EXCLUSIV Interviu. ”Anchetatorul Securității își stingea țigările pe brațele mele”. Cumplitele cazne ale fostului deținut politic Traian Bodea, arestat de Securitate la numai 15 ani. Crimele săvârșite de Iosif Koller la Aiud și turnul groazei de la Ocnele Mari / Interviu eveniment

Calvarul domnului Traian Bodea – scriitor, fost profesor de limba română și fost deținut politic – avea să înceapă în toamna lui 1956, când a fost arestat de securiști chiar de pe băncile liceului, în timpul orei de franceză, deși avea numai 15 ani și nouă zile, pentru redactarea și împrăștierea unor manifeste în care copilul de odinioară solicita, printre altele, plecarea armatei ruse de ocupație din România. 

Drama lui Traian Bodea s-a împletit cu cea a altor zeci de mii de nefericiți arestați și condamnați politic în cadrul acestui nou val de teroare stalinistă stârnit după Revoluția din Ungaria. 

A urmat o escală la Securitatea Beiuș, apoi a intrat în anchetele Securității Oradea, două luni și jumătate, notorie pentru torturile practicate și brutalitatea ieșită din comun. Anchetatorul nu doar că l-a lovit în mod uzual cu pumnii, bastonul și picioarele, în trei rânduri fiind adus leșinat și plin de sânge în celulă, dar obișnuia și să-l ardă cu țigara sau să își stingă țigările pe brațele lui, fapt ce-i pricinuia plăcere. 

Pasajul e pur și simplu cutremurător, cu atât mai mult cu cât victima era un copil: 

”Anchetatorul a început să mă ardă cu țigara. Încă se pot vedea semnele pe brațe. Eram încătușat, imobilizat pe scaun, iar el își stingea țigările pe brațele mele. O perioadă a tot făcut-o, se vedea în ochii lui că-i provoca plăcere. Rânjea plin de satisfacție. Când nu mai avea chef de fumat, mă lua la pumni”.  

După două luni și jumătate de anchete, minorul a fost judecat de un tribunal militar, care l-a condamnat la 3 ani și jumătate de închisoare politică. ”În sală se aflau și părinții mei, devastați, desfigurați de durere”, își amintește Traian Bodea.

În prima din cele două șederi la penitenciarul Aiud, unde urma să-l cunoască și pe poetul Nichifor Crainic, tânărul va fi martor al uneia dintre numeroasele crime săvârșite de Iosif Koller, colonel de Securitate și comandant al închisorii în acea perioadă. Mai mult, va participa la revolta cauzată de acea crimă. Și a doua detenție de la Aiud a lui Traian Bodea e deosebit de interesantă, având în vedere că la conducere ajunsese colonelul Gheorghe Crăciun, care pregătea reeducarea de pe urmă, climatul instaurat având scopurile sale perverse. 

La penitenciarul Ocnele Mari, Traian Bodea se numără printre inițiatorii unei noi revolte, fiind băgat la Neagra, în carcerele vechiului turn al închisorii, unde era cât pe ce să își piardă viața. Finalmente, va fi eliberat de la penitenciarul Mărgineni, tot după o perioadă petrecută la Neagra. 

Vă invit să citiți și să distribuiți interviul. 

Răzvan Gheorghe: Bună ziua, domnule profesor. Vă mulțumesc pentru acordarea acestui interviu. Sunteți unul dintre mărturisitorii temnițelor comuniste, cum a fost când v-ați decis să vă scrieți memoriile? Ce reține și ce rătăcește memoria în domeniul acesta de cercetare trăită?   

Traian Bodea: Bună ziua, și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Vedeți dumneavoastră, este dificil să te scormonești și să spui toate prin câte ai trecut în perioada detenției. Eu am executat 3 ani și jumătate, deci nu foarte mult comparativ cu alți colegi de-ai mei de închisoare, oameni cu 10-15 ani de pușcărie politică, sau mai bine. E tare complicat să-ți dai viața înapoi, mai ales după ce au trecut peste 60 de ani de la episoadele pe care le rememorezi. Timpul erodează, șterge unele amintiri, îngroapă trăiri, asta-i inevitabil, ține de legea firii. 

După ꞌ89 mi-am scris memoriile de temniță. Cartea avea să fie publicată mult, mult mai târziu, în 2015 – mă refer la volumul ”Adolescenți în zeghe”, în paginile căruia împărtășesc experiențele din acea perioadă a vieții mele. Lucrând la carte, lăsându-mă captivat de ea și de vechile dureri, mi-am scos dosarul de la CNSAS, l-am citit cu mare atenție, mai ales procesele verbale de anchetă de la Securitate, și mi-am dat seama că uitasem unele lucruri, unele întâmplări, fapt firesc având în vedere trecerea anilor. 

Vă spun că la fel stau lucrurile și în cazul celor mai mulți colegi foști deținuți politici, știu asta din întâlnirile și discuțiile pe care le-am tot avut cu diverse ocazii, mai ales la congresele AFDPR: ca și în cazul meu, la majoritatea colegilor de penitență s-a întâmplat un fel de cernere, să-i spunem așa, ceea ce a făcut să dispară din memorie elemente poate mai puțin semnificative, cumva marginale, dar păstrând niște lucruri clare ca lumina zilei, o serie de aspecte esențiale pe care eu le-aș numi concluziile noastre despre experiențele fiecăruia dintre noi, concluzii despre sensul închiderii a peste 1 milion de cetățeni români în pușcării ale groazei și în lagăre de exterminare, la foamete, fig, bătaie, tortură și moarte, pe fundalul unui amplu genocid ai cărui decidenți n-au fost pedepsiți niciodată. De-a lungul anilor, în urma acestor cerneri, în mințile noastre au rămas anumite evidențe care, așa cum vă spuneam, ne permit să tragem niște concluzii. 

