EXCLUSIV Interviu. În numele tatălui. Cum a fost asasinat fostul ministru PNȚ Virgil Potârcă în abatorul uman de la Sighet. Represiunea Securității, suferințele mamei și îngrozitoarea dramă a copiilor minori. Mărturiile doamnei Voica Potârcă

Personalitate a PNȚ și ministru în trei rânduri (la Justiție, Agricultură, Lucrări Publice și Comunicații), Virgil Potârcă (foto dreapta sus) a fost arestat de Securitate în 1950, în cursul nopții de 5 spre 6 mai. După patru ani de temniță abominabilă în cel mai drastic, privativ și umilitor regim de izolare, național-țărănistul avea să fie asasinat în abatorul uman de la Sighet, la 6 iunie 1954. Soarta lui a fost împărtășită de marea majoritate a foștilor demnitari. Familia a aflat adevărul numai peste ani și ani, mulțumită unor supraviețuitori de la Sighet, rămășițele pământești ale fruntașului PNȚ nemaiputând fi recuperate nici până în zilele noastre. 

Odinioară om de afaceri prosper și un obișnuit al protipendadei interbelice, Virgil Potârcă și-a lăsat afară soția – Dorina (foto stânga sus) – și cei doi copii mici, Voica și Tudor. Cu prilejul acestui interviu exclusiv, blajina doamnă Voica Potârcă (79 ani) rememorează atât traumatizanta noapte a arestării cât și ampla dramă a familiei.  

(Doamna Voica Potârcă / sursa foto: arhiva Podul.ro)

”Securiștii l-au luat pe la orele 3-4 noaptea. Nu mai rețin bătăile în ușa apartamentului de pe strada Simonide, dar cred că zgomotul iscat de ei m-a trezit. În schimb, mi-l amintesc pe tata deschizând ușa și băgând capul prin crăpătură. Imaginea asta mi-a rămas întipărită pe retină. E ultima imagine cu tata. Îmi amintesc doar câteva frânturi din noaptea arestării, printre care și disperarea din ochii mamei, lacrimile ei”, punctează Voica Potârcă, pe atunci în vârstă de doar 5 ani.

Familia fusese dată afară din casă încă din ’48, pierzând întreaga agoniseală, un nou episod brutal urmând chiar după arestarea tatălui, când soția și cei doi copii au fost aruncați în stradă de milițieni înarmați din apartamentul modest pe care-l închiriaseră. 

Va urma o nouă lovitură cumplită: arestarea mamei, care, la fel ca tatăl, va fi ținută în pușcărie administrativ, fără proces și fără condamnare.

– Curaj, mămico!, i-a spus Tudor, cu glasul sugrumat de lacrimi, parcă încercând să devină bărbatul familiei. 

Dorina Potârcă e introdusă în ”Lotul familiilor foștilor demnitari”, unica sa vină fiind faptul că era soția fostului ministru țărănist. Va trece prin lagărele Ghencea, Popești-Leordeni și Pipera, fiind eliberată după mai bine de 2 ani de la penitenciarul Dumbrăveni. 

Din interviu veți afla detalii dramatice despre modul în care comuniștii și Securitatea distrugeau familiile așa-zișilor ”dușmani ai poporului”. Voica Potârcă avea să fie eliminată din învățământ în clasa a V-a, singura culpă fiind aceea că era fiica tatălui său. Printr-un tertip facilitat de un doctor de toată isprava, va reuși să își continue școala până în ultima clasă de liceu, când Securitatea îi va cere din nou eliminarea, chiar în preludiul examenului de Bacalaureat, cu scopul de a-i distruge definitiv viitorul. Spre onoarea lor, profesorii Liceului Gheorghe Lazăr se opun în bloc acestei solicitări. Însă vor urma și alte cumpene, atât la examenul de admitere în facultate cât și în viața de după aceea. Fratele Tudor nu avea să fie la fel de ”norocos” – e dat afară din învățământ și nevoit să se angajeze ucenic la topitoria Vulcan încă de la 13 ani, ulterior făcându-și întreaga școala, inclusiv facultatea, la fără frecvență. 

Luminoasa imagine a Dorinei Potârcă se află în centrul interviului. Întreaga familie a suferit enorm. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:  

Răzvan Gheorghe: Sărut mâna, doamnă! Vă mulțumesc pentru interviu. Haideți să purcedem, vă rog, cu o serie de repere personale.

Voica Potârcă: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. M-am născut în 1943, la București, în zona Maria Rosetti, în splendida casă a familiei construită de tatăl meu, Virgil Potârcă, fruntaș PNȚ și fost ministru în trei rânduri. Înainte vreme ocupase funcția de subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, apoi a fost succesiv ministru al Justiției, al Agriculturii și al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor. Era oltean din Plenița, județul Olt. Tata s-a numărat printre personalitățile PNȚ. 

Am fost dați afară din casă în ’48, când a fost naționalizată și s-a ales praful de ea. Ulterior ne-am mutat pe strada Simonide, în apropierea cheiului Dâmboviței, unde familia a închiriat un apartament modest într-un bloc situat chiar vizavi de Miliție. Mama – Dorina Potârcă – era realmente înspăimântată de chestia asta, că-i Miliția lângă noi. Gândindu-se la ce era mai rău, draga de ea a început să ducă din lucrurile familiei în casa de la Izvor, unde pe atunci locuia bunica maternă. Strada Simonide nu mai există de ani de zile, a fost demolată în perioada lui Ceaușescu. Odinioară aflată la poalele dealului, în fața Străzii Doctor Staicovici, nici casa bunicii nu a scăpat amplelor demolări, vechiul cartier Izvor fiind șters de pe fața pământului, la fel ca întregul Uranus.     

