Cumpăna. Și erezia salvatorismului

Dacă problematica imunizării (în România) nu ar fi ajuns, de la începutul pandemiei chiar, o chestiune politică, atunci implicarea Bisericii noastre și a cultelor religioase în general ar fi avut nu doar noimă, ci mai ales eficacitate. Așa, pierdută printre paragrafele unor decizii, citesc, profund discutabile juridic, gestionată cu instrumente militare, aruncată precum smoala peste capetele adversarilor, tradusă radical în termenii unei culturi a intoleranței, alimentând discriminarea și încurajând segregația, mimând obiectivitatea prin grafice și procente care spun totul și nimic – tema a ajuns iremediabil impură.

Oamenii de credință sunt chemați de aceea să facă alegeri în cunoștință de cauză, dar ar fi onest să țină pentru ei deciziile luate. Asta dacă nu vor să cadă în păcatul salvatorismului, noua erezie care promite, independent de Dumnezeu și pe socoteala exclusivă a omului emancipat, reducerea încălzirii globale, eradicarea foametei, egalitatea de șanse, creșterea numărului de pinguini imperiali și repopularea Alpilor cu urși. 

Să nu ne amăgim: oricâte interviuri, declarații și alte genuri de comunicare publică am folosi, tot amatori rămânem. Ce facem, de fapt? Ne transformăm, clericii, în cutia de rezonanță a unei chitări cu două corzi rupte? Urgența soluției medicale nu are cum justifica improvizația, tonul fals. Tocmai din pricina faptului că ne aflăm în plin război, că nu mai poate nimeni cu scaun la cap ignora pericolul nemijlocit, este cazul să ne (re)găsim locul. Unde? Ca și până acum în crizele istoriei: în spatele frontului, îngrijind răniții, întărind pe cei slabi, salvând simțul comunitar, asigurând drenajul zilnic al Sfintelor Taine, deschizând orizontul cerului în fața norilor de plumb ai imediatului amenințător, aducând nădejdea acolo unde se înstăpânesc resemnarea și cinismul. 

Mai mult, activă în spatele frontului, Biserica poate pregăti revenirea la normalitatea suspendată dureros în ultimele luni și, iată, ani. Așadar, mai puțină, spre deloc, gargară pseudomedicală și cvasiteologică, dar mai mult realism, responsabilitate tenace, fără vedetism, la firul ierbii.

La urma urmelor, despre asta este vorba: să nu pretindem că am fi ceea ne nu am dori să devenim. Or, Biserica lui Hristos nu este nici secție ATI, nici comitet pentru situații de urgență, nici celulă de criză, nici studio în care se desface firul în patru, nici sediu de campanie și nici tambur. Este, de fapt, din toate acestea câte puțin, dar în esență ceva mai important și mai mare: spital al sufletului, port al corăbiilor în derivă, ancoră în furtună, ureche pusă delicat peste zbaterea inimii, mână întinsă, zâmbet, stâncă. Să menținem cumpăna, ținându-ne cumpătul.

Sus să avem inimile!