și a decis punerea noastră în libertate pentru rejudecarea cauzei. Procuratura Generală a emis decizia de suspendare a pedepsei nr. 19821/3429/90 din 07.03.1990, care din motive necunoscute, nu a fost pusă în practică. 

Corneliu Vadim Tudor ne-a făcut ‹teroriști›, a făcut o campanie de presă împotriva lui Gheorghe Robu precum că intenționează să elibereze ‹teroriști›. 

În luna mai 1990, în baza promovării recursului în anulare, Tribunalul Suprem – Secția Militară, printr-o procedură ilegală, fără ca eu să fiu dus în fața instanței și fără a fi interogați martori, a respins recursul în anulare. 

Farsa juridică ia proporții. Comunicat: ‹Examinându-se cauza s-a constat că hotărârile pronunțate de instanțele militare prin care ați fost condamnat alături de alte persoane pentru săvârșirea unor infracțiuni deosebit de grave, sunt legale și temeinice și nu se mai poate acționa pe cale extraordinară de atac›.

În urma acestui fapt, domnul procuror general Gheorghe Robu a cerut în repetate rânduri președintelui Ion Iliescu să dispună punerea noastră în libertate, acordându-ne grațierea pedepsei, dar domnul președinte a refuzat. 

Astfel toate cererile mele privind calea extraordinară de atac au fost respinse cu iresponsabilă ușurință facilitată de incompetență sau de corupție. Comunicatul menționat era întocmit cu mare osteneală și presărat cu elemente ‹credibile› conform tehnicilor de dezinformare știute, în care în nenumărate locuri se recunosc cuvintele folosite; este o mostră de inadverdență și aberații. 

A curs multă cerneală tipografică pe ziarele vremii comentându-se acest caz controversat de oamenii politici și ai legii. Stă scris în ziare cum că domnul președinte Ion Iliescu i-ar fi cerut sfatul în privința grațierii noastre unui consilier și acesta l-a informat că suntem autorii tentativei de asasinare a fostului președinte Nicolae Ceaușescu. ‹Dacă l-au ratat pe Ceaușescu, pe dumneavoastră nu vă mai ratează›, a fost răspunsul unui consilier al lui Ion Iliescu. 

O lume întreagă știe că a fost vorba de o infracțiune politică iar cazul a fost revelator pentru convingerile noastre politice, astfel va rămâne în istorie, ca un simbol al luptei contra regimului totalitar din România. 

Având în vedere faptul că persoana mea nu prezintă nicio importanță, eu nu urmăresc altceva decât să vă conving că gruparea noastră a furat armele cu muniția aferentă și s-a constituit cu intenție politică. Declar că eu nu dau vieții mele personale mai mare importanță decât unei părticele din întregul sens al cauzei noastre, căci această cauză e dreaptă și este în același timp cauza întregului spirit de libertate ce a început a se manifesta în toată țara după Revoluția din ‘89.  

Justiția nu poate face abstracție de tendințele de evoluție ale societății contemporane inclusiv ale relațiilor interumane, chiar dacă la un moment dat soluțiile legislative par a veni în contradicție cu perceptele normale. Ieșirea din acest impas moral stă în mâinile oamenilor legii, ei sunt cei de la care se așteaptă restabilirea încrederii și a respectului față de Justiție. 

Care este interesul Justiției: de a recupera un om căzut în pușcărie acordându-i o șansă în viață, spălarea de toate păcatele, sau de a-l distruge pe cel căzut în greșeală prin traume psihice din cauza decepției cumplite pricinuite lui și familiei? 

Marea aventură a evadării. Caz unic în istoria penitenciară românească

Aflându-mă în imposibilitate de a-mi găsi dreptatea deoarece Secția Militară a Curții Supreme de Justiție a respins recursul în anulare pronunțat în 1990 de procurorul general, refuzând astfel audierea autorilor morali ai infracțiunii mele, ca și din cauza stării de sănătate puternic afectată, având organismul răvășit de boală, de spaimă de neîncredere și însingurare din pricina multiplelor sechele acumulate din ancheta bestială de care am avut parte și din anii de detenție de tip cripto-comunist cu agravante foarte accentuate de modul de executare a detenției (numai pe celulă, fără a fi folosit la muncă), dar și întrucât conștiința mi-a fost răvășită și revoltată, am evadat pe când eram transferat cu vagonul-dubă spre Spitalul Penitenciar Jilava. 

Mă aflam în detenție la penitenciarul Aiud unde am găsit un bun prieten, pe nume Șipoș Ioan în care avem încredere; și l-am rugat să-mi racoleze doi deținuți ce doresc să evadeze. Mi-a spus imediat că deja știe pe cine. 

În scurt timp îmi recomandă pe Batin Sorin Emil din Piatra Neamț și pe Covaci Attila din Satu Mare. După ce am discutat cu ei, am luat legătura cu deținuții ce lucrau în fabrica de metalurgie a penitenciarului Aiud pentru a-mi confecționa sculele necesare. Precizez că la biblioteca penitenciarului studiasem o carte tehnică despre cum se confecționează vagoanele de tren fabricate la Arad, din care m-am inspirat și am pus la cale evadarea. Singura evadare de acest fel din țară.

Constatasem că pe pereții interiori de tablă ai vagoanelor sunt sudate coaste verticale din profil 1 special și, între două coaste, se putea face o gaură prin care să evadăm în timp ce trenul mergea. Astfel am desenat o gură de lup calculată în milimetri, apoi am dat comandă să îmi facă două bucăți identice, prevăzute cu găuri pentru șuruburi de montare.