Prevăzătoare din fire și mereu cu picioarele pe pământ, mama a fost inspirată când a dus unele obiecte la bunica – printre acestea s-au numărat și câteva piese interbelice de mobilier, le vedeți în apartament pe unele, însă multe din lucruri urmau să fie vândute de-a lungul anilor, când ne-a fost mai greu, fiindcă la un moment dat asta rămăsese unica noastră sursă de venit. Ajunseserăm să vindem lucruri la talcioc.  

(Virgil Potârcă și soția sa Dorina)

Răzvan Gheorghe: Când și cum a fost arestat tatăl dumneavoastră? Ce vă amintiți din acea noapte? 

Voica Potârcă: Securiștii l-au luat în cursul nopții de 5 spre 6 mai 1950, pe la orele 3-4. Nu mai rețin bătăile în ușa apartamentului de pe strada Simonide, dar cred că zgomotul iscat de ei m-a trezit. În schimb, mi-l amintesc pe tata deschizând ușa și băgând capul prin crăpătură. Imaginea asta mi-a rămas întipărită pe retină. E ultima imagine cu tata. Îmi amintesc doar câteva frânturi din noaptea arestării, printre care și disperarea din ochii mamei, lacrimile ei. În casă erau doi copii – eu și Tudor, fratele meu mai mare cu patru ani. Am avut doi frați, unul bun și unul vitreg, Ștefan îl chema pe acesta din urmă. Amândoi sunt morți. 

Apoi, nu la mult timp după arestarea tatei, familia a fost din nou dată afară din casă. Asta țin bine minte, eram mai măricică, de-acum intrasem în clasa a II-a. Milițienii ne-au permis să luăm o canapea, câteva haine, nu multe, trei furculițe, trei linguri, trei cuțite și cam atât. Cu astea ar fi trebuit să se descurce o mamă și doi copii mici, închipuiți-vă… Milițienii ne-au escortat cu pușcoacele în mâini până la camion, de parcă am fi reprezentat cine știe ce pericol pentru regim. Casa a rămas plină în urma noastră. Nu am luat jucării, cărți sau mai știu eu ce. Doar câteva lucruri de îmbrăcăminte. Nici fotografiile de familie nu le-am luat – cele mai multe rămăseseră înrămate pe pereții casei natale din care v-am spus că am fost dați afară încă din ‘48. Ne zoreau, se uitau urât, vorbeau răstit. Familia a pierdut întreaga agoniseală. 

Răzvan Gheorghe: Unde ați locuit după acest episod?  

Voica Potârcă: Camionul ne-a dus pe undeva prin Dudești într-o zonă rău-famată. Mamei i s-a zis că urma să ni se fixeze domiciliu obligatoriu într-o cămăruță, dar odată ajunși acolo am aflat că în același spațiu avea repartizare și un ucenic de la fabrica ”Lemaître”. Omul nu era acasă, nici măcar nu am putut intra să vedem ce și cum, însă era evident că ne-ar fi fost imposibil să locuim cu toții în aceeași cămăruță. Atunci mama le-a spus milițienilor să ne ducă la bunica maternă. Așa am ajuns în casa din cartierul Izvor, la poalele dealului. Bunica ne-a primit cu brațele deschise, vă dați seama, însă avea doar trei camere și eram claie peste grămadă. Mama cu mine și cu fratele meu stăteam cu toții într-o singură odaie destul de mică. Eu nici măcar nu aveam pat. Noaptea se puneau cap la cap două scaune mai mari și dormeam acolo. Atmosfera era tristă, aveam toate motivele. În aceeași casă mai locuiau bunica, fratele mamei și soția lui. Camerele erau tip vagon, se trecea din una în alta. 

Răzvan Gheorghe: Când și cum a fost arestată mama dumneavoastră? 

Voica Potârcă: În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1952. Se-ntâmpla în Săptămâna Mare. Securiștii alcătuiseră un lot uriaș cu familiile foștilor demnitari – ăsta a fost unicul motiv care a dus la arestarea mamei. Era soția tatălui meu. Oamenii aceștia au fost arestați și aruncați în pușcării exclusiv pentru gradele lor de rudenie, nu ca urmare a unor culpe individuale. În noaptea aceea au fost arestate peste 50 de persoane. Erau total nevinovați. Familii întregi au fost zdrobite. Cu excepția minunatei doamne Măriuca Vulcănescu, din păcate nu cred că mai sunt în viață alte prietenele de-ale ei cu care a fost la ”pension”, cum obișnuia mama să numească pușcăria, păstrându-și nealterat simțul umorului până la finalul vieții. 

Îmi amintesc momentul în care securiștii au intrat în cameră peste noi pe la 3-4 noaptea, astea erau orele lor preferate. Ne-am speriat, vă dați seama. Unul dintre agenți a fost totuși mai cumsecade, că i-a spus să își ia niște haine groase. Avea o haină scurtă de blană și a luat-o. Haina aia a fost câinele râios pe care l-a purtat după ea în toată perioada detenției. A ajutat-o, dar tot a tras frigul de pe lume. Când am auzit că i s-a zis să își ia haine groase am știut că e arestată și că nu se va întoarce prea curând. Era clar. Țin minte că fratele meu a condus-o până la poartă. Pe-atunci avea 13 ani. Eu 9.

– Curaj, mămico!, i-a spus Tudor, cu glasul sugrumat de lacrimi, parcă încercând să devină bărbatul familiei. 