Răzvan Gheorghe: Și care este concluzia principală? 

Traian Bodea: Concluzia principală a fost și este cât se poate de clară și de înfiorătoare prin însăși adevărul ei: am fost victimele distrugerii programatice a oricărei încercări de împotrivire, de critică la adresa regimului comunist. Crima, teroarea și cruzimea erau armele predilecte ale instaurării dictaturii. În anii ꞌ50 a fost săvârșit un genocid de o monstruozitate pe care, din păcate, tinerii de astăzi nu o pot conștientiza la adevărata sa magnitudine, și e trist, foarte trist că cei mai mulți dintre ei nu își cunosc istoria. Categoric, s-a încercat distrugerea deținuților politici, și nu doar a acestei largi categorii umane, întrucât crima domnea pretutindeni în țara-lagăr. Să nu uităm de modul sălbatic în care au fost vânați partizanii și toți ceilalți oameni care s-au refugiat în munți. S-a mers pe ideea să fie uciși, știți foarte bine, cât mai mulți și cât mai repede. Arheologii Gheorghe Petrov și Marius Oprea au descoperit numeroase victime îngropate prin diverse locuri, în gropi comune sau individuale, după ce fuseseră împușcate fără judecată, fără condamnare. Sunt multe astfel de gropi în România.  

Fac o scurtă paranteză, dacă tot discutăm despre execuții sumare, adică despre crime la o margine de sat, în beciurile Securității, în creieri de munte, sau oriunde, mai bine zis, fiindcă astfel de crime se puteau petrece pretutindeni în anii aceia tenebroși, cu sau fără pretextul ”fugii de sub escortă”. Cu prilejul Congresului AFDPR de la Alba Iulia, în 2018, am participat, în cimitirul orașului, alături de alți foști deținuți politici, la slujba religioasă oficiată în memoria victimelor comunismului îngropate acolo, printre care și șase partizani din Munții Apuseni, inițial aruncați în gropi individuale sau comune fără însemne. Cred că trei erau ortodocși, doi erau greco-catolici și unul va fi fost romano-catolic. Oamenii aceștia au fost împușcați fără judecată, domꞌle, după torturi și umilințe de neînchipuit. Să notăm că au fost și multe cazuri de oameni condamnați la orice altceva decât la moarte, dar care au sfârșit tot împușcați și azvârliți într-o groapă, discret, în miez de noapte. 

Anul trecut am participat la dezvelirea unei troițe la Doda Pilii, undeva în Munții Apuseni, în apropierea Huedinului, la o distanță nu foarte mare de satul Răchițele, de unde era de loc partizanul Teodor Șușman. Printre alții, la eveniment a vorbit și domnul Marius Oprea, care a explicat că, deși autoritățile comuniste au susținut oficial că Teodor Șușman tatăl s-ar fi sinucis, când i-a dezgropat rămășițele pământești s-a descoperit că luptătorul anticomunist avea o gaură de glonț în ceafă, ceea ce aruncă o cu totul altă lumină asupra acestui episod foarte puțin cunoscut. Având în vedere circumstanțele, domnul Oprea spunea pe bună dreptate că un om normal nu s-ar fi sinucis astfel – e și incomod, e și foarte greu să o faci așa, oricât ai fi de flexibil. Eu n-am auzit în istorie de cazuri de genul ăsta, ca cineva să se sinucidă împușcându-se în ceafă. Eu sunt convins că pe Teodor Șușman l-au executat securiștii, și a fost vorba de o execuție sumară. 

Nu mai vorbesc despre felul în care au pierit fiii lui, Teodor și Avisalon Șușman, care, știți prea bine, au murit arși de vii într-un grajd. Ce moarte groaznică, domnule... ce sacrificiu dus până la ultima consecință... ce tărie de caracter... N-au vrut să se predea, au rezistat cu arma în mână până în clipa de pe urmă. Știau prea bine ce urma, erau împresurați. Securiștii au dat foc grajdului și așa s-au prăpădit amândoi fiii lui Teodor Șușman, după ani și ani de rezistență anticomunistă la cel mai înalt nivel. Securitatea a decimat toată această familie demnă. 

La noi, în zona Munților Apuseni, au fost diferite feluri de împotrivire la regimul comunist – de la formarea unor grupuri de partizani care s-au ciocnit sângeros cu Securitatea și până la oameni care ar fi putut fi încadrați, cel mult, la infracțiunea de ”nesupunere civică”, infracțiune bizară ce făcea numeroase victime în anii aceia. Mă refer la oameni care au fugit în munți sau în alte locuri retrase, la toți aceia care s-au ascuns și, fără să poarte armă, au supraviețuit de pe o zi pe alta, ca vai de ei, nedorind să se supună autorităților. Bunăoară, un astfel de caz a fost cel al părintelui mărturisitor Nicolae Bordașiu, care a stat 7 ani de zile ascuns prin satele bihorene, ulterior fiind arestat de Securitate, anchetat cu brutalitate, condamnat pe repede-înainte și aruncat în pușcărie timp de 9 ani. Și asta doar fiindcă făcuse parte dintr-un grup religios, Rugul Aprins al Maicii Domnului, care lupta pentru păstrarea credinței. Asta va fi fost unica sa ”culpă”, apartenența la gruparea amintită, grupare din care făceau parte piloni ai spiritualității și ai intelectualității României. Dar să dai condamnări atât de mari unor tineri... fiindcă erau și tineri printre ei. Mulți dintre cei bătrâni au murit prin închisori și lagăre ale ororii, în cele mai umilitoare condiții, sau la scurt timp după eliberare, cum a fost cazul medicului, poetului, dramaturgului și prozatorului Vasile Voiculescu, aflat în ultimul stadiu al unei boli necruțătoare și eliberat doar pentru a intra în pământ imediat după aceea. 

