Fostul președinte IICCMER: Petrol avem, minte ne lipsește!

Am tot scris și, la final de an, revin: pandemia aceasta chestionează toate formele de autoritate, mecanismele de putere, temelia reală a legitimității, din ce în ce mai evanescentă în epoca digitală, și, în văzul lumii, împinge ca de la spate spre examenul eficienței pe toți cei care, fiecare în sistemul lui, este șef, sub-șef, șefuleț. Nimeni nu scapă. Proba este, recunosc, unică în felul ei, adică de negăsit în memoria umanității: globală, dincolo de diferențele ideologice, culturale sau religioase, de înzestare militară sau limbă. De sus văzută, planeta noastră fierbe, indiferent de culorile care se schimbă asemeni unui semafor. Tribunele Parlamentelor, ale Guvernelor și ale instituțiilor responsabile de sănătatea populației – oricum, timp pentru persoane, suflete și destine nu mai este – sunt proiectate pe fundalul secțiilor de terapie intensivă, a cimitirelor. Obiectiv, situația trebuie gestionată ferm, dar cu înțelegere, așa cum datele medicale, din păcate încă profund lacunare, nu pot fi livrate ca unice argumente decât plătind tribut scump minciunii. Pe măsură ce temperatura se intensifică, presiunile se acumulează, supapele fiind depășite și în consecință angrenajul riscă să explodeze, inginerii din sala motoarelor sunt somați să mențină viteza maximă, dar în condiții de siguranță. Cu aerul în față, mângâiați de soarele subtropical, ofițerii de pe punte au autoritatea, teoretic, să ceară orice. Ce nu observă, cu toate că ochii lor fixează aproape fără întrerupere busola, este că, de cel puțin o oră, au intrat în triunghiul Bermudelor. Zis și al Diavolului. În ținutul piraților, al hoților nu doar de bani, dar mai ales de vieți. Amprenta aceasta, sub liniștea înșelătoare a apelor, cu puțin timp de a arunca ancora în Florida, a fost intuită de realizatorii unei serii de filme prin care, dincolo de butaforie și efecte speciale, moștenirea istorică dorea să ne avertizeze. Fiind în genul distracției, nu am priceput cât de serioasă este treaba. 

Cine a dus greul în ultimii aproape doi ani? În mod evident, nu ofițerii de punte, ci matrozii, solidari cu cei din sala motoarelor. Ei și-au dat cu adevărat măsura, au aprins căldura în plină iarnă a relațiilor sociale, au fost prezenți acolo unde, prin megafoane, se cerea evacuarea, au adus zâmbetul la patul umed de lacrimi, au menținut, fără să mintă, nădejdea, au încurajat și au protejat atât cât au putut, au condus la cimitir pe cei care, de la anul, ne vor lipsi. Preoți de țară, dascăli, laici, politicieni legați de obârșie, oameni de cultură, artiști, gânditori – ce meserie! –, medici, jandarmi, paramedici, studenți. Pe scurt: toți cei care, fără să intre în nicio narațiune, fabulă sau într-un scenariu, au povestit mai departe viața, au salvat-o, când au avut cum și au dat, oricum, mărturie despre prețul ei de neprețuit. Dincolo de conspirații, alunecări ale minții sau manipulări, de tabele și statistici, oamenii aceștia, fără nume, sunt eroii pe care îi descoperă, pervers, marketingul, vrea să îi anexeze puterea de orice fel, să îi reducă, mai recent, la tăcere dacă spun ce nu trebuie. O luptă inegală: ești scos din rețelele zise de socializare, etichetat, oprimat, alungat, neînțeles în numele unui altui, ascuns, ticălos, sens. Fără nicio exagerare, un examen dur, fără ciornă și fără dicționar: ce (mai) înseamnă omul? După ce Dumnezeu a fost declarat mort, ce facem, concret, cu făptura Lui?

Prin așa ceva au trecut, de fapt, mai toate epocile istorice. S-au bătut, spionat, învrăjbit și aliat, măritat și încuscrit, în funcție de geografie, mai ales, de interese comerciale și de, vai!, credințe religioase, de orgolii și năzuințe. Banalitatea acestor rânduri este atât de evidentă, fapt pentru care îmi cer scuze, încât pare o revelație. Dar asta este, că recunoaștem sau nu, natura umană. Reparatura de urgență – se numește în latina târzie mentenanță – rezidă în mintea clară, cea care îi dă, la propriu, unui cap strălucirea ochilor și îi ridică, în momentele de cumpănă, fruntea. Dar de unde vine mintea? Se poate cumpăra sau măcar împrumuta? Teoretic și practic, poți angaja oameni deștepți, atrage resurse umane – ce formulă interesantă, de parcă ar fi puțuri de petrol sau ape termale! –, competențe, talente, înzestrări, scânteieri de geniu, nebuni și sfinți. Orice forță reală, precum SUA, dar mai nou și China, investește în așa ceva. Au și o categorie profesională numită, prin deturnarea limbajului vânătoresc, headhunter-i. Parcă și vezi, pe sfoară, în porch, puse la uscat, craniile. Nu, nu este o fantezie morbidă, ci realitatea gol-goluță: marile puteri cunosc forța și mai mare a minții, a creativității, egală ca efect cu energia atomică. Adică te poate ajuta sau distruge. De aceea, pragmatic, este bine să o ai sub contract. Că nu se știe. 