Răzvan Gheorghe: Mama dumneavoastră avea să descrie dialogul simplu și la obiect purtat cu securiștii: ”‹Ce să iau cu mine? Mă duceți la Canal?› ‹Nu știm unde veți fi dusă, dar luați ce e strict necesar. Luați-vă și lucruri groase›”. Modul frontal în care a pus problema dezvăluie profilul unei luptătoare. Știa prea bine de ce veniseră în puterea nopții. Ce s-a întâmplat după acest episod? Ce a simțit în acele momente copila care erați odinioară? 

Voica Potârcă: Disperare și frică. Am căzut bolnavă imediat după aceea. Am făcut temperatură mare și am zăcut mai bine de o săptămână. Întreaga mea lume se prăbușise. M-am îmbolnăvit pur și simplu, rămăsesem fără pic de vlagă. Mi-era un dor nebun de mama. 

Răzvan Gheorghe: Care a fost traseul penitenciar al mamei dumneavoastră? 

Voica Potârcă: După eliberare, mama avea să ne spună că au dus-o în lagărul Ghencea, ulterior fiind scoasă la muncă în lagărele Popești-Leordeni și Pipera. Era istovitor, umilitor până peste poate… Mărșăluiau câte 7 kilometri până la locul de muncă. Vara-toamna trudeau pe câmp și recoltau diverse legume, zarzavaturi și așa mai departe, în timp ce iarna erau scoase la săpat diguri, o muncă zdrobitoare pentru niște femei. În ultima parte a detenției a fost transferată la vechiul penitenciar Dumbrăveni, în Ardeal, unde a rămas în regim de celulă până la final. Pe atunci Dumbrăveniul funcționa ca penitenciar pentru femei. Frig, foamete, umezeală permanentă, condiții puțin spus inumane – mama a trecut prin toate. Pe durata zilei, până la stingere, nu aveau voie să se întindă în pat, deținutele prinse fiind băgate la izolare. De regulă erau scoase zilnic la o plimbare de câteva minute.  

Răzvan Gheorghe: Dorina Potârcă urma să scrie: ”În pușcărie visele vor avea un rol important în viața noastră. Ele se discutau, se comentau dimineața în celulă și, curios, mai întotdeauna se adevereau sau aveau un sens. Toată viața noastră era noaptea”. Adânc pasaj. Despre mama dumneavoastră ați știu ceva în perioada detenției? 

Voica Potârcă: Spre deosebire de situația tatălui meu, despre care familia nu a știut absolut nimic, pe mama aveam să o văd o dată în perioada detenției, când am fost cu bunica și cu fratele meu la singurul vorbitor care i s-a permis. Asta s-a-ntâmplat în lagărul Ghencea, îmi amintesc poarta masivă. Mama avea părul la fel de ondulat însă devenise alb complet. Nu-l avusese alb când o luaseră. Era îmbătrânită acum, foarte tristă, încotoșmănată așa în niște haine ponosite. Se uita la noi înnebunită și plângea tot timpul. Lacrimile-i șiroiau pe obraji. Doamne, Doamne, ce o fi fost în sufletul ei… să lase afară doi copii mici... Nu știa ce va urma. Era disperată, disperată. Eu aveam 9 ani pe atunci. 

După arestarea mamei fratele meu s-a înrăit mult, a devenit retras, aspru și foarte suspicios la orice. Eu am fost mai mototoală, am rămas un copil bun, dar amândoi am suferit cumplit și asta s-a manifestat în moduri diferite. Copilăria noastră fericită luase sfârșit într-o noapte din 1950, când securiștii l-au luat pe tata. Arestarea mamei ne aruncase într-o beznă de nepătruns. Când mă gândesc la perioada aia îmi imaginez un nor întunecat. Până în ‘54, când mama avea să fie eliberată, am rămas doar cu bunica. S-a chinuit enorm cu noi. Odată, când făcusem nu mai știu ce drăcovenie și mă pusese la colț, țin minte că am izbucnit în plâns și am amenințat-o, clătinându-mi degetul arătător: 

– Doi ani de Jilava!, așa i-am strigat. 

Deci știam deja chestiile astea. O pedepseam pe bunica cu doi ani de Jilava.  

(Dorina Potârcă împreună cu cei doi copii, Voica și Tudor) 

Răzvan Gheorghe: Când a aflat familia că tatăl dumneavoastră a murit la Sighet? Decesul survenise la 6 iunie 1954, deci în același an în care a fost eliberată mama dumneavoastră. 

Voica Potârcă: Începând cu primăvara lui ’50, când a fost arestat, familia nu a știut absolut nimic, ani de zile, despre soarta tatei. Era ținut la pușcărie administrativ, nu a fost judecat și condamnat. Tot administrativ a fost ținută și mama, nici în cazul ei nu a avut loc un proces. Abia prin ‘55-’56 mama a aflat că tata murise și asta doar mulțumită unor foști deținuți politici care supraviețuiseră Sighetului. Evident că autoritățile nu ne-au informat și nici nu obișnuiau să informeze familiile. Cei care s-au eliberat de la Sighet i-au relatat mamei că tata suferise groaznic de singurătate. L-au ținut singur în celulă, în cele mai criminale și mai umilitoare condiții. Puținii foști deținuți care reușiseră să ia legătura cu el ne-au spus că îl mistuia un dor cumplit de noi și de mama, despre care nici nu știa că ajunsese la pușcărie. Tata fusese un om gras, bine făcut, dar acolo ajunsese un schelet, o biată umbră. Foștii demnitari au fost chinuiți într-un hal fără de hal, cei mai mulți au pierit la Sighet sau prin alte temnițe ale ororii. Sighetul a fost un abator uman. 