Răzvan Gheorghe: De ce toate aceste atrocități greu de închipuit?

Traian Bodea: Pentru că principalul obiectiv al regimului comunist a fost să distrugă, să zdrobească orice împotrivire, cât de mică, orice manifestare îndreptată împotriva orânduirii. Și a făcut asta prin cele mai criminale și mai barbare metode, rezultând un amplu genocid, depășind praguri ale cruzimii și terorii. E motivul pentru care vorbim despre unicitatea Experimentului Pitești în lumea comunistă. 

Pe de altă parte, v-ați îngrozi dacă ați ști în câte feluri se putea muri în lagărele Canalului, în câte moduri erau uciși deținuții politici. Am vorbit cu supraviețuitori de la Canal care au fost martorii unor chestiuni abominabile. Uneori, deținuții erau împinși în gropile în care se stingea varul... Peste var se turna apă și începea să fiarbă, să clocotească, se atingeau temperaturi extraordinare acolo... Și deținuții mureau topindu-se în var... vă dați seama ce oroare, ce scene de infern? 

Dar acolo se murea foarte des în conjuncturi mult mai simple, pe care nici măcar nu le-am putea epuiza la o simplă enumerare – bătuți până la ultima suflare, torturați pentru tot soiul de motive inventate, azvârliți la izolare și lăsați să putrezească la propriu, cu lanțuri la picioare și în cele mai criminale condiții, zdrobiți cu bâta, cu cizma, împușcați sau striviți de surparea unui mal, fiindcă se produceau multe, multe accidente pe traseul Canalului. Se dădeau numeroase sancțiuni pentru nerealizarea volumului ăla uriaș de muncă. Acolo se murea de foame, se murea în urma a numeroase boli, în lipsa oricăror medicamente și a oricărei asistențe medicale. S-au întâmplat atâtea încât nici nu îți vine să crezi că așa ceva a fost posibil, dar asta-i pura realitate și, din păcate, fac o mică paranteză, tinerii de azi nu mai aud, sau dacă aud nu le vine să creadă că s-au putut petrece asemenea atrocități în istoria noastră recentă. Dar asta și pentru că nu sunt informați corect, fiind însă bombardați în permanență cu informații false, cu relativizări pervers gândite, astfel încât le vine greu să creadă adevărul. 

Domnule, nu se poate să dăm uitării un astfel de moment al istoriei noastre recente cum este genocidul comunist. Sigur că trebuie să reținem lucrurile bune, să ne mândrim cu ele, dar avem datoria să nu uităm momentele acestea tragice, când noi românii am suferit cumplit, rămânând însă un popor creștin și un popor care iubește țara asta cu adevărat.

Am 80 de ani, îi împlinesc acum, în octombrie, am văzut vrute și nevrute, am trecut prin destule și vreau să vă spun un lucru: în România încă există foarte multă demnitate. Da, domnule, nu există cătun, nu mai zic de orașe sau sate, în care să nu găsești un om care are foarte multă demnitate. În acest sens vă pot da oricâte exemple. Cu voia dumneavoastră, vreau să vă relatez o scurtă întâmplare pe care obișnuiesc să o tot reamintesc.

Răzvan Gheorghe: Chiar vă rog...

Traian Bodea: Fiind din zona Apusenilor, de ani de zile merg foarte des la Arieșeni – de pe terasa de la dormitor se vede foarte bine vârful Curcubăta Mare, care atinge 1849 metri, fiind cel mai înalt punct al Munților Apuseni. E o zonă minunată. Apusenii nu-s munți înalți, însă sunt extraordinar de frumoși, spectaculoși. Sunt munți străvechi. 

Odată eram cu niște prieteni la Arieșeni, coceam cartofi și frigeam clisă în jurul unui foc vesel. Prin părțile noastre, la slănină i se zice ”clisă”. Înfigeam clisa într-un băț, o perpeleam și o mâncam cu ceapă, după ce stropeam pâinea cu grăsimea aia sfârâindă... o fericire... Eu cred că slănina de porc e mult mai sănătoasă decât uleiul pe care îl folosim în mod curent la gătit. Ce vă povestesc se întâmpla înainte de ꞌ89. Era pe la amiază. Prin apropiere trecea un moț din vecini pe care-l știam bine. Lelu Petruse, așa-l cheamă, acum e bătrân și paralizat, săracul, e cu un an mai mare ca mine. Văzându-l, i-am strigat: 

– Ziua bună, Lelule! Hai să bei o pălincă și să frigi o bucată de clisă cu noi. 

Lelu s-a apropiat, sfios și senin, așa cum sunt moții.

– Ziua bună la toată lumea! Un păhărel beau, mulțumesc, a zis, dar clisă nu mănânc, că m-așteaptă Ana și pruncii cu masa pusă.   

Fac o scurtă descriere: Lelu era îmbrăcat în portul simplu și obișnuit al moților – cămașă și pantaloni țărănești; purta o pălărie a cărei vechime ți-era imposibil să o stabilești, decolorată și într-o parte mai închisă la culoare, fiindcă de acolo o apuca ori de câte ori și-o punea sau și-o lua de pe creștet. Alături de noi, la foc, se afla și un inginer neamț, Werner, care venea din RDG și lucrase o perioadă la o uzină din zonă, unde cândva se făcea aluminiu. Cât muncise în România, neamțului îi căzuse cu tronc o româncă, se căsătoriseră, aveau o fetiță și se stabiliseră în RDG. În fiecare an doamna venea să își vadă părinții, iar Werner o urma. 

