Lumpenii Cominternului: legăturile dintre PCR și Basarabia interbelică. Cum au luptat comuniștii ilegaliști pentru o Românie din ce în ce mai mică

Această prezentare se vrea a fi o încercare de a pune în balanță legăturile care au existat, pe parcursul perioadei interbelice, între PCR și Basarabia. Este vorba despre legături dictate de caracterul politic al Cominternului, tezele sale fiind aplicate întru totul la nivelul PCR (aflat în serviciul permanent și discreționar al acestuia), de caracterul așa-zis ,,imperialist” al statului român și (implicit) de nerecunoașterea Unirii acestei provincii românești răsăritene cu România. 

Tema cercetată are o importanță deosebită, mai ales pentru societatea din România și Republica Moldova, în perspectiva în care, începând cu mijlocul secolului XX, în spațiul avut în vedere s-a instaurat dictatura comunistă – în România a fost una de tip ,,stalinist-autohtonă”, iar în Basarabia, una de tip anexionistă, de sorginte rusească și neautohtonă. Românii au suferit enorm în urma proceselor ce ținteau deznaționalizarea și ideologizarea colective. 

Legătura mișcării socialiste din România cu Basarabia era una destul de veche, practic precursoarea PCR, mișcarea social-democrată română, prin Cristian Racovski (1873-1941), care fusese unul dintre fondatorii socialismului de tip marxist în România, a avut o contribuție esențială la organizarea activității probolșevice printre trupele române din Rusia, în timpul Primului Război Mondial. În perioada 1917-1918, cât timp s-a aflat la Moscova, a fost în legături permanente cu Partidul Bolșevic al lui Lenin și a jucat rolul unui vârf de lance în împiedicarea recunoașterii Unirii și suveranității României asupra Basarabiei de către Uniunea Sovietică[1].

De altfel, PCR au considerat conceptul de ,,România Mare” ca fiind beneficiar al politicii de divizare a puterilor după Primul Război Mondial. Prin urmare, comuniștii români își propuneau să susțină activ desprinderea unor provincii ca Basarabia, invocând așa-zisul principiu al autodeterminării popoarelor[2]. Ba mai mult, în cadrul Congresului al IV-lea al Partidului Comunist Român, care a avut loc la Harkov, în 1928, s-a ajuns la un apogeu al îndoctrinării membrilor. Congresul adoptă o rezoluție stalinistă care statua, în legătură cu problemele naționalităților următoarele: 

,,Românii basarabeni, numiți moldoveni sunt ei înșiși o minoritate națională în cadrul României. Muncitorimea din Basarabia a căzut în robia moșierului și capitalistului român, iar burghezia română se străduie să dovedească faptul că moldovenii sînt români, în timp ce populația moldovenească ea singură se socotește și este chiar în realitate o națiune deosebită”[3].

Prin urmare, pe parcursul perioadei interbelice, chiar dacă tezele despre identitatea ,,moldovenească” distinctă față de cea română încă nu aveau un caracter editorial, de masă, ci mai degrabă sectant, dictat direct de Comintern, existau totuși suficienți inițiatori comuniști români din țară ce aparțineau grupurilor minorităților naționale, care lucrau nemijlocit prin instrucțiuni de la Odessa, Harkov pentru ,,eliberarea” Basarabiei de sub stăpânirea României[4].

Cominterniștii considerau Basarabia ca având o situație excepțională/extraordinară, în sensul că nu i se recunoștea apartenența la statul român[5].

Organizațiile comuniste locale din Basarabia recrutau și membri de dincolo de Nistru, totuși exista și o supoziție a autorităților de securitate și ordine că majoritatea sau chiar toate organizațiile evreiești din Basarabia, implicit Bund-ul, formau o unitate organică cu PCR, care avea conexiuni directe cu URSS. Această situație convenea statului sovietic, care intenționa să mai comită un rapt teritorial asupra Basarabiei, de această dată având suportul direct din partea uneltitorilor de la Chișinău[6].

Prin urmare, PCR-ul nu avea nicio originalitate ideologică, era un simplu instrument aflat sub directivele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) și al Cominternului. Mai devreme, încă din 1924, în timpul unui congres ținut în luna august, PCR a ,,ratificat” decizia Moscovei de a accepta acele principii de autodeterminare a unor provincii naționale și implicit acceptul de a oferi posibilitatea dezmembrării României[7]. Această acțiune, a încălcat în mod evident legislația românească, implicit chiar primele articole din legea supremă a țării, Constituția. Articolul nr. 1 din Constituția anului 1923 prevedea faptul că Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil. Articolul nr. 2 din Constituție prevedea că teritoriul României este nealieabil, iar hotarele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi[8]. Prin urmare, la numai un an de la adoptarea Legii Supreme în stat, activitatea PCR nu era de a oferi popoarelor autodeterminare, ci de a atenta la integritatea teritorială a României, faptă gravă, prevăzută și în jurisprudența interbelică.

Până la urmă, acțiunile subversive, antinaționale și antistatale ale PCR și ale complicilor săi din teritoriu nu aveau să rămână neobservate și nepedepsite. Răscoala sau insurecția de la Tatarbunar a determinat clasa politică românească să devină mai responsabilă față de unele activități subversive de pe teritoriul național.