Neștiind nimic de el, ani și ani de zile mama a tot sperat că tata va supraviețui și că vom fi din nou împreună. Îl știa solid și sănătos. Fusese nevoită să divorțeze, dar o făcuse pur formal, sperând că astfel, fără numele Potârcă, putea scăpa de marginalizare și de obstacolele puse în cale de Securitate. Se gândea la copii, la viitorul nostru. Era îngrozită că n-ar mai fi putut să ne pună pâine pe masă. 

Răzvan Gheorghe: Mama dumneavoastră urma să descrie astfel situația: ”Un divorț făcut în așa fel încât să poată fi anulat de soțul meu în ziua în care ar fi fost eliberat, căci eram sigură că, sănătos și solid cum era, va scăpa cu viață”. 

Voica Potârcă: Da, așa a fost. Apoi, auzind că tata nu mai era printre cei vii, mama a făcut solicitări peste solicitări și a obținut cu chiu, cu vai un certificat de deces, dar asta avea să se întâmple la mai bine de doi ani de la moartea lui. V-am spus – ultima mea imagine cu el a rămas momentul în care s-a dus la ușă și le-a deschis securiștilor. Nu am prea multe amintiri cu tata din perioada de dinaintea arestării. Eram prea mică. Nici nu știu dacă sunt amintirile mele directe sau sunt doar povești auzite în familie și crâmpeie reținute din fotografii care ulterior au devenit amintiri.   

Răzvan Gheorghe: A aflat familia ce s-a întâmplat cu trupul neînsuflețit al tatălui dumneavoastră?

Voica Potârcă: Nu. Nici acum nu știu unde i-a fost aruncat trupul. Probabil că e pe undeva prin Cimitirul Săracilor, dar nu am putut afla locul. Mama a făcut unele demersuri, nu mai știu exact ce și cum, însă nu i s-a răspuns nimic. Imediat după ce m-am pensionat am făcut și eu un drum la Sighet. M-am dus singură, ceva mă îmboldea. Am vorbit și cu preotul de acolo care mi-a reconfirmat că situația e neschimbată, că e foarte greu să se mai facă ceva după scurgerea a atâta amar de timp. Din câte am aflat și am citit, deținuții morți erau dezbrăcați în pielea goală, pentru ca zeghea să fie refolosită, gardienii îi cărau cu pătura până la căruța sau camionul care-i ducea la Cimitirul Săracilor, în puterea nopții, unde erau aruncați în gropi fără însemne. Așa a arătat ultimul drum al tatălui meu. E dureros că nu-i pot aprinde o lumânare la mormânt. 

Răzvan Gheorghe: În familie se vorbea despre Sighet, despre detenție în general? 

Voica Potârcă: Se vorbea și nu prea se vorbea. Vedeți dumneavoastră, au fost perioade și perioade. Erau lucruri dureroase și mult prea brutale pentru urechile unor copii. Mama nu stătea la discuții de genul ăsta cu noi în primii ani de după eliberare. Despre rudele din partea tatălui nu știu multe chestii. Asta și pentru că, după ce a venit de la pușcărie, mamei nu-i mai ardea de povești. Principala ei grijă devenise aceea de a ne asigura traiul de azi pe mâine, fiindcă am dus-o extrem de greu. Știu însă că și ceilalți doi frați ai tatei au fost la închisoare, doar sora lui rămăsese în libertate. Frații Constantin și Eugen Potârcă erau fruntași național-țărăniști din Craiova – unul fusese primarul orașului, altul ocupase funcția de prefect. Constantin a murit în februarie ’54 la penitenciarul Văcărești iar Eugen a reușit să supraviețuiască gratiilor, fiind eliberat în mai ‘54. Am avut multe rude care au fost aruncate în pușcării și lagăre de exterminare. Fratele meu era mult mai informat ca mine în domeniul ăsta și sunt convinsă că ar fi știut să vă spună destule lucruri. Era cu patru ani mai mare ca mine.

Mariajul cu mama a fost cea de-a treia căsătorie a tatălui meu. Prima soție a murit la naștere împreună cu bebelușul, iar din al doilea mariaj, finalizat prin divorț, a rezultat un băiat – Ștefan, fratele meu vitreg. Foarte drăguț și bun băiat, râdea cu o poftă… Locuia la Craiova și era mult mai mare ca noi. În 1949 Ștefan a încercat să treacă Dunărea înot ca să scape de ”raiul” comunist. Era Dunărea scăzută și grănicerii l-au prins cu câinii. A fost condamnat pentru ”trecere frauduloasă a frontierei” și a ajuns la Canal, unde a trăit iadul zi de zi, prestând cele mai strivitoare munci cu pușca-n coaste. După aceea l-au băgat și în lotul mamei, Lotul familiilor de foști demnitari, singura lui vină fiind că era fiul lui tata. Așa l-au mai încondeiat cu o condamnare, majorându-i astfel cu încă 3 ani pedeapsa inițială. Ștefan a ieșit din pușcărie abia în iunie 1954. A suferit ca vai de el.   

Odată cu trecerea timpului mama ne-a povestit chestii de la închisoare, dar nu ne-a vorbit despre chinuri și durere, a evitat întotdeauna perspectiva asta. Ne-a relatat în special lucrurile nostime care s-au petrecut acolo, fiindcă, e inevitabil, când sunt băgați mulți oameni într-un loc se întâmplă și de-astea. A ales latura pozitivă, luminoasă. A fost o femeie foarte puternică deși a suferit îngrozitor. Durerea cea mai mare era că lăsase afară doi copii mici. Plângea enorm de dorul nostru, era cunoscută în pușcărie pentru asta. Nu știa ce se va întâmpla cu noi, cu ea, cu tata… știa prea bine că bunica era bolnavă și că avea o pensie mică din care acum trebuia să ne crească și pe noi. Își făcea tot felul de griji, o măcinau cele mai negre gânduri. Numai în sufletul mamei să nu fi fost. Per-total a executat 24 de luni de condamnare administrativă. A revenit acasă după doi ani și zece zile. Suferința o îmbătrânise dar rămăsese la fel de luminoasă. 