Nu știu cum, neamțului i-au rămas ochii la pălăria lui Lelu, i s-a pus pata pe ea. La un moment dat, i-a spus: 

– Domꞌle, vindeți-mi mie pălăria! Îmi place mult. 

Moțul l-a privit cu uimire nedisimulată. 

– Daꞌ ce faceți cu ea?

– Păi o iau la pescuit. Când or s-o vadă așa veche, prietenii și colegii mei mă vor invidia. Îmi place. Pare o pălărie de pescar experimentat, dă bine...

Lelu i-a răspuns fără să stea pe gânduri: 

– Domꞌle, nu pot să ți-o dau.

Și a încercat să schimbe subiectul, dar Werner a tot insistat. Până la urmă, cum stătea el pe un butuc frigând clisă, a lăsat țepușa deoparte și a scos din buzunar un portofel mare din piele, pe care l-a deschis în două – într-o parte avea mărci, în cealaltă parte era un teanc de bălcești. 

– Ia de-aici cât vrei, l-a îndemnat pe Lelu, vorbindu-i cât se poate de serios.  

– Dacă tot aveți atâția bani, duceți-vă la prăvălia din centru, unde găsiți zeci de pălării ca a mea.

– Da, dar nu-s așa vechi ca a dumitale. Hai, te rog, ia bani și dă-mi pălăria...

În momentul acela, Lelu s-a schimbat la față și a pus punct oricărei discuții. A dat rapid pe gât pălinca ce mai rămăsese în păhărel, apoi, aplecându-se puțin spre Werner, punându-și mâna pe pălărie, i-a zis: 

– Daꞌ cum vreți să merg la Ana și la prunci fără clop? Gândiți-vă un pic. 

Și Lelu a plecat așa cum venise, cu pălăria pe cap, dovadă că unele lucruri nu au preț și nici nu merită să le facem, deși ar fi putut să ia bani cât pentru zece-cinsprezece alte pălării noi-nouțe – vă asigur că neamțul n-ar fi avut nici cea mai mică problemă, chiar își dorea clopul ăla. Dacă gestul acesta nu-i demnitate, cum poate fi numit? 

Și ăsta e doar un caz, dar există multe alte forme de manifestare a demnității la românii ăștia care sunt murdăriți și insultați zilnic de tot felul de dubioși plimbați pe sticla televizoarelor. Chiar zilele astea l-am văzut pe unul care decreta pe o tonalitate savantă, cu rânjetul până la urechi: ”Așa sunt românii, niște lași”. Păi, dacă poporul ăsta este, într-adevăr, un popor de lași, cum de au intrat peste 1 milion de români în pușcării și lagăre de exterminare? Cum de și-au sacrificat atâția și atâția viețile, împotrivindu-se uneia dintre cele mai criminale dictaturi ale lumii? Cum de au ales chinurile și moartea în locul capului plecat? Și asta dincolo de prizonierii de război, dincolo de cei care au murit în URSS și dincolo de sărmanii deportați în Bărăgan, pe câmpiile alea ale disperării, mulți pierzându-și acolo și viețile, nu doar întreaga agoniseală. Cum adică poporul ăsta e un popor de lași, când am avut partizani demni care au luptat cu arma în mână împotriva dictaturii, asumându-și sacrificiul suprem? Cum adică popor de lași, când am avut atâția martiri și eroi? Și asta în condițiile în care România a fost nu mai puțin de 14 ani sub ocupația trupelor rusești. Să știți că doar în Munții Apuseni au activat șapte grupuri mari de partizani. 

Răzvan Gheorghe: Știu că ați avut ocazia să-i vedeți pe partizanii din gruparea Șușman, când erați doar un copil. Cum s-a întâmplat? 

Traian Bodea: Eu îs de loc din Săliște de Vașcău, sat de la poalele munților, care-i situat nu foarte departe de Vârful Bihor, pisc cunoscut și sub vechea denumire de Curcubăta Mare. În ꞌ52, pe când aveam doar 12 ani,  partizanii din gruparea Șușman au coborât în satul meu. Veniseră după secretarul de partid, care înainte vreme fusese șeful primului cuib legionar din Săliște, dar care trecuse repede la comuniști după momentul 23 august ꞌ44. Individul era un oportunist venal care le făcea probleme și mult rău oamenilor. Partizanii nu au comis brutalități, doar l-au pus pe comunist să-și mănânce carnetul de partid, fapt pe care ăla l-a reușit doar pe jumătate, printre văicăreli și hohote de plâns. 

– Ia-l și mestecă-l, dacă tot îl ții în buzunar!, i-a ordonat unul dintre partizani – probabil că era Teodor sau Avisalon, fiindcă tatăl lor, Teodor Șușman, murise în ꞌ51. 

Am văzut întregul episod, unele imagini mi-au rămas întipărite pe retină. Ar fi putut să-l împuște acolo, pe uliță, dar nu au făcut-o. Au preferat să-i dea o lecție și mai mult să-l amenințe, astfel încât să-i lase în pace pe bieții săteni. L-au pus la punct și chiar s-a potolit o perioadă, știind prea bine că partizanii puteau ajunge oricând la el. Ulterior, când lumea îl întreba despre experiența asta, secretarul de partid povestea că cel mai greu i-a fost când a trebuit să înghită bucăți din cotorul lipit cu clei de oase, că asta se folosea pe vremea aia. 

