Extremism (cauzele fricii)

De curând, cineva a denunțat în plenul unei instituții europene importante pericolul extremismului în România. Nu contrazic, neavând toate elementele de analiză. Reală sau nu, frica de extremism trebuie luată în serios. Dacă îți simți propria persoană, familia, bunurile sau ziua de mâine amenințate, munca de o viață năruită, prietenii reduși la tăcere sau chiar arestați, atunci nu mai este loc de ipoteze sau aproximații. Orice întârziere nu se justifică. Dimpotrivă. Rapid și eficient, așa trebuie să fie răspunsul, indiferent de culoarea politică. Dar dacă nu este așa? Ups! Ne-am gândit cât de toxice sunt acuzele exagerate, cum tot repetând că va fi rău, nu: groaznic, statistic chiar o să avem dreptate, chiar dacă din alte puncte de vedere? La urma urmelor, pesimiștii trec drept realiști, mereu petrecându-se lucruri rele, în timp ce optimiștii încasează inconsecvența mizeră a lumii în ciuda faptului că, neobservată, minunea vieții ne ține pe toți. 

Acum, dincolo de declarațiile și de interesele din spatele lor, aș putea identifica, într-adevăr, manifestări ale extremismului în România. Câteva exemple care îmi vin în minte:

– trădarea extremă a intereselor populației și economiei naționale prin tolerarea, fără măsuri preventive, a creșterii aberante a prețului la energie;

– jocuri extreme de putere care au făcut dintr-un partid istoric o caricatură;

– putoarea din vârful statului care nu își mai ascunde nici dezinteresul și nici disprețul, amândouă în chip extrem;

– tolerarea extremă a furtului de orice fel, de la cel material la cel intelectual;

– cinismul extrem care, în pandemie, a pus între paranteze pe cei bolnavi de alte, grave, maladii, moartea acestora fiind eventual pusă pe seama virusului ucigaș;

– manipularea extremă a diasporei, văzută doar ca cel mai mare investitor direct și sursă de voturi, iar nu drept ceea ce, de fapt, este: o catastrofă demografică;

– jocul extrem cu memoria, sensibilitatea și sentimentele, insuficient limpezite și distilate, ale unei societăți care trăiește de peste un secol din traumă în traumă;

– clemența extremă arătată stâlpilor, mari și mici, ai regimului instaurat de dictatura proletariatului;

– clientelismul extrem: de la numiri de ambasadori la pensii speciale, de la umflarea aparatului de stat la servicii peste servicii, incontrolabile democratic;

– exploatarea extrem de păguboasă a resurselor naturale;

– obrăznicia, extremă și ea, în raport cu Biserica majoritară, somată să devină toboșar aulic;

– întinderea nervilor la extreme prin școala on line sau munca, tot on line, la domiciliu;

– tolerarea și chiar finanțarea unei media care practică extremismul zi de zi, oră de oră, anunțându-ne la fel de des că ne ducem de râpă, că nu mai avem nicio șansă;

– în fine, mai sunt și altele. Extrem de multe.

Soluția? Mă repet: recuperarea moderației.