Oricum, marile greutăți începuseră imediat după arestarea tatei. Perioada în care am rămas în apartamentul de pe strada Simonide – până când familia a fost dată afară pentru cea de-a doua oară, v-am relatat împrejurările – a fost foarte dificilă. Fiind profesoară de Română și Franceză, mama a fost detașată la Tulcea. Preda numai Limba Română, Franceza nu se mai căuta în perioada aia. I s-a dat o catedră la Tulcea și făcea naveta București-Tulcea, nu zilnic, dar la o perioadă scurtă de timp. Vă dați seama că arestarea soțului, problemele zilnice și viața asta mereu pe drumuri o consumau teribil.   

După eliberarea din ’54 situația a fost mult mai grea. Rămăsese fără catedră, bineînțeles, trebuia să se descurce fiind eliminată din învățământ. Țin minte că pleca ore-n șir ca să ne poată pune de-ale gurii pe masă. O perioadă a fost casieră la un aprozar, pe urmă a fost angajată într-un depozit din zona Pieței Obor la un nivel mărunt și foarte prost plătit. Apoi a lucrat la Cooperativa ”Electrica” în condiții similare. Au dat-o afară de peste tot, în scurt timp, fără explicații. După aia m-am dus cu ea la o cooperativă meșteșugărească unde făceam nasturi de lemn pe care-i vopseam. Puținii bani câștigați abia dacă ne ajungeau pentru mâncare. Confecționam tot felul de lucruri de artizanat, dar în special ni se cereau nasturi de lemn. În câteva rânduri mama a dat și niște lecții acasă, dar au fost foarte puține, că nu se putea, doar stăteam claie peste grămadă în trei camere. Nici nu aveam ușă între noi și bunica. Totul era destul de complicat. 

Perioada asta a fost foarte dificilă și a durat destul de mult, nu-mi amintesc exact cât. Apoi, după numeroase cereri și memorii adresate lui Ilie G. Murgulescu, care era ministrul Învățământului, mama a fost primită într-o audiență. Oltean și el, Murgulescu a dat dovadă de înțelegere și s-a purtat omenește – nu i-a dat o catedră, i-a explicat că așa ceva nu mai era posibil având în vedere trecutul ei, dar totuși i-a permis să fie profesoară suplinitoare în comunele Jilava și 30 Decembrie, într-o perioadă ajungând și la o școală din Giurgiu. Făcea naveta cu rata, cu trenul, cu ce se putea. Când a fost o iarnă grea și a rămas înzăpezită la 30 Decembrie m-am dus eu și i-am ținut cursurile de la Giurgiu, ca să nu fie absentă la post. Oricum, mama i-a rămas recunoscătoare lui Murgulescu pentru că i-a permis să predea din nou. Îi trimitea felicitări de Crăciun și Paști. Adevărul e că fără intervenția lui nu ar mai fi fost niciodată reprimită în sistemul de învățământ.  

Răzvan Gheorghe: Știu că la un moment dat ați fost dată afară din școală. Cum s-a întâmplat? 

Voica Potârcă: Da, aveam să trec și prin asta. M-au dat afară din școală în clasa a V-a. ”Originea nesănătoasă” a fost unicul motiv care a stat în spatele deciziei, nimic altceva. S-a întâmplat după ce o arestaseră pe mama iar bunica nu m-a putut înscrie nicăieri, orișicât a încercat. A fost un șoc imens, eliminarea asta m-a traumatizat și mi-a întors lumea pe dos. Inițial nu înțelegeam ce era în neregulă cu mine. După aia ajunsesem de mi-era și frică să mai spun cuiva cum mă cheamă. Când mă întreba cineva, ziceam numai prenumele. Dacă insista, spunem și ”Potârcă”, mizând pe faptul că era un nume larg răspândit, dar la prima mână eram doar Voica. Toate rudele noastre au avut de suferit pentru că peste tot se cereau așa-zisele biografii care inevitabil ajungeau la deținuți politici și la diverse alte categorii de ”dușmani ai poporului”. De exemplu, fratelui mamei nu i s-a permis să vină la București așa cum își dorea, a fost nevoit să funcționeze la Brașov și a fost marginalizat constant. 

După eliminarea din școală am stat un an acasă. În primăvara următoare, când aș fi terminat clasa a V-a, a venit mama din pușcărie. S-a sfătuit cu un doctor de treabă care i-a dat un certificat medical ce susținea că eu aș fi avut coxartroză TBC, fiind internată pe undeva pe la Mangalia, act cu ajutorul căruia mama a reușit să mă înscrie, în sfârșit, la fără frecvență. Așa am recuperat rapid clasa a V-a, dând examene scris și oral la toate materiile. Apoi am făcut clasele VI-VIII la Liceul Gheorghe Lazăr. Profesorii nu m-au persecutat niciodată iar colegii și colegele cu atât mai puțin. Bine, n-am fost pionieră, n-am fost UTC-istă, însă asta nu m-a deranjat câtuși de puțin, vă dați seama. 

Aveam să trec printr-o nouă cumpănă cu foarte puțin timp înaintea Bacalaureatului, când Biroul de Bază pe școală a solicitat exmatricularea mea. Vestea m-a lovit în moalele capului. Scopul era să nu mai ajung să susțin examenul de Bacalaureat. Voiau să-mi distrugă viitorul. Motivul era același care cauzase eliminarea mea din școală în clasa a V-a – ”originea nesănătoasă”. 

