Rusia și Ortodoxia strategică (geopolitică pe scurt)

Negocierile de la Geneva, începute la nivel de adjuncți ai miniștrilor de externe rus și american, nu ocupă media de la noi. În cel mai bun caz la nivel de traduceri ale unor titluri sau știri scurte din presa internațională. Nimic nou. Insulă a fericirii, României nu îi pasă. Ea scapă. În plus, ce ne facem dacă, tematizând prea mult, o să ajungem, pe lângă sport, vreme și altele, inclusiv specialiști în treburile din afară? Dincolo de amărăciune, doar parțial convertibilă în autoironie, situația este cât se poate de gravă. Mai ales din perspectivă religioasă.

Ceea ce se putea anticipa la momentul aderării la UE și NATO a fostelor țări din Europa de Est, a devenit realitate: linia frontului dintre marile puteri trece prin inima Ortodoxiei. Finlanda (un caz aparte), Țările Baltice, Polonia, România, Bulgaria, Grecia și Cipru, având populații de credință ortodoxă în diferite “cantități”, reprezintă flancul vestic în raport cu Rusia, Bielarus sau Ucraina care, la intensități diferite, mai ales în ultimul caz, formează flancul estic.

Ce înseamnă, concret, aceasta? Că Rusia nu este liderul lumii ortodoxe europene, în ciuda simpatiilor filoruse ale bulgarilor sau sârbilor, că nu poate convoca șefii Bisericilor Ortodoxe naționale la Moscova, precum în 1948, dând directive. Mai înseamnă și luarea la cunoștință, mai ales în cercurile noastre progresiste, că a fi ortodox nu este echivalent cu rolul de agent al Kremlinului. Și mai înseamnă, acum și mai ales pe viitor, că Ortodoxiei ne-aliniate îi revine un rol mediator pentru care trebuie să se pregătească. Nu este simplu, câtă vreme nu avem suficienți teologi care să știe două-trei limbi ale Bisericilor de o parte și de alta a graniței geopolitice, o investiție urgentă fiind tocmai ieșirea din izolaționism sau din situațiile care se exclud: unii cu studii doar în Est (Grecia în primul rând) și alții cu studii doar în Vest (Austria, Germania și tot restul lumii euroatlantice). 

Pe lângă rugăciunile pentru pace, momentul istoric, prin îngăduința lui Dumnezeu, ne îndeamnă să ilustrăm că, într-adevăr, „Fericiți făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Sus să avem inimile!