Revin: ce este cu mintea asta? Nu doar pentru că sunt teolog, dar am să vă readuc aminte de Platon și mai ales de Sfântul Apostol Pavel. Or, după marea “inovație” a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iubirea, antropologia paulină clarifică definiția omului teafăr: cel care este în posesia unui trup în care palpită sufletul și cumpănește mintea. Triada aceasta – σώμα/ ψυχή/ νοῦς – deschide alte orizonturi decât împărțirea simplistă de până atunci între fizic și nonfizic, aducând în discuție esența a ceea ce, din ce în ce mai puțin și aparent depășit filosofic, numim meta-fizic. Adică un acel ceva non-organic fără de care însă organele nu lucrează, un fel de meta-materie fără de care materia însăși rămâne inertă, o prezență neconștientizată care, ignorată, face și mai insuportabilă absența. Este ceea ce, fiecare cu instrumentele proprii de bord, a simțit și trăit în pandemie. Soluția momentului o știm cu toții și facem parte, mai mult sau mai puțin din ea, alimentând-o și, grav, legitimând-o: digitalul. Sub degetele noastre care tastează se petrece pseudo-minunea: suntem de față, dar ascunși, vorbim, dar nu până la capăt, în viață, dar doar până când se închid conturile sau uităm parolele. Suntem cu toții agenți dubli, între lumi. Iată monstruoasa și drăceasca reinterpretare a Învierii! Cu excepția celor care ne iubesc sau pretind că o fac, piele la piele, suntem inutili. Cine zicea oare că suntem prea mulți?

Încă o încercare: ce este, totuși, mintea? Ei bine, fără pretenția de a o fi măsurat sau contura cartografic, este, cum altfel?, ceea ce rămâne după epuizarea trupească și excitarea sufletească. În geometria de bază, cea învățată în primii ani de școală, se vorbea, la limita pleonasmului, despre adunarea comună rezultată din întâlnirea a două sau trei cercuri. Cât mai sumar: mintea este restul. Așa cum educația/cultura rezidă, colportând diverse citate, unul mai celebru decât altul, în atitudinea în fața morții și, anterior, în caracter. Cum ajungi la așa ceva? Doar prin lecturi, prin încărcări de informație? O minte trează este un enorm USB? Nici vorbă! Inteligența presupune ingrediente inexistente ca atare, după logica noastră, adică irepetabile, dar determinante: emoție, senzație, melancolie – fără a cădea în romantism, acest pojar al gândirii –, dor și oftat, exemple livrești și, cu ceva noroc, concrete, cuvinte scrise, spuse sau doar visate, persoane și personaje, experiențe, limite și suferințe, neputințe și păcate. Mintea su inteligența, ca să îi lărgim definiția, ne însoțește la bine și la rău, amândouă nefiind posibile dacă nu ne spargem capul, cum expresiv formulează înțelepciunea anonimă. Cu mintea gândim frumosul, dar tot cu ea încurajăm urâtul, compunem armonia, dar ne batem joc prin dizarmonie, inovăm, dar și uităm, prindem sau pierdem semnele vremii. Putem fi, în concluzie, sănătoși sau bolnavi la minte. Bună ziua! Cum Vă simțiți astăzi?

Ajung unde doream: ce și cum procedează cei pe care, în funcții de conducere, îi prinde molima? Pe ce minte merg? Majoritatea, după cum observăm, se sprijină pe proceduri, legi și organe de forță. În panică, tot colacul își onorează numele: de salvare. Ce faci însă când, ca pe Titanic, ai un număr limitat? Știm din filmele americane, de la cele subtile la cele de duzină: scăparea este o chestiune de selecție. Nu putem trece toți dincolo. Iarăși, o perfidă caricatură a promisiunii Împărăției Cerurilor. În regim uman, triem și decidem, lipim stickere – verde, galben sau roșu – în vreme ce, coloristic, viața noastră rămâne oricum în alb sau negru. Se poate și altfel? Din fericire și slavă Domnului, da! Să gândești, cum am încercat să precizez, bine, plenar, fără limite ideologice sau apucături, fără interese meschine sau calcule. Să te dovedești, vorba unui slogan din epoca nu demult apusă a cultului personalității, un om între oameni. Să te frămânți, să visezi, până la coșmar, visele altora. Fără să pretinzi că îi mântui, ci doar că, în chip corect și concret, nemutilându-i și nici siluindu-i, să îi conduci cu mână fermă spre ușa de siguranță. Exit.

Ce mai poți simți sau acționa când, într-o țară sau două, pe un continent sau mai multe sau chiar în întreaga lume, schela se clatină, când responsabilii de șantier sunt primii care o iau la fugă, lăsându-i pe muncitori să agonizeze sub dărâmături? Anul ce stă să se încheie a supus, asemeni anului de dinainte, umanitatea la un examen despre care am vorbit. În 2022 trecem, se pare, de la faza scrisă la cea orală sau chiar fizică. Evident, ne trebuie în continuare minte. Tocmai pentru a nu ajunge la paradoxul perdant al unei formule nemțești: cum să știu ce gândesc înainte de a mă fi auzit ce spun? / Wie soll ich wissen, was ich denke, bevor ich höre, was ich sage? După această introducere pseudo-savantă, îndemnul umilitor de simplu pentru 2022: să rămânem sau, după caz, să redevenim teferi! Din toate punctele de privință. Și ca să imităm branșamentul la universul înțelepciunii ecranizate: look up!

Doamne ajută!