A fost o ședință mare atunci, iar directoarea – doamna Antohi, preda Geografia – și întregul consiliu profesoral s-au opus categoric votând în bloc împotriva eliminării. 

 – E cuminte fata, învață bine. Dom’le, nici codițele nu i se mișcă în clasă!, ziceau profesorii. 

Și aveau dreptate. Da, am fost un copil cuminte și îmi purtam părul prins în două codițe. Învățam de nota 8-9, nu de 10, dar eram foarte atentă și îmi dădeam silința. Aveam și încă am un simț al datoriei foarte dezvoltat, așa m-a croit natura. Într-un final am dat și am luat Bacalaureatul doar mulțumită acestor profesori minunați care au crezut în mine și au avut curajul să se împotrivească exmatriculării. Le sunt veșnic recunoscătoare pentru că s-au gândit la viitorul meu.  

Răzvan Gheorghe: La facultate ați mai întâmpinat probleme similare? 

Voica Potârcă: Îmi plăcea foarte mult să merg în excursii la munte, așa că m-am orientat spre Institutul de Geologie din București. După ce am dat examenul trebuia să mai aștept câteva zile până când urmau să se afișeze rezultatele. Învățasem și mă atrăgea domeniul, mă așteptam la o notă bună. La un moment dat m-am trezit acasă cu doi indivizi care mi-au spus că trebuie să-i urmez până la Institutul de Geologie întrucât ar fi apărut o mică problemă și eram chemată să o clarific. M-au escortat până la secretariatul Institutului unde s-au apucat să mă întrebe diverse despre mine și despre familie. Adică m-au interogat. Probabil că luasem cel puțin o notă de admitere și ei voiau să afle dacă sunt fiica lui Virgil Potârcă sau dacă era doar o simplă potrivire de nume. Le-am spus adevărul securiștilor, că asta erau, firește, și am căzut examenul cu brio. Nu mi-am regăsit numele printre cei admiși. M-au pedepsit din nou pentru că sunt fata lui tata. Episodul ăsta a fost un nou șoc, vă dați seama. Timp pierdut… speranțe spulberate…  

Din lipsă de alternative am dat la Școala Tehnică de Metrologie, unde am fost admisă. Facultatea era încă o problemă, nu școlile de genul acesta. După absolvire m-am angajat cu repartiție, că așa era pe-atunci. Abia în ‘63 mi-am luat inima-n dinți și am dat din nou la facultate, de data asta m-am orientat spre Politehnică, la Electronică. Am zis să mai încerc o dată și de data asta am fost admisă, numele meu nu mai era o problemă. Se apropia decretul din ’64 și lucrurile intraseră într-un oarecare dezgheț. Ușor-ușor se schimba perspectiva, represiunea adopta noi chipuri și metode.    

Mai mare cu patru ani ca mine, fratele meu Tudor nu a fost la fel de norocos. Decalajul celor patru ani și-a spus cuvântul. A prins o epocă mai dură și asta l-a marcat pentru întreaga viață. Inițial dat afară din școală, până la urmă a fost nevoit să-și facă toată școala la seral, inclusiv liceul, altfel nu i s-a permis oricât a încercat. În paralel era ucenic la Fabrica Vulcan, într-o turnătorie. Acolo l-a găsit mama când s-a eliberat din pușcărie. Muncea din greu încă de la 13 ani. A fost un răzvrătit, l-au influențat foarte mult drama și situația familiei. Și pe mine m-au influențat teribil, e evident, însă în cazul meu lucrurile s-au desfășurat altfel. În comparație cu Tudor, eu am fost mielul blând. Îi înțelegeam revolta, și-ar fi dorit să facă un liceu normal ca toți ceilalți băieți care-i fuseseră colegi, dar nu i s-a dat voie. Ulterior a făcut și Facultatea de Metalurgie tot la fără frecvență. Era un băiat foarte isteț și a suferit enorm. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost viața de după facultate? Ați fost marginalizată în activitatea profesională? 

Voica Potârcă: La birou nu am avut mari neplăceri. E adevărat, nu mi s-a permis niciodată să plec din țară în interes de serviciu. Lucram la Institutul de Studii și Proiectări Energetice, aveam multe responsabilități. Am fost singura șefă de proiect pentru diverse centrale electrice căreia nu i s-a permis niciodată să plece în deplasări de serviciu în exteriorul țării cu toate că aceste preumblări se petreceau numai în lagărul sovietic și sub cel mai strict control. În schimb o trimiteau pe șefa mea directă, dar ea era o persoană deosebit de drăguță și un foarte bun inginer. Nu am avut vreo invidie, nici pe departe, fiindcă înțelegeam prea bine că mie nu mi s-ar fi permis așa ceva. Știau că sunt fiica tatălui meu și nu aveau de gând să uite. Abia după Revoluție am ieșit din țară și am văzut Germania. Am ajuns și în Ucraina, în Harkov, care acum e bombardat de invadatorii ruși.   

A mai fost o chestie amuzantă, care mă face să râd ori de câte ori mi-o amintesc. S-a întâmplat că a vrut să mă pețească cineva, să mă prezinte cuiva, iar omul acela a întrebat: 

– Dar ce dosar are?

– E fată bună, drăguță, însă dosarul îl are prost…

– Atunci nu!   