În schimbul țigărilor și al alimentelor, am primit gurile de lup confecționate din foaie de arc, călite în ulei după ce au fost confecționate. Apoi oamenii mei din fabrică mi-au adus două șpirale de fier de 6 și de 8 mm diametru și o coarbă miniaturizată din platbandă ce se monta prin șuruburi, și două pânze de bomfaier.

Toate acestea au fost ascunse de mine în trei perechi de încălțăminte dintre care două perechi de bocanci de munte de vară care au pe interior branțuri de plastic ce nu permit îndoirea tălpii. Într-o pereche de bocanci am introdus gurile de lup și în a doua pereche au fost ascunse șpiralele și coarba. Manopera de a introduce sculele a fost prin dezlipirea primului strat de talpă, apoi în al doilea strat de talpă am făcut decuparea locașului unde am introdus piesele și cu prenadez am lipit la loc tălpile. Într-o pereche de bocanci militari am ascuns, în tocuri, șuruburile necesare montării gurilor de lup și a coarbei. 

Între timp am făcut rost de somnifere de la cabinetul medical pe care le-am pisat și introdus într-un borcănel de medicamente peste care am pus puțină sare fină. 

Simulând că suntem bolnavi, dându-i mici atenții deținutului de la cabinetul medical, am fost trecuți pe tabelul de cursă pentru transfer la Spitalul Penitenciar Jilava. La controlul efectuat am trecut cu bine toți trei fără a se observa nimic suspect și, în vagonul special de transport CFR, am intrat toți într-o cușetă. Precizez că cei ce purtau lanțuri la picioare precum eram  noi, de fiecare dată când eram transferați ne introduceau numai în cușetă. Pentru cititori descriu ce este o cușetă a dubei-tren. Vagonul pentru transportul deținuților e prevăzut cu un coridor pe laturile căruia sunt trei cușete pe o parte și trei pe cealaltă parte; în capul coridorului este o cameră prevăzută cu banchete comune pe margini și mijloc în care se introduc supraaglomerat 100 de deținuți și chiar mai mulți. Cușeta e o încăpere mică prevăzută pe margini cu banchete. Una din banchete se rabatează iar sub ea este WC-ul. Pe peretele exterior al vagonului fiecare cușetă este prevăzută pe interior cu geam normal, precum au trenurile dar în dreptul geamurilor, în exterior este un grilaj din cornier introdus unul în altul, care cu greu îți permite vizibilitatea din interior în exterior. De afară nu se vede absolut nimic înăuntru. Ușa cușetei este prevăzută cu vizetă și zăvoare pe dinafară. Într-o cușetă se introduc de obicei cinci deținuți și stau foarte, foarte înghesuiți, genunchi în genunchi în poziție șezut. La îmbarcare am găsit în cușetă doi deținuți ce veneau de la Baia Mare. Acești deținuți se numeau Negruț Valentin și Dima. 

În timpul călătoriei am discutat cu ei, apoi am încercat să le povestesc introducându-i ca personaje într-o evadare din duba-tren, să-i văd cum reacționează. În urma acestui test niciunul din ei nu prezenta încredere să le spun despre intenția noastră de a evada. 

Astfel am scos din bagaje ce aveam de mâncare dinainte pregătit, a m desfăcut patru conserve de pește în ulei în care am pus sarea amestecată cu somnifere pisate. Noi ne-am prefăcut că mâncăm și conservă de pește dar în schimb am mâncat altceva. Neavând încredere deplină în somniferele din mâncare, am folosit un alt truc dinainte pregătit, spunându-le că noi suntem bolnavi de TBC și mergem la Spital, dacă vor să ia preventiv câte două pastile de Ampicilină. Naivi, au mușcat momeala și au înghițit și cele două capsule de Ampicilină care erau umplute cu praf de somnifere. În numai câteva minute au adormit de nu mai știau nimic de ei. Afară se înnoptase dar, spre ghinionul nostru, vagonul de transport special a staționat la Târgu Mureș până dimineața. În timpul staționării era liniște și nu se putea lucra. În zori vagonul a fost legat în coada unui tren personal cu destinația București. 

Covaci Attila s-a pus cu spatele la vizetă și vizor pentru ca noi să nu fim văzuți, pe gemul cușetei am pus un pulover foarte mare și când milițianul a deschis vizeta, Batin a lăsat geamul în jos mascând cu puloverul gaura la care lucram. Peretele vagonului era confecționat din tablă exterioară cu grosimea de 1,5-2 mm și tablă interioară sub 1 mm iar între table era pus polistiren și carton de izolație. 

Am făcut un X pe tabla interioară în mijlocul căruia am dat gaură cu șpiralul până când am pătruns în exterior. Apoi cu gura de lup am tăiat tabla pe desenul sus-arătat. Îndoind marginile tablei, a rezultat o gaură ce ne-a permis evadarea prin acel loc. 

În timp ce gaura era făcută în peretele vagonului și trenul se afla în mers, s-au trezit din somn Negruț și Dima, moment în care le-am spus: Mergeți sau nu? Cei doi au fost de acord să evadeze. Dima și-a dat primul lanțul jos, apoi Negruț numai la un picior. 