Urmare a acesteia, se va adopta o nouă lege care prevedea pedepsirea infracțiunilor ce perturbau liniștea publică. Legea (numită generic ,,Legea Mârzescu”) a catalogat delictele politice în infracțiuni atentante asupra ordinii publice, iar acest lucru a facilitat și justificat scoaterea în afara legii a PCR[9]. 

Mult mai târziu, în perioada postbelică, a avut loc o ,,schismă” între Partidul Comunist Român (a se înțelege conducerea României) și Partidul Comunist al Moldovei (PCM) pe subiectul legat de interpretarea istoriografiei românești cu privire la Unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918. 

Începând cu anii ’60, istoricii din Republica Socialistă România au început să trateze probleme istorice de pe pozițiile național-comunismului, lucru care deranja nespus la Moscova.  Ivan I. Bodiul, prim‑secretar al CC al Partidul Comunist al Moldovei, s-a plans într-o notă informative către PCUS, că reprezentanții Republicii Socialiste Române au interpretat eronat evenimentele și faptele istorice care au tangență cu Basarabia și, în general, cu Rusia. Mai exact, demnitarul sovietic a fost nemulțumit de faptul că presa română tratează tendențios subiectul Unirii provinciilor românești, tăgăduindu-se tezele staliniste privind ,,ocuparea Basarabiei”. Totuși, în materialul publicat Bodiul recunoștea că Basarabia a fost parte din pământurile românești, debitând însă că ,,în afară de cei 22 de ani de ocupație, nu a aparținut niciodată României“[10].

Documentele din cadrul inventarului fostei arhive a CC al PCR preluate de către Ministerul Apărării Naționale demonstrează că în perioada interbelică s-a parafat o legătură foarte strânsă între Comitetul Regional Basarabean și PCR, semn că totuși exista o anumită centralizare de partid, dar una mai mult de coordonare decât de subordonare. Comuniștii de la București transmiteau diverse scrisori, manifeste și circulare către organizația regională, interesându-se atât de starea organizațională, precum și pentru a da indicații precise Comitetelor Comuniste locale, în legătură cu desfășurarea propagandei de stânga, precum și sabotarea ordinii publice și a autorităților locale[11].

Bibliografie selectivă

Referințe:
1. Tismăneanu Vladimir, trad. Petrescu Cristina, Petrescu Dragoș. Stalinism pentru eternintate. O istorie politică a comunismului românesc. Polirom: Iași, 2005, p.66

2. Mușat Mircea, Ardeleanu Ion. România după Marea Unire. Vol. 2. Partea 1. 1918-1933. Editura Științifică și Enciclopedică: București, 1986, p.607-609 

3. Țîcu Octavian. Homo Moldovanus Sovietic : Teorii și practici de construcție identitară în R(A)SSM (1924-1989). Editura Arc: Chișinău, 2019, p.143

4. Livezeanu Irina, trad. Russo Vlad. Cultură şi naţionalism în România Mare : 1918-1930. Editura Humanitas: București, 1998, p.295-296 

5. Basciani Alberto, trad. Doru Ivan George, Voicu Maria. Dificila unire: Basarabia și România Mare 1918-1940. Editura Cartier: Chișinău, 2018, p.216-217

6. Constituția României din 1923: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

7. Buga Vasile, Mihai Florin-Răzvan. Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice 1918 – 2018. Editura Litera: București, 2020, p.214-215

8. http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Comitetul-Regional-Basarabia-al-PCR.-1921-1940.-Inv.-2913.pdf  

[1] Tismăneanu Vladimir, trad. Petrescu Cristina, Petrescu Dragoș. Stalinism pentru eternintate. O istorie politică a comunismului românesc. Polirom: Iași, 2005, p.66

[2] Ibidem, p.76

[3]Mușat Mircea, Ardeleanu Ion. România după Marea Unire. Vol. 2. Partea 1. 1918-1933. Editura Științifică și Enciclopedică: București, 1986, p.607-609

[4]Țîcu Octavian. Homo Moldovanus Sovietic: Teorii și practici de construcție identitară în R(A)SSM (1924-1989). Editura Arc: Chișinău, 2019, p.143

[5] Ibidem, p.145

[6]Livezeanu Irina, trad. Russo Vlad. Cultură şi naţionalism în România Mare : 1918-1930. Editura Humanitas: București, 1998, p.295-296

[7]Basciani Alberto, trad. Doru Ivan George, Voicu Maria. Dificila unire: Basarabia și România Mare 1918-1940. Editura Cartier: Chișinău, 2018, p.216-217

[8]Constituția României din 1923: http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

[9]Basciani Alberto, trad. Doru Ivan George, Voicu Maria. Dificila unire.......p.232-233

[10]Buga Vasile, Mihai Florin-Răzvan. Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice 1918 – 2018. Editura Litera: București, 2020, p.214-215

[11] http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Comitetul-Regional-Basarabia-al-PCR.-1921-1940.-Inv.-2913.pdf