Așa era în anii aceia. Dosarele – în special cele ale Securității – și biografiile – necesare prin toate instituțiile – contau enorm. Oricine putea deveni o țintă. Domnul în cauză avea un dosar bun și s-a temut că i l-aș fi stricat cu originea mea ”nesănătoasă”. Din cauza asta chiar n-am suferit. (râde cu poftă)

S-a mai întâmplat un episod interesant. Pe scurt: mi-a plăcut sportul, l-am practicat cu dăruire, în special canotajul, și până la urmă am devenit campioană republicană la canotaj. În perioada aia se punea problema să plecăm în străinătate la campionatele internaționale. România participa an de an la tot soiul de competiții. Vă dați seama, toate fetele erau fericite și nerăbdătoare. În timpul unui antrenament pe Lacul Snagov, antrenorul m-a chemat să merg cu șalupa lui, doar noi doi, fără să-mi spună motivul. 

– Uauuu, te plimbă antrenorul cu șalupa! De ce te ia doar pe tine?, șușoteau colegele, unele vizibil invidioase. 

Am plecat mândră și emoționată că mă alesese pe mine. Când am ajuns în larg, unde nu-l auzeau urechi nedorite, antrenorul mi-a spus, cu părere de rău, că fusese aspru criticat pentru că a ajuns să crească cadre ce nu pot fi folosite. Drept urmare echipa de canotaj a plecat fără mine deși eram campioană națională la acel moment. 

Răzvan Gheorghe: Le-ați cunoscut pe unele foste colege de ”pension” ale mamei dumneavoastră? 

Voica Potârcă: Cum să nu! Păi au rămas prietene apropiate și s-au tot vizitat încă din anii de după eliberare. Nimeni și nimic nu le-ar mai fi putut desparte. Așa le-am cunoscut pe Măriuca Vulcănescu, pe Carmen Verona – sunt prietenă cu copiii lui Carmen –, pe Codi Tașcă, pe Sanda Petrescu – Sanda ”Grasa”, așa-i spuneau – pe Lucia ”Lucica” Samsonovici – fiica generalului Nicolae Samsonovici – și pe multe alte femei pe care mama le-a cunoscut în spatele gratiilor. Au ținut tot timpul legătura până când s-au stins. Le lega o prietenie a suferinței. Mama așa zicea: ”Fetele, vin fetele!” Mini Vlasiu – soția sculptorului Ion Vlasiu – era foarte drăguță și deșteaptă foc, avea un doctorat în Istorie făcut în Italia – am rămas în legătură cu Ioana, fiica lui Mini. Toate aceste femei erau demne și foarte puternice. Nu le-am văzut niciodată plângând sau văicărindu-se, deși n-au avut deloc vieți ușoare. Dimpotrivă.   

Până la urmă, cu chiu, cu vai mama a reușit să obțină și o pensie, rezultată așa, pe bucăți de funcționare, luând în calcul perioadele în care făcea naveta la Jilava, la 30 Decembrie și la Giurgiu – i-a fost foarte greu să meargă din sat în sat ca să își poată crește cei doi copii. Nu a încercat niciodată să își refacă viață, vă dați seama că nu-i mai ardea de așa ceva. A rămas cu noi și cu fetele de la ”pension”. Eu am locuit mereu cu ea. Fratele meu a reușit să plece din țară înainte de Revoluție. S-a însurat iar nevasta a solicitat reîntregirea familiei, ca avea rude în America. Așa a plecat și el. Asta s-a întâmplat după ‘82, deja ne mutaserăm în apartamentul acesta în care vorbim acum. 

(Portretul Dorinei Potârcă pictat de Nicolae Tonitza)

Mama a murit în ’97, a avut norocul să prindă prăbușirea lui Ceaușescu. Era foarte bucuroasă în decembrie ‘89, însă deloc încrezătoare cu privire la ce urma să se întâmple. Judecând retroactiv, a avut dreptate, având în vedere cele întâmplate în epoca Iliescu. Trecuse prin multe, naivitatea ar fi fost ultimul lucru care să o caracterizeze. A fost o femeie senină și extrem de frumoasă. Portretul pe care îl vedeți aici a fost pictat de Nicolae Tonitza. Avea să-și păstreze feminitatea și la bătrânețe. Mama a fost frumoasă la toate vârstele. Vecinii care au acum 50-60 de ani își amintesc că o plăceau pe mama când erau copii. 

– Ce frumoasă e doamna de la etajul 1!, îi auzeam odinioară. 

În comparație cu ea, eu sunt doar ”Voica de la etajul 1”. Elevii o adorau, iubea și se pricepea să lucreze cu copiii. Emana pozitivitate. Mama nu avea cine știe ce haine, cred că mai multe am eu în dulap decât ea, dar știa să le poarte, îi veneau bine. Avea o anumită ținută și asta venea din făptura ei, din modul în care era construită. Toată lumea o admira. Era talentată, broda frumos și avea ușurința scrisului. Fusese educată într-o lume care nu mai există.     

După Revoluție și-a dorit enorm să-l revadă pe Regele Mihai dar nu s-a putut. Tatăl meu era cel de-al doilea soț al mamei, primul a fost Paul Gotcu, medicul Casei Regale. În prima parte a vieții ei, de la 20 de ani și până pe la 30 și ceva, când s-a măritat cu tata, mama a trăit la Palat. Pe-atunci, Regele Mihai, care era doar un copil, venea în fața ferestrei și-i spunea mamei că e cea mai frumoasă femeie de la Curte. Nu de puține ori s-a cocoțat pe pervaz și i-a sărit în cameră, iar mama îl întreba:

– Ce vrei, Măria Ta, rahat sau dulceață? 

– Și dulceață, și rahat! – așa răspundea de fiecare dată.  

Tare și-ar mai fi dorit să-l revadă. Mama a fost lucidă până în cea din urmă clipă a vieții. A murit la 90 de ani și patru luni. Era în toate mințile și foarte tonică. 