Și, în grabă, am început să sărim din tren în timpul mersului, în apropierea stației Bodoc, aproape de Tușnad-Băi, la limita județului Covasna cu Harghita. A sărit primul Batin, apoi eu urmat de Covaci și Negruț legat cu lanțul de picior. 

Dima nu a sărit și, fără să ezite, a bătut în ușă arătându-i milițianului gaura pe unde noi evadaserăm. Milițianul a tras maneta de alarmă, trenul s-a oprit și din plutonul de gardă care escorta duba, format din șase subofițeri, cinci au plecat în căutarea noastră. S-a tras asupra noastră cu pistoale-mitralieră și, folosindu-se de mașinile și de tractoarele de pe șosea, am fost prinși în patru ore în ordinea inversă de cum am sărit din tren. 

50 de zile în iadul beciului de la Miercurea Ciuc

Am fost încarcerați la penitenciarul Miercurea Ciuc. Am fost introduși toți trei tovarășii de evadare în aceeași izolare (la ‹metrou›) timp de o zi. Negruț Valentin a fost găsit cu craniul spart și internat la Spitalul Miercurea Ciuc iar pe Dima l-au folosit ca martor al acuzării. 

În izolarea în care ne aflam am vrut să tragem bețișoare pentru a stabili cine își ia fapta asupra lui. Dar Batin având cea mai mică pedeapsă dintre noi, condamnat la 7 ani prin cumul, a considerat că i se cuvine să ia fapta asupra lui. Covaci Attila era condamnat la 25 de ani pentru omor, iar eu aveam 20 de ani închisoare.

Am stabilit, de comun acord, să spună Bătin că sculele le-a primit de la o persoană (stabilită în străinătate!) în stația Târgu Mureș și le-a tras cu sfoara pe țeava WC-ului. 

Astfel, în urma declarațiilor date în fața procurorului așa cum ne-am înțeles dinainte, am fost încadrați la aliniatul 1 Cod penal. Dacă noi declaram că ne-am ajutat între noi la comiterea evadării sau când ne-am dat lanțurile jos, încadrarea era la aliniatul 2 Cod penal și pedeapsa era mai mare. Astfel am fost condamnați la 2 ani închisoare pentru evadare și Batin la 3 ani de închisoare.

Batin a făcut 20 de zile de izolare severă într-o izolare normală în care executau pedepse și alți deținuți. Covaci Attila a fost dus la infirmeria penitenciarului unde a primit rație alimentară și regim TBC: mâncare bună, trei sferturi dintr-o pâine, lapte etc.

Îngropat de viu

Iar pe mine m-au ținut 50 de zile de izolare într-o izolare ce nu mai funcționa de pe vremea vechilor deținuți politici. Am fost ținut 20 de zile la izolare severă, o zi îmi dădeau de mâncare și una nu, după aceea m-au ținut tot în acea izolare timp de 30 de zile dar îmi dădeau în fiecare zi de mâncare. 

În acele 50 de zile nu am fost scos niciodată la baie și nici nu am fost schimbat de haine sau bărbierit; nu am primit asistență medicală. Doctorul penitenciarului Miercurea Ciuc era fratele comandantului penitenciarului Miercurea Ciuc. 

Acea cameră de izolare există și astăzi, chiar dacă nu o folosesc; are o ușă mică din tablă groasă prevăzută cu vizor dar fără vizetă și, cum se deschide ușa este o scară îngustă de 50-60 cm, cu trepte din beton ce coboară sub pământ; acele trepte sunt foarte înalte, cu greu puteam muta, ridica piciorul din cauza lanțului de la picioare. Jos, în fața scărilor, la 2 metri se află o grotă, un tunel de cărămidă cu tavanul rotund prevăzută cu un grilaj din drugi de fier; pe partea stângă, cum intri în grotă, este un ‹țambal›, un pat de scânduri ce se lasă jos la ora 23.00 și la ora 5.00 se ridică pe perete, încuiat cu lacăt. Pe pereții grotei se mai aflau belciuge de care puteau să lege, răstigniți, deținuți. Oare câți oameni au sfârșit în chinuri groaznice în acel loc misterios și secret?

Dacă te aflai în fundul grotei nu puteai fi văzut, chiar dacă ușa de la intrare se deschidea, deci grota era destul de lungă. 

În partea stângă a scărilor, jos, se afla un bec.

În interiorul grotei era apă ce se scurgea de pe pereții din cărămidă; apa provenea de la baia și spălătoria penitenciarului care se aflau deasupra, în imediata apropiere. Noaptea, când era liniște, se auzea cum pe sub grotă curgea apa, probabil din canalizare. În timpul zilei era un zgomot infernal din pricina mașinilor de spălat și a storcătorului. 

Necesitățile fiziologice se făceau în tinetă (o cutie din tablă care se golea în momentul când se termina izolarea de executat); de aerisire nici vorbă! Timp de 30 de zile am fost ținut cu cătușe la mâini și lanțuri la picioare. Din când în când se deschidea ușa și comandantul penitenciarului, pe nume Seleș, venea să-mi spună: ‹Ce zici, Rovențule, spui pe cei care ți-au făcut sculele? Dacă nu vrei să-i spui, stai aici până te vei libera!›

Ce se întâmplase am descoperit puțin mai târziu când eu, împreună cu Batin și Negruț, am mers un an de zile pe ‹restrictivă› la penitenciarul Galați: Covaci Attila, ungur de origine ca și comandantul Seleș, au căzut la învoială ca în urma spovedaniei lui Covaci să nu mai fie trimis la ‹restrictivă›. În fapt, Covaci și Batin nu-i cunoșteau pe cei care mi-au făcut mie sculele la penitenciarul Aiud; dacă ar fi știut, îi spunea și aceștia primeau regim restrictiv, amânări de eliberare și poate erau condamnări pentru complicitate la evadare. 

