Andreicuț, Savu, Ciobotea, Joantă, Pop, Rosen, Klein…

Aceste nume de familie apar, unele insistent, în memoria documentată a fostei Securități comuniste. Am văzut nemijlocit tot felul de dosare, am cumpănit, am analizat. Nu am făcut uz de ele, considerând că nu am nicio îndreptățire, că nu sunt și nici nu îmi pot permite să fiu judecător. Unele nopți de insomnie sunt în contul acestor biografii. Mai ales după ce am avut, concret, dovezile unor amestecuri de ticăloșie instituțională și neputințe personale, după ce am fost sigur, ochi în ochi, că unii au fost “eliberați” din funcții improprii, chiar dacă nu au fost, compensatoriu, ridicați în grad, oricare ar fi fost acela. 

Ce am înțeles însă? Ce concluzii am tras? Cel puțin două. 

Prima: în orizontul noilor culmi de civilizație și progres ale societății multilateral dezvoltate nu era voie să apară vârfuri, antene capabile, peste capetele tâmpiților epocii, să comunice în timp real cu marile idei, să aducă, fie și indirect, un suflu nou, dincolo de istorie și, religios, dincolo de veacuri. În plin delir al cultului personalității, performanța era indezirabilă, indiferent de atestatele de calitate date de universități prestigioase din întreaga lume. În amurgul dictaturii proletariatului, excepția trebuia, apăsat, să confirme regula. Nimic în plus și nimic în minus. 

A doua: dulapul cu otrăvuri a comunismului poate fi deschis oricând și de oricine. Nu este, de aceea, de mirare că prima și, până acum, cea mai toxică formulă imediat după 1989 ne făcea pe toți “colaboratori” sau cel puțin “complici” ai regimului de tristă amintire. Iarăși, mocirla istoriei dorea să ne vadă pe toți bălăcindu-ne în bazinul ei așa-zicând terapeutic. Ce imagine! 

Sursă sulfuroasă, la propriu și la figurat, memoria comunismului a alimentat, cum știm sau, iată, aflăm, tot felul de execuții publice, a deturnat atenția, a nimicit cariere și a sădit bobul radioactiv al neîncrederii. 

Ce ar fi de făcut? 

Nu prea multe. Doar să ne ținem de lege: acuza, retorică, de a fi fost unealta Securității, dacă nu este confirmată, să fie luată ca atare, adică în registrul concret al calomniei, al manipulării etc. La urma urmelor, maturizarea unei societăți se măsoară în funcție de cantitatea de aproximație care poate fi livrată în spațiul public și care rămâne nesancționată. Caricatura libertății rezidă în toate gogomăniile pe care le poți spune despre cineva, în vreme ce adevărații făptași, la propriu, își consumă pensiile cu adevărat speciale. 

În fine, dacă nu dorim ca Securitatea să învingă, atunci este cazul să nu tolerăm acuzații, insinuări, fantasme. Da, cum spuneam, printre noi se plimbă nestingheriți foști “lucrători” ai binelui cu forța. Aparent inocenți, aceștia sunt reduși la un detaliu “tehnic”, exonerați și grațiați. Dar printre noi se află inclusiv oameni și conștiințe care, în propria lor viață și a noastră, au făcut puntea, au traversat pustiul, au făcut posibil prezentul. Andreicuț, Savu, Ciobotea, Joantă, Pop, Rosen, Klein – nu, nu sunt simple nume în documentele măsluite ale unei memorii trunchiate, ci tot atâtea peroane la care s-a oprit, preț de un minut, trenul istoriei. Au primit și au dat, au plâns și au sperat. “Bagajul” lor este greu, atât de greu încât, azi, nu avem niciun motiv să ne raportăm cu ușurință la o povară pe care nu am purtat-o nicio clipă.

Sus să avem inimile!