EXCLUSIV: Aiud, împărăția morții. Cumplitele împrejurări în care a fost asasinat deținutul politic poreclit ”popa Teiuș Ioan”, deși era bolnav de dizenterie și executase deja 14 ani de temniță grea. Afară îl așteptau soția și cei doi copii

Calvarul domnului Traian Bodea – scriitor, fost profesor de limba română și fost deținut politic – avea să înceapă în toamna lui 1956, când a fost arestat de securiști chiar de pe băncile liceului, în timpul orei de franceză, deși avea numai 15 ani și nouă zile, pentru redactarea și împrăștierea unor manifeste în care copilul de odinioară solicita, printre altele, plecarea armatei ruse de ocupație din România. 

Drama lui Traian Bodea s-a împletit cu cea a altor zeci de mii de nefericiți arestați și condamnați politic în cadrul acestui nou val de teroare stalinistă stârnit după Revoluția din Ungaria. 

A urmat o escală la Securitatea Beiuș, apoi a intrat în anchetele Securității Oradea, două luni și jumătate, notorie pentru torturile practicate și brutalitatea ieșită din comun. Anchetatorul nu doar că l-a lovit în mod uzual cu pumnii, bastonul și picioarele, în trei rânduri fiind adus leșinat și plin de sânge în celulă, dar obișnuia și să-l ardă cu țigara sau să își stingă țigările pe brațele lui, fapt ce-i pricinuia plăcere. 

Ulterior, minorul a fost judecat de un tribunal militar, care l-a condamnat la 3 ani și jumătate de închisoare politică. 

(Domnul Traian Bodea, scriitor, fost profesor de limba română și fost deținut politic / sursa foto: memoriarezistentei.ro)

Va sta în multe bolgii ale suferinței și morții, printre care de două ori la Aiud. În cursul primei sale șederi acolo, în vara lui ꞌ57, Traian Bodea avea să fie martorul unei crime abominabile săvârșite chiar de comandantul închisorii, colonelul de Securitate Iosif Koller, care a ordonat unei santinele să tragă în plin într-un deținut bolnav de dizenterie, fără nici cel mai mic motiv care să poată justifica așa ceva. Traian Bodea a relatat cutremurătorul episod într-un interviu exclusiv oferit Podul.ro. Vă prezentăm pasajele amintite: 

Traian Bodea: Într-o zi eram cu toții în celulă și ne îndeletniceam cu chestiile uzuale. Învățăm franceză de la inginerul Ungureanu și comandorul Enescu – ambii o vorbeau fluent. Cel care fusese la Băița ne povestea întâmplări din minele de uraniu. Așa trecea ziua, învățând și discutând. Dintr-odată sa auzit o împușcătură atât de puternică am sărit toți ca arși. Cineva trăsese aproape, foarte aproape. Am sărit repede la geam, am depărtat jaluzelele și am văzut că în fața Celularului se găsea un ofițer superior nu foarte înalt, mic de statură și durduliu, care purta epoleți cu două dungi și cu două stele mari. Era  Iosif Koller , colonel de Securitate și comandant al penitenciarului Aiud.  

Un deținut zăcea prăbușit în partea stângă, nu foarte departe, între Celular și Secția II, unde stăteam noi. Nu cred că erau zece metri între cele două clădiri. La stânga era zidul închisorii, iar sus erau miradoare cu santinele înarmate. Jos era o fâșie de un metru-doi de pământ, și-apoi gard cu sârmă ghimpată. Acolo era un afiș pe care scria, cu majuscule, ”Împușcare fără somație”. 

Răzvan Gheorghe: Cine era deținutul împușcat? 

Traian Bodea: I se zicea popa Ioan, un legionar întemnițat în Celular. De loc era din Teiuș, localitate aflată la o mică distanță de Aiud. Camarazii îi spuneau popa Teiuș Ioan, așa-l știa tot penitenciarul. Făcuse deja 14 ani de pușcărie și-i rămăsese mai puțin de un an până la mult visata eliberare. Știa că soția îl aștepta, nu se recăsătorise, aveau doi copii măricei, de 15-16 ani. Abia aștepta să se elibereze, vă dați seama, mai ales că Teiușul era la o aruncătură de băț. Numai că, de o săptămână-două îl chinuia dizenteria, defeca sânge, avea febră, dureri și starea i se agrava de la o zi la alta. Se temea pe bună dreptate că va muri și că nu își va mai vedea niciodată familia. În perioada aia mureau mulți deținuți din pricina dizenteriei și nu-i păsa nimănui din administrație. Trebuie spus că ne îmbolnăveam des de așa ceva – tinerii aveau, evident, cele mai mari șanse de supraviețuire, îi ajuta organismul, însă bătrânii piereau pe capete, mai ales cei care deja executaseră 10-15 ani de pușcărie, fiind la limită din punct de vedere al rezistenței fizice. 

Găsindu-se în această situație, pierit și măcinat de febră, popa Teiuș Ioan a văzut un grup de ofițeri printre care se aflau și unii pe care îi cunoștea. În fruntea lor era Koller, comandantul închisorii. Sperând că poate va fi înțeles și ajutat, deținutul s-a dus la el și l-a rugat: 

– Domnule comandant, eu sunt foarte bolnav. Trebuie să mă eliberez peste 9 luni, să ajung acasă, aici, aproape, la Teiuș, să îmi văd și eu copiii, soția, daꞌ mor până atunci... Vă rog, dați dispoziție să fiu dus la infirmerie...

Aproape de intrarea în Aiud, pe stânga, era o infirmerie. 

– Ce? Vrei infirmerie, vrei tratament? Du-te acolo!

Și Koller ia indicat să o ia spre infirmerie, pe lângă gardul de sârmă ghimpată unde era agățat afișat cu împușcarea fără somație. Ia arătat calea cu degetul, domnule. Și popa Teiuș Ioan ia întors spatele și sa dus, crezând că se duce spre salvare, însă Koller ia făcut un semn santinelei, care a tras în plin. Așa a fost asasinat popa Teiuș Ioan, care nu a mai apucat să-și îmbrățișeze copiii și soția. Omorurile de genul ăsta erau o practică la Aiud în mandatul lui Koller. 

Apoi sa dezlănțuit revolta. Au început-o legionarii din Celular, care strigau  ”Criminalilor! Criminalilor!” , în timp ce izbeau cu bocancii și gamelele în grații și-n jaluzele. Imediat, revolta sa extins la Secția II și na trecut mult până când a cuprins întregul penitență. Era o hărmălaie de nedescris. Până la urmă, fiindcă gardienii nu mai făcând față situației, conducerea i-au chemat în ajutor pe militarii din garnizoana Aiudului. Până la urmă au năvălit peste noi și ne-au culcat pe toți cu burțile pe ciment. Securiștii penitenciarului i-au chemat de acasă pe gardienii care erau liberi și ne-au ținut ore-n șir pe cimentul ăla rece, lovindu-ne și amenințându-ne. 

Sfârșitul este următorul: popa Teiuș Ioan a murit, copiii lui nu și-au mai văzut tatăl, Iosif Koller a fost avansat colonel plin, că era locotenent-colonel, și a fost numit comandant al penitenciarului Văcărești, în București. Adică a fost premiat pentru crimă și teroare! Soldatul care a tras a primit o permisie și a fost avansat caporal sau sergent. Pe toți ne-a durut cumplit, chiar dacă nu-l cunoșteam personal pe popa Teiuș Ioan, dar fusese colegul nostru. Puteam fi oricare dintre noi în locul lui. 

CITEȘTE întregul interviu AICI.