Astfel tovarășul nostru de evadare Covaci a fost transferat la Spitalul Penitenciar Jilava, pe secția TBC, șef de cameră; în urma anchetelor efectuate nu l-au găsit bolnav și a fost trimis pe secția de psihiatrie ca lef de cameră. Unde s-a mai pomenit ca un evadat, cu mandat de regim restrictiv pentru o evadare, să fie numit șef de cameră la Spitalul Penitenciar Jilava și fără să execute mandatul de restrictivă? Probabil că mandatul de restrictivă nici nu mai exista în dosarul de penitenciar al lui Covaci; comandantul Seleș l-a sustras din dosar; de la sine se înțelege că din cauza lui Covaci am fost ținut la izolare sub pământ timp de 30 de zile. Acea izolare a fost numită de mine ‹Metrou›.

Precizez că mandatul pedepsei restrictive începea cu 20 de zile de izolare severă în care o zi mâncai și una nu. Astăzi nu se mai folosesc aceste practici privind zilele în care nu mâncai la izolare, astăzi se dă mâncare în fiecare zi. 

După ce am terminat ‹restrictiva›, ne-am întors la penitenciarul Aiud unde, precum bănuiți, viața nu mi-a fost deloc ușoară. Trec peste problemele grele din penitenciarele prin care am trecut, acumulând un an și jumătate de zile de izolare. 

Grațiat după 15 ani și 5 luni de închisoare

În urma unor apeluri disperate, ajuns la 41 de ani după 15 ani și 5 luni petrecuți în închisoare, din care 7 în lanțuri, profesorul de drept Raul Volcinschi, fost membru al grupului de complotiști și consilier în Ministerul de Interne în 1999, împreună cu Fundația ‹Gratia Pro Deo› condusă de domnul Liviu Petrina, au înaintat cerere de grațiere președintelui Emil Constantinescu în urma căreia am fost grațiat individual pe 15 martie 1999.

Nu am pretenția să fiu despăgubit, nu am nevoie de bogății pământești. Mulțumesc bunului Dumnezeu, pentru atâta cât am! De fapt nu am nimic decât credința în bunul Dumnezeu și îmi este de ajuns. 

Pușcărie ca pe timpul comuniștilor. O radiografie necruțătoare a sistemului penitenciar în ‹democrația› iliesciană

În urma aplicării decretului 11 din 26 ianuarie 1988 privind amnistierea tuturor infracțiunilor până la 10 ani inclusiv și reducerea cu ½ a pedepselor mai mari de 10 ani închisoare, zeci de mii de deținuți au fost eliberați. Penitenciarele au fost aglomerate, deținuții cu pedepse mici erau ținuți în barăci improvizate și în corturi militare. 

Astfel, cei rămași în detenție după aplicarea decretului au fost puțini la număr. Printre ei mă aflam și eu executând pedeapsa la penitenciarul din Craiova. La câteva zile după publicarea Decretului nr. 11 / 1998, un domn ofițer de la permanență, însoțit de subofițerul cu banderolă subordonat și de un pluton de intervenție, au scos din celule pe deținuții ce purtau lanțuri la picioare. Printre aceștia mă aflam și eu, purtând un lanț de 4 ani și 4 luni, din data arestării mele. 

Ordinul dat de ofițerul de permanență era: toți cei cu lanțuri la picioare coboară jos de pe secție în curtea de aer unde fierarul vă taie cu dalta niturile de la lanțuri și veți scăpa de ele. Bucuria era nespus de mare că vom scăpa de lanțuri. Ce să spun, toți cei purtători de lanțuiri pe o perioadă mai mare de timp ajunsesem ținta glumelor celorlalți deținuți cu perioadă scurtă de ședere în lanțuri. Te miri de ce? Nu ne mai puteam controla picioarele, aveam cu toții, în particular, fiecare în felul lui, un mers ciudat, caracteristic unui om infirm, cu probleme de mers. 

Eu nu am avut șansa și norocul să-mi revină mersul la normal în zilele ce au urmat, deoarece comandantul penitenciarului Craiova, pe nume Chiș, însoțit de comandantul locțiitor pază și regim pe nume Negru, au venit la celula mea aproximativ la o oră după ce îmi fuseseră date jos lanțurile. Și dintr-odată zăvoarele ușii se trag, cheia se introduce în ușa și ușa se deschide. Mare mi-a fost mirarea când comandantul Chiș m-a întrebat: ‹Cum te simți, Rovențule, fără lanțuri?› 

‹Mă simt bine, domnule comandant, mă simt ca un fulg!›

Chiș continuă zicând: ‹Pregătește-te să cobori jos!›

Ușa se închide și după 10 minute se deschide iar și văd în fața ușii aceiași milițieni din plutonul de ingtervenție ce-l însoțiseră pe comandant. Am mers cu ei neștiind unde sunt dus; îmi puteam imagina că soarta mea e crudă și de această dată. 

Bucuria era enormă în penitenciar, se făceau eliberări masive, cu miile se eliberau, redozări ale pedepselor cu ½ la sute de deținuți. Deodată, la ieșirea din clădire am văzut pe fierar cu ciocanul în mână și la picioarele lui era nicovala cu un lanț aproape identic cu cel purtat timp de 4 ani și 4 luni. Ce să mai comentez? Am rămas fără grai! Totul era în zadar. 