Răzvan Gheorghe: Ce s-a mai întâmplat în ziua aceea?     

Traian Bodea: Într-un final, partizanii s-au dus la prăvălia din sat și au luat ce aveau nevoie. Nu le-au trebuit banii, nu, nici pe departe. I-au interesat în special hainele de iarnă, mai ales ciorapii de lână. Și-apoi au scris pe o hârtie tot ce au luat din prăvălie, au semnat jos fiecare dintre ei și au lăsat-o gestionarului casei, ca să nu i se impută paguba. N-au făcut brutalități și n-au luat nimic cu forța. Cei mai mulți țărani îi susțineau și îi ajutau cu alimente, adăpost și informații. Peste doar patru ani, în ꞌ56, când aveam să fiu arestat, securiștii mi-au administrat niște bătăi groaznice pornind de la episodul acesta din ꞌ52, când partizanii din gruparea Șușman au coborât în satul meu.  

Răzvan Gheorghe: Dezvoltați, vă rog. Ce anume voiau să afle securiștii de la dumneavoastră, un copil, despre partizanii din gruparea Șușman? 

Traian Bodea: În cele două luni și jumătate pe care le-am petrecut în arestul Securității din Oradea, mai mult de o săptămână am fost anchetat despre coborârea ”bandiților lui Șușman”, așa le zicea anchetatorul, în satul Săliște de Vașcău. Pe securiști nu-i interesa deloc că eram minor și că, în ꞌ52, când se întâmplase totul, avusesem doar 12 ani, motiv pentru care nici n-aș fi putut să știu despre împrejurările care i-au adus pe partizani în satul meu. Așa ceva nu s-ar fi vorbit cu un copil sau în preajma unui copil, vă dați seama. Eu doar îi văzusem pe unii dintre ei, atât, și asta pentru că s-a întâmplat să fiu atunci pe uliță – nici nu rețin câți erau. În pofida tuturor acestor evidențe, anchetatorul o ținea una și bună: să spun cine i-a chemat pe ”bandiți”. Chiar dacă i-ar fi chemat cineva, eu nu știam absolut nimic despre asta, cum nici acum nu știu, după atâta amar de ani.       

Dacă ați ști câtă bătaie am luat... Dumnezeule... Chiar și așa, precizez că am avut colegi care au suferit mult mai mult ca mine la Securitate. Țin minte că de trei ori m-au coborât în celulă în stare de leșin și plin de sânge după bătăile primite de la anchetator. Dădeau în copii de parcă dădeau în adulți, cu pumnii, cu picioarele, cu bâta, te umpleau de sânge. Eu am fost arestat la 15 ani și 9 zile, eram doar un puștan, iar ăla dădea în mine ca într-un sac de box. Sunteți tânăr, nu vă puteți imagina ce se făcea la Securitate, cum se băteau și se torturau, indiferent de vârstă, copii, femei și oameni bătrâni, unii muribunzi. Eu am fost copil și poate că am suportat mai ușor, dar acolo erau anchetați deseori și oameni trecuți de 70 de ani, care au fost bătuți la fel de tare cum am fost bătut eu sau un adult în deplinătatea forțelor fizice. 

Tot în cadrul interogatoriilor privind legăturile din sat ale partizanilor, anchetatorul a început să mă ardă cu țigara. Încă se pot vedea semnele pe brațe. Eram încătușat, imobilizat pe scaun, iar el își stingea țigările pe brațele mele. O perioadă a tot făcut-o, se vedea în ochii lui că-i provoca plăcere. Rânjea plin de satisfacție. Când nu mai avea chef de fumat, mă lua la pumni.  

Deși au fost vânați cu o ură sălbatică, partizanii din gruparea Șușman au reușit să reziste în munte timp de zece ani, din ꞌ48 până în ꞌ58. Teodor Șușman tatăl murise încă din decembrie ꞌ51, dar asta nu a însemnat și moartea grupului. Încă se speculează mult despre turnătoriile care au dus la arestarea sau împușcarea partizanilor, accentuându-se faptul că au fost prinși de Securitate fiindcă au fost trădați de consătenii lor. Haideți să nu ne grăbim să punem mâna pe piatră și cu atât mai puțin să o aruncăm. De exemplu, în grupul Șușman a fost unul care, odată arestat, a făcut tot felul de declarații la Securitate, după aceea a fost și împușcat, însă ulterior s-a dovedit că toate declarațiile erau false de la un capăt la altul – nu a dat situații reale și nici nu a dezvăluit locurile precise unde se ascundeau partizanii, toate așa-zisele informații fiind paralele cu realitatea. Motivul? Tortura, bătaia animalică, domnule. Și cu toate asta, iată că a plecat în mormânt fără să își trădeze frații de arme. În anchete, partizanilor li se alocau suplicii de nedescris, fiind considerați cei mai mari dușmani ai dictaturii comuniste. Comunitățile și familiile care i-au susținut au suferit enorm.    

Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim despre problemele dumneavoastră cu Securitatea, domnule profesor. Când ați fost arestat și de ce? 