Răzvan Gheorghe: În 2011, postum, a apărut la București volumul de memorii al mamei dumneavoastră, cu sprijinul Fundației Academia Civică: ”Amintirile unui ‹element dubios›”. Cartea e de format mic, are 139 de pagini de text și se finalizează cu fotografii inedite și copii ale actelor de detenție. În pofida spațiului restrâns, volumul e extrem de intens în trăiri și oferă informații realmente prețioase. Notele sunt esențiale în redarea portretelor și a spațiilor de recluziune. Care este povestea acestei cărți? 

Voica Potârcă: Cartea a fost posibilă printr-o întâmplare. Principalul merit l-a avut regretatul domn Romulus Rusan. Să vă spun cum a apărut manuscrisul și cum a ajuns să fie publicat. Mama a început să scrie la puțin timp după eliberarea din pușcărie, ceea ce a fost foarte bine pentru că toate faptele, numele și evenimentele îi erau vii în memorie. Asta transpare din text. Scria pe diverse foi și în niște caiete dictando. Spunea că scrie pentru noi, pentru copiii ei. Numai că a trecut timpul și nici ea, nici noi nu am mai dat atenție acelor caiete, ne-am luat cu altele. Apoi mama a murit și iar au trecut niște ani până când am ieșit la pensie și m-am dus la Academia Civică unde am rămas până în ziua de astăzi, ajutând și eu cu ce pot. 

La un moment dat, prin 2009-2010, pe când ne aflam în sediul de la Piața Amzei, una dintre fetele de acolo m-a întrebat dacă a rămas ceva scris de la mama. Atunci mi-am reamintit de vechile caiete dictando. Ce-i drept, mama nu scrisese în formatul unei cărți, ci erau fragmente, crâmpeie disparate. Le așternea așa cum îi veneau. După ce a citit caietele domnul Romulus Rusan a zis că trebuie publicate. Dânsul a ales titlul ”Amintirile unui ‹element dubios›” și tot dânsul a aranjat textul pe capitole, ordonând pasajele mamei în funcție de etapele detenției și de subiectele tratate. Așa a apărut cartea în 2011. M-am bucurat enorm, vă dați seama. Nu sunt o fiică nerecunoscătoare, dar cu excepția mijlocirii acestui volum nu am făcut mare lucru pentru memoria părinților mei. Păstrez cu grijă caietele dictando cu textul inițial. 

Răzvan Gheorghe: Ați făcut și faceți destule, doamnă, fiți convinsă. Dovadă modul în care îi mărturisiți în acest interviu dar și ajutorul pe care-l dați proiectelor Academiei Civice privind recuperarea memoriei foștilor deținuți politici. De asemenea, cartea mamei nu ar fi fost posibilă fără dumneavoastră. După ‘89 ați văzut dosarul tatălui de la CNSAS?

Voica Potârcă: Da. M-am îngrozit când am aflat cu câtă atenție l-au supravegheat securiștii, totul începând cu mult timp înaintea arestării. Scriau dacă a plecat cu pălărie, fără pălărie, aminteau dacă a trecut pe undeva, de exemplu pe la croitor. Era pândit pas cu pas. Agenții știau în detaliu cine și când a venit în vizită, la ce oră a plecat etc. Dosarul e plin cu rapoarte de genul ăsta. 

De ceva timp, una din îndeletnicirile mele de la Academia Civică este să trec fișe de foști deținuți de pe hârtie pe calculator, într-o bază de date.  Așa am aflat că mulți dintre foștii demnitari au fost ținuți administrativ în pușcărie, fără proces sau condamnare, exact cum s-a întâmplat și în cazul părinților mei. Nu de puține ori securiștii se contraziceau în înscrisuri – unii deținuți au și fișă de judecată, și reținere administrativă în perioade ce se suprapun. Mă ocup cât pot de conștiincios de responsabilitățile ce îmi revin la Academia Civică, vechiul simț al datoriei nu m-a părăsit nici acum. Mă implic pe de-a-ntregul tot în ce fac.  

Răzvan Gheorghe: După eliberare, mama dumneavoastră a mai avut probleme cu Securitatea? 

Voica Potârcă: O singură dată a mai avut probleme, în rest, probabil că au supravegheat-o fără să prindem de veste, așa cum de altfel se și obișnuia. După eliberare, nu mai rețin exact anul – oricum, se-ntâmpla în a doua jumătate a anilor ’50 –, securiștii au venit și au luat-o din nou pe mama. Noaptea, evident. Eram disperată, credeam că o bagă din nou la pușcărie. De data asta au dus-o într-o locație din afara Bucureștiului unde au interogat-o timp de două-trei zile, după care a revenit acasă. Motivul acestei noi rețineri era o declarație a unui fost partener de afaceri al tatălui meu care insista, probabil după ce fusese chinuit în anchete, că Virgil Potârcă i-ar fi propus în trecut să-l plătească în cocoșei de aur pentru nu mai știu ce servicii. Securiștii voiau să afle unde sunt cocoșeii de aur, asta era obsesia lor, dar mama nu avea nici cea mai vagă idee despre așa ceva. Dacă ar fi existat cu adevărat, era foarte puțin probabil ca ea să nu fi știut de aur. Așa că a ridicat din umeri, s-a ținut tare, l-a luat pe ”nu știu” în brațe și până la urmă i-au dat drumul. 

Nu-i mai era frică de ei, pușcăria i-a spulberat și ultimele temeri. A fost o femeie foarte puternică, avea un caracter de fier. A refuzat cu fermitate orice formă de colaborare cu autoritățile comuniste. Mama a fost și a rămas exemplul meu în viață.