Singurul lucru pe care l-am făcut a fost acela de a ridica lanțul cu mâna, apreciindu-i greutatea pe care o avea. Nu era un lanț dintre cele mai grele, am purtat și din acelea. Acest lanț avea 4-5 kg, cu lungimea de 70-80 cm între brățări. 

Greva foamei 

Întorcându-mă în celulă cu lanțul la picioare, am hotărât să intru în refuz de hrană. Procedura era astfel: trebuia să nu mănânc o săptămână după care venea doctorul, mă consulta apoi raporta comandantului starea sănătății mele. Grefierul mi-a înmânat o cerere pe care trebuia să scriu motivele pentru care am intrat în greva foamei. Și după aceea, m-au scos din cameră, schimbându-mi hainele și m-au dus în camera de refuz. Cele descrise mai sus au fost puse în practică de mine după 7 zile de refuz de hrană; am scris în cerere că intru în refuz de hrană ca să-mi fie dat jos lanțul. Refuzul de hrană se lua în seamă din data zilei în care am scris cererea. 

În cele din urmă am fost introdus în camera de refuz, unde se aflau două paturi puse cap la cap; fără a lua în considerare cele spuse de mine, m-au legat cu fața în sus, cu căgtușe de mâini, de marginea patului și lanțul de la picioare l-au legat cu o cătușă de pat. Am fost legat în patul al doilea din fundul camerei. Era luna februarie, frig, în celule nici pic de încălzire, vizeta ușii se deschidea numai dimineața și seara, când se schimbau turele între milițieni. 

Atunci mă întrebau în batjocură: ‹N-ai murit, mă? Îți dăm lanțul jos când vei muri›. Și închideau vizeta. Astfel, legat cu fața în sus am rezistat numai 3 zile și am cerut să mă dezlege că ies din refuzul de hrană. Din punct de vedere fiziologic, nu mai aveam ce să ies afară, eram slăbit și deshidratat. 

Din punct de vedere medical trebuia să fiu dus la infirmerie pentru îngrijiri și alimentație adecvată. Dar ce credeți, că i s-a făcut comandantului milă de mine?! Am fost dus în celula de unde plecasem și drept pedeapsă mi-au fost tăiate dreptul de a primi pachetul cu alimente de 5 kg, pachetul igienic de 2 kg și interzis dreptul la carte poștală pe o perioadă de 6 luni. 

Exces de zel în comportamentul cadrelor

Exemple: dacă te durea o măsea sau un dinte, ca să ajungi la cabinetul stomatologic era aproape imposibil; dacă te duceai la doctor, când intrai pe secție trebuia să arăți măseaua scoasă și locul unde s-a făcut extracția, altfel erai bătut bestial. Apă în cameră nu aveam la robinet; ne dădeau două ‹papagale› pe zi. Ce era acel ‹papagal›? Era un bidon din aluminiu cu capacitatea de 10 litri, prevăzut cu un cioc precum stropitoarea, pe care îl introducea plantonul pe vizetă și deșerta apa într-un bidon asemănător de aluminiu tot de 10 litri. Fiecare cameră/celulă avea un astfel de bidon.

Ferestrele erau prevăzute cu jaluzele exterioare confecționate din scândură, puse oblic pentru ca să nu poți vedea afară.

În primăvara anului 1988 am fost transferat la penitenciarul Colibași, județul Argeș, unde am purtat lanțul până la revoluția din 1989, când singur le-am tăiat cu pânza de bomfaier. 

Scurtă listă de torționari

Chiș, fost comandant la Craiova, pentru ‹merite deosebite› a fost avansat în grad și funcție: numit director în Direcția Generală a Penitenciarelor (șeful DGP-ului). Cine ajungea pe această funcție?! Numai cei care călcau pe cadavre, cei mai odioși dintre comandanți.

În urma unei discuții pe care am avut-o în casa mea cu domnul Mircea Munteanu de la Societatea Română de Radiodifuziune și cu domnul Cristian Troncotă: mă deplasam către Ardeal într-o mașină împreună cu Chiș și spunea că a construit 24 de biserici, iar eu i-am zis ‹Mai ai o biserică de construit și-l egalezi pe Ștefan cel Mare› 

Ce dureri ai în suflet domnule Chiș? Ștefan cel Mare a construit 25 de biserici ca să-i ierte Dumnezeu păcatele pentru sângele vărsat. Dar dumneavoastră? Și mare mi-a fost mirarea când la televizor, la Nașu, domnul Moraru a dat pe post valoarea pensiei domnului Chiș. Cât credeți că are pensie? 260 milioane lei/lună! 

Un alt torționar este fostul comandant al penitenciarului Colibași – Cârțu Ion. Are o pensie de 240 milioane lei/lună. L-am cunoscut pe domnul Cârțu în 1985, la penitenciarul Mărgineni, pe când deținea funcția de locțiitor de comandant, șef la pază și regim. Comandantul penitenciarului era Cârnaru. Acest torționar Cârțu m-a ținut în lanțuri timp de 1 an și 7 luni cât am stat la penitenciarul Mărgineni. Domnul Cârțu m-a introdus într-o celulă pe secția a IV-a, secție cu regim sever de detenție, iar pe sub camera în care eram ținut trecea conducta de aburi de la centrala termică spre bucătărie. 