Traian Bodea: Am fost arestat în 2 noiembrie 1956, la Beiuș. Eram elev în clasa a IX-a. Motivul a fost răspândirea de manifeste. La 1 noiembrie luasem parte, la Liceul ”Samuil Vulcan”, la o mare ședință, în amfiteatrul instituției, unde fuseseră aduse aproape toate clasele, în frunte cu profesorii și diriginții. Ne vorbise un ofițer politic venit de la unitatea militară a Beiușului, un locotenent-major de Securitate – cunoșteam gradele, în oraș a fost sediul Diviziei 3 Vânători de Munte, pe care odinioară o condusese generalul Leonard Mociulschi. Și regretata Aurora ”Lola” Dumitrescu – profesoară de istorie și fostă deținută politică, una dintre victimele lui Alexandru Vișinescu – tot din Beiuș era. O întâlneam la congresele AFDPR, unde povesteam verzi și uscate ca niște beiușeni vechi. 

La ședința cu pricina, m-am trezit că ofițerul politic ne povestea cum ”bandiții de unguri”, exact așa se exprima, s-au încumetat să ridice armele împotriva Armatei Roșii ”eliberatoare”, încredințându-ne că se va alege praful de ei, de toți ungurii revoluționari, la fel cum se va alege praful de toți cei care ar face la fel în România. Eu, știind prea bine că, odinioară, românii i-au eliberat pe unguri, pentru ca mai apoi rușii să-i zdrobească și să-i distrugă, m-am ridicat și l-am întrebat: 

–  Dar n-ar trebui să plece rușii și de la noi? Au trecut deja 10 ani de la sfârșitul războiului, iar România le-a fost aliată în perioada aceea... 

Când m-a auzit, ofițerul politic s-a întunecat la față și a început să țipe, să gesticuleze nervos. M-a tratat ca pe un gunoi și m-a făcut de râs acolo, în fața colegilor, nepermițându-mi să mai am vreo replică, oricare. 

Supărat, m-am dus acasă și am redactat câteva manifeste, cu tuș, pe filele unui bloc de desen. Principalele texte erau de genul: ”Români, urmați pilda poporului maghiar!”, ”Afară cu rușii din țară!”, ”Vrem desființarea cotelor” și ”Jos comunismul!”. Le-am lipit pe afișierele fostului cinematograf, că acum, de când cu instaurarea comunismului, Beiușul rămăsese fără cinematograf, dar am lipit și pe vitrinele unor magazine. 

Asta s-a întâmplat seara. A doua zi, pe 2 noiembrie, m-am dus la școală. Prima oră aveam franceza. La un moment dat, ușa clasei s-a deschis și au intrat doi civili, care, fără să-i adreseze vreun cuvânt sau măcar o privire doamnei profesoare, o doamnă în vârstă, respectabilă, și-au rotit privirile prin clasă și au întrebat în gura mare:   

– Cine-i Bodea, mă? Traian Bodea? 

Eram în ultima bancă și toate privirile colegilor se îndreptau spre mine. M-am ridicat în picioare.

– Ia-ți geanta și vino.

Mi-au pus cătușele în fața colegilor și a profesoarei, care săraca se prăbușise pe scaun, tremurând toată. Ar fi fost normal să-i zică ceva, s-o întrebe ceva, dar nici măcar nu s-au uitat la ea. Așa m-au luat. Trei ani și jumătate am fost dus. 

Răzvan Gheorghe: V-au dus la Securitatea Beiuș? Care a fost traseul urmat? 

Traian Bodea: Inițial m-au dus la Securitatea din Beiuș. Acolo am dat chiar de ofițerul ăla politic care ne ținuse discursuri la ședința din amfiteatru. Până pe seară m-au bătut mai mulți securiști, printre care și individul ăsta, dar omul n-avea stil. La Beiuș era o Securitate de-asta raională și nu acumulaseră cine știe ce experiență, fiindcă de cazurile și dosarele mari se ocupau cei de la Oradea. Ofițerul politic mi-a tras la palme de m-a rupt, dar nu a dat și cu pumnii, semn că mai avea un dram de omenie. Spre seară m-au urcat într-un jeep negru și m-au dus la Securitatea din Oradea. 

Încă din noaptea aia m-au scos la anchetă și m-au bătut de mi-a sunat apa în cap. Bătaie serioasă, domꞌle, nu ca la Beiuș – se bătea cu pumnii, cu picioarele, cu bastonul de cauciuc, aici anchetatorul nu se mai deranja să dea cu palma. Și tratamentul ăsta a continuat timp de două luni și jumătate, perioadă în care am fost scos în fiecare zi la anchetă, de multe ori și noaptea. La început mă băteau ca să recunosc, și a trebuit să-mi recunosc faptele, povestea cu manifestele, fiindcă în timp ce mi se puneau cătușele în fața clasei, alți doi securiști îmi percheziționau casa, unde au găsit, evident, penițele Redis, tocul și cotoarele blocurilor de desen. Mi-au luat amprentele și au dovedit că manifestele fuseseră făcute de mine. Mi-ar fi fost de-a dreptul imposibil să susțin altceva. 

În afară de asta, câțiva dăduseră declarații despre incident, inclusiv ofițerul acela politic care fusese la ședința de la liceu, și a trebuit să recunosc și asta, de parcă făcusem vreo crimă: 

– Da, eu am fost cel care s-a ridicat în ședință și a întrebat de ce nu pleacă rușii. 

Era și firesc să recunosc totul, nu puteam nega evidențele, dar treaba asta a durat doar câteva zile, timp în care m-au bătut oricum. Fiindcă nu mai aveau ce să mă întrebe referitor la speța pentru care mă încondeiau, o speță simplă și cât se poate de clară, au început să mă întrebe diverse despre preotul care locuia vis-a-vis de mine. 

– Ce discută preotul cu tine? Cine îl vizitează? Cu ce se ocupă el de fapt?, o țineau pe-a lor, ca demenții. 

