Blasfemii pe care mintea nu le poate concepe și înțelege în vremea reeducării de la Pitești. Când criminalii din Comitetul Central și Securitate au zdrobit și au mutilat elitele studențimii românești

Pagina de Facebook ”Destine frânte în închisorile comuniste” prezintă o serie de fragmente sugestive ale istoricului și scriitorului Mihai Rădulescu privitoare la îngrozitoarele blasfemii și umilințe puse în scenă – la inițierea și sub controlul Securității – în cadrul a ceea ce de regulă numim ”Experimentul Pitești”, operațiune prin care criminalii în masă din Comitetul Central și din vârful Securității au zdrobit și au mutilat floarea elitelor studențimii românești.

Vă prezentăm fragmentele în cauză:   

,,Din câteva cearşafuri sau cămăşi albe s-a improvizat ‹cămaşa lui Cristos›, cum spuneau studenţii. Din săpunul cu care se scriau declaraţiile s-a confecţionat un organ genital masculin pe care un student teolog ales ca personajul care trebuia să interpreteze pe Iisus fu obligat să-l poarte atârnat de gât cu o sfoară. Plimbat prin cameră, sub lovituri reale de cozi de mătură simbolizând drumul spre Golgota, fu oprit în cele din urmă lângă fereastră. Acolo, toţi studenţii fură obligaţi la rândul lor, să treacă prin faţa lui şi să se închine sărutând bucata de săpun şi exprimându-se: ‹Mă închin atotputerniciei tale... singurul, adevăratul stăpân al celor care cred›... etc., etc.

A existat numai unul care nu a acceptat să se coboare la acest sacrilegiu. De altfel nici nu era încă student ci numai elev. A fost schingiuit ore întregi în faţa tuturor celorlalţi pentru a fi obligat să se aplece. Nu a cedat. (...) 

Cel care mi-a relatat întâmplarea cu B. era în aceeaşi celulă cu el şi participase ca victimă. L-am întrebat ce a simţit în clipa când a văzut că unul mai mic ca el, şi nu cu pregătirea lui, a putut avea tăria să sufere până la capăt. 

– La început milă pentru schingiuirea la care era supus, apoi un fel de ciudă pe faptul că nu ceda, apoi în cele din urmă ruşine şi dispreţ pentru mine însumi. Am încercat un adevărat şoc de teroare în clipa în care am surprins că gândeam astfel. Dacă cel care mă demascase pe mine şi care mai era încă în celulă ar fi aflat ce gândeam în clipa aceea, era în stare să mă sfâşie în bucăţi.

– Cum era să afle, pentru că acesta era numai un gând al tău?...

– Nu avea decât să mă pună în poziţie de demascare şi să-mi ceară să spun ce am gândit când B. a refuzat. În cele din urmă sunt sigur că aş fi spus...”

(Mihai Rădulescu, ”Istoria detenției la români”, paginile 95-96; astfel de intruziuni în suflete erau practicate deseori – vezi cele petrecute cu Justin Paven, după uciderea lui Niţă Cornel – detalii AICI).