Pe mine m-a ținut tot timpul verii în acea celulă unde nu puteai respira fiindcă pardoseala camerei era din beton și ardea tot timpul. La fereastră, în exteriorul gratiilor era plasă de sârmă cu ochiuri foarte mici, de 2-3 mm. Pe timpul iernii, în acea celulă erau ținuți deținuții cu blat și cunoștințe; dacă nu cotizau în fiecare lună cu bani, erau scoși din camera cea mai călduroasă a penitenciarului Mărgineni. Pe timpul verii era moarte de om, saună zi și noapte pentru cei ținuți acolo. Era o metodă de tortură fizică și morală de exterminare. 

Multe s-ar putea povesti din acel penitenciar Mărgineni dar timpul mă presează și până la urmă cred că nu ajută cu nimic, toate rămân doar ca triste amintiri. 

Revoluția și represiunea sângeroasă de la Colibași

În primăvara anului 1988 am fost transferat la penitenciarul Colibași. Acolo am găsit o singură cameră cu deținuți rămași în detenție în urma aplicării Decretului 11. Până în luna decembrie 1989 penitenciarul Colibași era aglomerat – circa 2500-2800 de deținuți. Eu mă aflam în continuare cu lanțuri la picioare, într-o cameră cu ferestrele spre șoseaua ce leagă Colibași de Mioveni. 

Imediat după ce au început manifestările de stradă în Timișoara, stația de difuzare a penitenciarului Colibași a încetat să emită, fiind oprită. În cameră aveam un deținut ce făcea pe frizerul la cadre și la deținuți; era sos din cameră zilnic pentru servicii. Spre mirarea deținuților, aflasem de la acest frizer că toate camerele de detenție aveau puși dulapi (scânduri groase) proptiți în zăvoarele ușilor; câini lupi au fost introduși pe secții. Nu se mai acordau vizite și pachete deținuților. La interval de două-trei zile după asta, când cetățenii Bucureștiului s-au solidarizat cu Timișoara, două autoturisme Dacia, cu tricolorul fluturând pe geam, au oprit în dreptul penitenciarului și o femeie a strigat: ‹Ieșiți afară, e revoluție în țară, ieșiți că altfel vă omoară!›

Din acel moment eu, împreună cu prietenii din camera mea, am format două echipe, demontând câteva paturi și cu ramele paturilor demontate am lovit de jur-împrejurul gratiei unei ferestre, până ce s-a putut smulge gratia. Lanțul pe care îl purtam la picioare a fost dat jos de mine și de prieteni, tăind zalele cu lame de bărbierit cărora le făceam ‹dantură› (zimți) pentru a tăia.

Comandantul penitenciarul Cârțu Ion și locțiitorul acestuia, pentru pază și regim, Gârleanu Ion, însoțiți de călăii din plutonul de intervenție erau în dreptul ferestrei noastre și, în momentul în care gratia a fost smulsă din zid, au luat-o cu toții la fugă în curtea comenduirii. 

Cele două echipe din camera mea s-au înarmat cu bucăți din fier-beton din curtea penitenciarului, pentru că acolo se confecționau armături pentru construcții industriale. Cu barele de fier s-au desfăcut ușile camerelor de detenție și astfel, în numai câteva minute, deținuții au ieșit din camere. 

Femeile aflate în detenție au fost scoase mai înainte din camere și duse în centrala termică unde au fost cazate provizoriu. A urmat reacția firească a deținuților: huiduieli, înjurături, bălăcăreli, amenințări la adresa cadrelor penitenciarului, în special a comandanților.

O companie a subunității de armată din zonă a intrat în dispozitiv, înlocuind cu soldați în termen milițienii din turele și în exteriorul gardului s-a format un cerc de milițieni. Au apărut trei transportoare ale uslașilor ce intenționau să reprime revolta deținuților cu focuri de armă, dar nu le-a permis armata. Starea era tensionată în ambele tabere. 

Femei și cuțite 

Comandantul Cârțu folosește prima strategie de dezbinare a masei de deținuți recurgând la următoarea tactică – a mers la femeile deținute în centrala tehnică și le-a zis: ‹Vreți și voi să mergeți alături de deținuți în curtea de detenție? Dacă vreți, scandați tare ”Vrem la bărbații noștri!” și eu vă promit că cine vrea dintre voi, va merge acolo între ei›.

Menționez că mare parte dintre deținuți erau urcați pe acoperișul clădirii cu saltele și paturi, jucau remi, șah, vorbeau, se plimbau, totul era sub controlul câtorva lideri formați în echipe. Deodată, femeile au început să scandeze: ‹Vrem la bărbații noștri!›, apoi se subînțelege că Cârțu a discutat cu ofițerul de la armată ca să permită accesul femeilor în detenție alături de deținuții revoltați. Ceea ce s-a și întâmplat: 12 femei de moravuri ușoare, unele dintre ele prostituate, au fost lăsate să vină între noi. 

Marea parte a femeilor nu a vrut să vină alături de deținuți.