Degeaba le explicam că n-avea ce să discute preotul cu mine, un copil. A se nota că preotul vizat avea un fiu și un ginere arestați și condamnați la ani grei de închisoare politică. Acum securiștii se chinuiau să-l arunce în pușcărie și pe el. Evident că n-am avut ce să le spun despre preot, și nici nu le-aș fi spus chiar dacă aș fi știut ceva, orice. Pe urmă m-am trezit că mă iau la întrebări despre alți vecini, însă nici de data asta nu le-au dat relațiile dorite. Apoi, după ce au tot încercat să mă facă să îmi dau cu părerea despre diverse evenimente, în special despre situația din Ungaria, m-au întrebat ce zic profesorii la ore, dacă au atitudini dușmănoase față de regim. Oricât m-au bătut, am ținut-o pe a mea: nu am văzut și nici nu am auzit vreodată despre așa ceva. V-am relatat deja despre perioada în care m-au anchetat cu privire la incidentele de la Săliște de Vașcău, când am fost ars cu țigara pe brațe. Bătaia, tortura și umilințele au reprezentat constantele celor două luni și jumătate petrecute în beciurile Securității din Oradea. Aveau niște celule groaznice, umede și friguroase. 

Răzvan Gheorghe: În perioada anchetelor ați stat singur în celulă? 

Traian Bodea: Să vă povestesc. Intrasem cam de vreo două săptămâni în anchetele Securității. În afară de recunoașterea a ceea ce am făcut eu, anchetatorul nu scosese nimic de la mine. În perioada aia am stat singur. Într-o zi s-a deschis ușa și gardianul a împins în celulă un tip la vreo 50 de ani, care s-a prezentat drept Pavel Ioan. De cum a intrat s-a întins pe pat, chiar dacă eu l-am avertizat să n-o facă, fiindcă risca să fie văzut și bătut cu bastonul. Regulamentul interzicea să te întinzi în pat în timpul zilei. Toată ziua am vorbit fel de fel de treburi și am remarcat că, indiferent de subiectul abordat, el mă tot întreba de ce ajunsesem acolo. Devenise insistent, dar nu i-am spus nimic, doar niște generalități, în rest l-am dus cu vorba. A doua zi m-am trezit că m-a întrebat:

– Și totuși, de ce ai împrăștiat tu manifestele alea? Te-a pus cineva, nu?

– Domnuꞌ Pavel, i-am zis, dar de unde știți dumneavoastră de manifeste?!, că nu v-am spus nimic despre ele.      

– Ba da, băiatule, mi-ai zis tu ieri că... ai uitat?  

– Eu nu v-am zis nimic! Poate v-a povestit anchetatorul meu.

Îl mirosisem din prima zi pe șobolan, de fapt, încă din primele ore, că prea era direcționat pe unele amănunte care-i interesau și pe securiști. Evident că turnătorul a sărit ca ars și a negat cu agresivitate, dar ce altceva ar fi putut să facă? Până la urmă s-a azvârlit spre mine, încercând să îmi tragă un pumn în figură, dar l-am bușit de vreo două ori cu capul de perete și s-a mai potolit, doar mă amenința. 

–  O să te omor când dormi!, mi-a strigat după alte cinci minute, și-atunci m-am aruncat spre el, mă înfuriase.

Când l-am văzut că a fugit la ușa celulei și că o izbea cu pumnii, strigându-l pe gardian, m-am mai liniștit, nu mai avea sens să dau în el. Gardianul n-a comentat, l-a scos imediat din celulă și nu aveam să-l mai văd niciodată pe individ. Însă, la nici 30 de minute după incident, gardianul s-a întors și m-a scos la anchetă, unde am fost menținut încătușat, vă dați seama, ca să poată da mai bine anchetatorul în mine. M-a bătut de mi-a sunat apa în cap, cu pumnii și bulanul – asta a fost una din dățile când m-au adus leșinat în celulă. În timp ce mă lovea înciudat, chiar anchetatorul mi-a confirmat că ăla era turnător și că el mi-l băgase în celulă. Îi făcusem față unuia de 50 de ani fiindcă aveam o înălțime de 1,70 și pentru că fusesem săltat de numai două săptămâni, nu slăbisem încă, eram destul de solid și aveam formă fizică.  

Peste doar câteva luni, când aveam să ajung la penitenciarul Aiud, unul dintre colegii de celulă, comandorul Nicolae Enescu, Dumnezeu să-l aibă în grijă, mi-a ascultat relatările și mi-a cerut să-l descriu pe turnător cu toată acuratețea. Am făcut-o cât am putut mai bine, iar Enescu mi-a zis. 

• Potrivit descrierii, ăsta era locotenent-majorul Ion Pavel, fostul comandant criminal al lagărului Salcia. Am auzit că asta a ajuns să facă, după ce a fost condamnat pentru rele tratamente. E cârpa Securității.

Trebuie spus că Ion Pavel și alți torționari de la Salcia fuseseră condamnați așa, de ochii lumii, întrucât comuniștii se mâncau între ei și aveau nevoie de mulți țapi ispășitori, însă nici el, nici ceilalți criminali nu aveau să stea prea mult în spatele gratiilor, urmând să fie puși curând în libertate și să fie reprimiți în sistem, totodată primind salarii compensatorii și vacanțe în hotelurile și vilele Ministerului de Interne. Asta pentru că ei au îndeplinit ordinele marilor criminali din Comitetul Central și de la vârful Securității. Pe acest Ion Pavel îl găsiți și în ”Lexiconul negru” al Doinei Jela.  

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat procesul dumneavoastră? 