Imediat ce femeile au venit între noi, eu, împreună cu prieteni, lideri, am înconjurat femeile și am făcut o înțelegere cu ele. Dialog: numai în acest caz, dacă respectați înțelegerea, veți rămâne între noi până seara, pe timpul nopții nu veți sta între noi; când se va însera veți merge înapoi la centrală unde sunteți cazate. O altă înțelegere între noi și femei a fost următoarea: care dintre voi doriți să mergeți de bună voie cu bărbați, o puteți face, dar să nu avem neplăceri pe urmă. Care dintre voi nu dorește acest lucru, nimeni dintre bărbați nu se va atinge de voi; din acest moment veți fi protejate, cele care nu vor să se culce cu bărbații. Am făcut echipe ce au protejat femeile ce nu au acceptat satisfacții și de la celelalte primeam înștiințări; comunicam cu ele prin diverși deținuți pe care-i trimiteam la ele. Femeile de moravuri ușoare, patru la număr, au întreținut relații cu deținuții. 

Întrebare: ce a urmărit comandantul Cârțu? 

În penitenciarul Colibași se aduceau dovleci pentru ca deținuții să scoată sămânța și la acel punct de lucru interior lucrau 100-150 de deținuți; în hala unde se aflau dovlecii existau cuțite foarte mari pentru acest număr de deținuți ce lucrau acolo. În timpul revoltei, cuțitele au fost luate de către deținuți și împrăștiate printre ei. Cârțu a crezut că deținuții se vor bate și tăia între ei pentru femeile introduse cu rea intenție printre deținuți. dar gândul comandantului a fost ghicit de noi și astfel, venind seara, femeile au fost reîntoarse în centrală, fără nici un incident. În următoarele zile femeile nu au mai fost introduse, cu toate că scandau mai tare ‹Vrem la bărbații noștri!›.

În acea zi, uslașii așteptau să înăbușe revolta cu focuri de armă, în cazul în care deținuții se dedau la acte de violență. Astfel au fost nevoiți să părăsească obiectivul. Noi eram caracterizați ca foarte periculoși, fără țeluri în viață, a spus comandantul Cârțu ofițerului armatei. Acel ofițer venea și discuta cu noi. Acel militar își amintește cu siguranță de mine, pentru că, povestindu-i cazul meu, m-a îmbrățișat și lacrimi i-au curs pe obraji. 

Milițianul corupt Alecu 

Pe una din secțiile penitenciarului Colibași își făcea serviciul un subofițer milițian, numit Alecu; era un băiat bun, serviabil, primea și te servea: aducea băuturi alcoolice, expedia plicuri, înlesnea diferite întâlniri între deținuți și deținute. Era ‹pe bune› cu supraveghetoarea de la femei și, după apelul de seară, la cabinetul medical, Alecu ducea deținutul ce dădea bani mulți pentru a întreține relații sexuale cu o femeie deținută; și milițianca aducea femei ce urmau să se elibereze în scurt timp și doreau să întrețină raporturi contra cost. Aceștia erau introduși în camera de refuz de hrană, unde întrețineau relații sexuale. Totul era aranjat cu știrea asistentului medical, fie el subofițer sau civil. 

Urmează una din cele mai sângeroase represiuni 

Acel milițian Alecu a fost ales să îndeplinească o misiune pentru a nu fi dat afară din serviciu. De fapt, a fost șantajat de Cârțu.

Era luna ianuarie, deținuții umblau haotic prin penitenciar, când Alecu a sărit gardul prin dreptul garajului, pătrunzând printre deținuți, a început să-i mintă că la penitenciarele Popa Șapcă-Timișoara, Bârcea-Deva, Turnu-Severin, Craiova, Târgu Jiu și altele, deținuții au fost lăsați să plece acasă pentru că au forțat porțile penitenciarelor. În urma discuției, pentru a-i convinge pe deținuți, le-a spus că milițienii nu mai dețin muniție de război și au gloanțe oarbe. Că numai armata deține muniție reală și că aceasta nu are ordin să tragă în deținuți. În urma convingerilor lui Alecu, pentru că se jurase probabil pe cățeaua ce o ținea acasă în lanț legată, a început să scoată din buzunar zeci de fișicuri de antinevralgice și le-a dat celor care obișnuiau să se drogheze cu medicamente, pentru că erau și din aceștia.

Astfel, s-a creat o stare confuză în rândul deținuților. Naivi, urmând sfatul lui Alecu, s-au îndreptat către poartă; acolo, o petardă fumigenă a fost aruncată între deținuți și un deținut a luat-o repede și a aruncat-o înapoi, peste poartă. 

Ce s-a întâmplat? Petarda a explodat în mulțimea de milițieni ce era dincolo de poartă și atunci Cârțu a dat ordin: ‹Trageți poarta!› Milițienii au tras poarta, care era pe role, apoi deținuții au năvălit în zona interzisă. Alecu, înarmat cu un pistol-mitralieră cu pat rabatabil, a luat poziție de tragere în fandare, cu genunchiul piciorului drept pe pământ și cu piciorul stâng îndoit și a deschis foc automat. 

Alecu se afla în poziție laterală dreapta a masei de deținuți la aproximativ 10-15 metri și a tras în fața deținuților, în beton, și toate gloanțele au ricoșat în deținuții din primele rânduri. Astfel au căzut secerați de gloanțe aproximativ 30 de deținuți. 

După care focul s-a oprit, întrucât numai Alecu a tras. 

O parte dintre deținuții răniți, cu picioarele rupte de gloanțe, cu mâini împușcate etc, au fost aduși la cabinetul medical și un asistent a spus: ‹Aduceți răniții la poartă deoarece sunt mulți și nu le putem acorda asistență medicală›. În cele din urmă au fost aruncați în două mașini dube și duși la Spitalul Județean Pitești. Acolo s-a făcut o triere: au fost opriți cei cu răni ușoare și cei cu răni mai grave au fost duși imediat la Spitalul Penitenciar Jilava, de unde nu s-a mai întors niciunul la Colibași.

Această sângeroasă represiune a fost pusă la cale de către torționarii Cârțu Ion și Gârleanu Ion.

Ofițerul de la armată cu soldații săi au primit scena ca simpli spectatori. Ofițerul era depășit de situație și nu cunoștea perversitatea sistemului. Sistemul folosea deviza ‹dezbină pentru a câștiga›.

Când lucrurile s-au reașezat în țară, deținuții au intrat în camere respectând regulamentul interior de detenție. 

Cârțu se dezlănțuie pe ritm de lambada

În dimineața zilei de 18 mai 1990, la ora 5, s-au auzit tropote și mișcări ciudate pe secțiile penitenciarului Colibași; deodată s-au auzit țipete și urlete de groază în rândul deținuților. Se declanșase o adevărată stare de răzbunare: milițienii i-au scos din camere pe liderii revoltei ce avusese loc printre care mă aflam și eu. Am fost scos din cameră, lovit cu bastoane, bâte și picioare, obligat să trec, ca și ceilalți deținuți, printr-un culoar de milițieni de peste 50 metri lungime. 

Ne loveau bestial, din cap până în tălpile picioarelor, scoși pe un platou, ne-au pus cătușe cu mâinile la spate, ne-au dat cu spray-uri paralizante în ochi, ca să nu putem recunoaște cine ne bate. Au mai fost bătuți și alți deținuți ce făceau parte din echipele noastre, care n-au făcut altceva decât să mențină ordinea, pentru a nu se produce devastări și distrugeri. 

Noi, cei 13 lideri aleși în timpul revoltei, am fost îngenuncheați și tunși, puse lanțuri la picioare și duși în filtru, în poartă, la subofițerul de serviciu, în zona între porți, în acele camere de primire a deținuților. Camere cu câte două bănci prinse în beton; acolo am fost ținuți din data de 18 mai până la sfârșitul lui octombrie 1990, când am fost introduși pe secție într-o celulă în care paturile au fost sudate între ele cu bride și prinse în perete, cu picioarele paturilor prinse în beton, cu rama ferestrei din fier masiv și un câine-lup era legat în dreptul ferestrei noastre. 

Pe această lungă perioadă cât am fost ținuți în poartă, am fost bătuți zilnic de către grupuri de milițieni. Ne scotea din cameră de câte ori cânta lambada la radio și câte patru-cinci milițieni tăbărau pe câte unul dintre noi, până eram zdrobiți. Am fost ținuți în acele condiții două luni cu cătușe la mâini. 

În acele zile a decedat între noi Ivașcu Viorel, din cauza bătăilor a fost zdrobit ficatul în el! În urma decesului am sperat că bătăile vor înceta dar a fost numai o iluzie, pentru că nu a fost cum gândeam noi. Represaliile au fost aceleași, poate mai severe. 

Numai că doctorul penitenciarul, pe nume Burea, a venit la noi o singură dată și ne-a examinat pe fiecare în parte, a scris pe caiet toate vânătăile, unde le aveam; de fapt, aveam tot corpul numai vânătăi. Când urinam, aveam impresia că vom muri cât de curând, pengtru că urina noastră era maro închis la culoare. 

Întoarcerea noastră pe secție a jucat un rol de sperietoare pentru masa de deținuți: timp de o lună, dimineața și seara, la apel venea și intervenția, formând un culoar prin care noi, acum rămași 12 răzvrătiți, cu lanțuri la picioare, treceam în fugă și ei ne loveau pe o parte și pe alta. Zgomotele lanțurilor, țipetele milițienilor și răcnetele noastre de durere înspăimântau masa de deținuți. Noi eram spaima ce dorea s-o insufle Cârțu deținuților!

Sunt multe de spus: bătaia din baie, în timp ce făceam baie milițienii au oprit apa și au intrat peste noi, snopindu-ne în bătaie. 

Pentru ca să scape de noi, în luna decembrie 1990 am fost trimiși în transfer la penitenciarul Drobeta Turnu Severin și de acolo am fost împrăștiați în diferite penitenciare din țară. Eu am fost trimis la Aiud. 

Logica acestei represiuni a fost următoarea: torționarul Cârțu a folosit o minciună spunând că acei cunoscuți deținuți lideri rebeli vor să provoace o revoltă și să-și însușească arme și muniție din depozitul penitenciarului, cu intenția de a se deplasa în București pentru a boicota alegerile din 20 mai 1990. Pentru această grosolană minciună a torționarului Cârțu am suferit cele mai sus relatate iar Ivașcu Viorel și-a pierdut viața. 

O spun cu tot regretul, că nimeni nu a fost tras la răspundere pentru atrocitățile cauzate deținuților după Revoluția din 1989. Precizez că domnul Chiș, care a ridicat atâtea biserici, era șeful Direcției Generale a Penitenciarelor: cu știrea și permisiunea lui s-a tras în multe penitenciare din țară.

Acești torționari au pensii nesimțite de 240-260 milioane lei/lună iar noi, acei foști deținuți politici – mă refer la fapta pentru care am executat pedeapsa – nu avem cu ce ne crește copiii mici, nici cel puțin indemnizația ce ni se cuvine, fără un loc de muncă, marginalizați de societate”.  

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.