Traian Bodea: La 18 ianuarie 1957, dis-de-dimineață, am fost scos din beciul Securității Oradea, băgat într-o dubă și dus la Tribunalul Militar Oradea. Vă dați seama, un minor de 15 ani, chinuit și bătut ca vai de el, încătușat și judecat la un tribunal militar? Ce a urmat a fost asemănător cu ”Procesul” lui Kafka. Totul ținea de un absurd grotesc. Avocatului meu parcă îi era și jenă să spună ceva, mai că n-a deschis gura. Singurul lucru spus în apărarea mea, pe care l-a repetat de vreo trei ori, a fost că aveam doar 15 ani. S-a ținut cont de asta, totuși, pentru că, până la urmă, am fost încadrat la ”agitație publică”, infracțiune care se pedepsea cu detenție între 3 și 7 ani, asta presupunea Codul Penal de atunci. Dacă nu s-ar fi ținut cont, aș fi primit o condamnare mai mare, încadrarea ar fi fost înăsprită, așa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri. În sală se aflau și părinții mei, devastați, desfigurați de durere. Li s-a permis cu greu să participe la acea mascaradă.  

V-am vorbit despre demnitate, la un moment dat, când v-am relatat gestul lui Lelu Petruse, moțul de la Arieșeni. Vreau să vă mai dau un exemplu de demnitate. Vedeți dumneavoastră, printre martorii Securității se numărau și doi colegi de-ai mei de liceu. Când i-am văzut acolo, m-am speriat, fiindcă eram convins că vor repeta papagalicește declarațiile pe care le dăduseră în dosarul meu, declarații smulse sub impactul amenințărilor și bătăilor securiștilor, evident. La ultima scoatere în anchetă, anchetatorul m-a pus să citesc și să semnez fiecare pagină din dosar. Așa am citit declarațiile directorului școlii, a dirigintelui meu și a celor doi colegi. La dosar mai erau și alte declarații despre mine, însă erau date de niște oameni pe care nici măcar nu-i cunoșteam. Când am parcurs declarațiile colegilor, mi-am dat seama că era ceva necurat la mijloc, pentru că prea semănau între ele. 

Dar vreau să vă spun ce am simțit când am citit declarațiile date de directorul liceului și de dirigintele meu, primul, profesor de limba română, celălalt, profesor de biologie. M-au emoționat teribil textele lor și am fost extrem de mândru că am învățat la acel liceu. Nici directorul, nici dirigintele nu supuneau niciun cuvânt de rău despre mine. Dimpotrivă, mă lăudau într-o așa măsură, că până la urmă m-am mirat. Și, credeți-mă, pe atunci era o dovadă de mare curaj să scrii de bine despre un om arestat de Securitate, cu atât mai mult cu cât știai că declarațiile respective urmau să fie folosite la proces.  

Cât despre cei doi colegi, care în dosar declaraseră niște lucruri nu întocmai comode la adresa mea, și-au retractat declarațiile chiar acolo, la proces, când judecătorul i-a întrebat dacă și le mai mențineau. Amândoi au spus un ”Nu” cât se poate de răspicat, relatând că fuseseră bătuți la Securitatea Beiuș. Iată ce gest au făcut doi copii de 15 ani, deși fuseseră bătuți și chinuiți de Securitate ca să mă încondeieze cu ajutorul lor. Uitați că era demnitate și la niște copii. Nu, chiar n-am fost un popor de neisprăviți și lași, domnule!    

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost dus după proces? 

Traian Bodea: La 18 ianuarie 1957 am ajuns în penitenciarul de la Oradea, unde aveam să stau până la 22 martie. Pe atunci, la Oradea era un penitenciar de tranzit. 

Răzvan Gheorghe: Spuneți-mi cum a fost primul contact cu închisoarea politică. Cum au decurs lucrurile? 

Traian Bodea: După ce am intrat pe poarta penitenciarului Oradea, m-au dus în partea dreaptă, unde erau câteva camere ce țineau de administrație. Într-un birou, mi s-a spus să mă dezbrac la piele și să-mi pun hainele pe o masă, acestea fiind băgate într-un sac de hârtie pe care au scris numele meu – în același sac mi-au băgat și geanta cu manuale școlare pe care am purtat-o după mine peste tot prin țară, din penitenciar în penitenciar, așteptându-mă mereu în magazia închisorii. Apoi mi-au dat niște șlapi de lemn, nu bocanci, deși era foarte frig, pantaloni de zeghe, haină de zeghe, manta de zeghe, o cămașă și un fel de izmană lungă cu șiret jos. Materialul era foarte aspru, înțepător. Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum era așa-zisa zeghe la atingere. Era făcută din orice dar numai din lână nu. Pielea se irita.

După aceea m-au trecut în partea cealaltă, la stânga, unde era clădirea penitenciarului propriu-zis. M-au urcat la etaj, unde am fost introdus într-o celulă cu geamul spart. Acolo, frigul de pe lume, vă dați seama, doar eram în luna ianuarie. Vă amintesc că nu aveam bocanci. După ce gardianul a închis ușa celulei, am remarcat că nici pat nu aveam – pe un perete erau două schelete metalice, dar doar atât, fierul gol, fără saltea, pătură sau pernă. Sub fereastra cu gratii – prin care bătea vântul ca pe câmp – se afla o tinetă pentru nevoi, și puțin mai încolo se găsea o alta, din lemn de brad, pentru apă, cu un capac înnegrit și o cană de aluminiu. Era un frig de crăpau pietrele. Am bătut în ușă și l-am întrebat pe gardian:

– N-am pat, n-am bocanci, e geamul spart... îngheț aici. Cum să dorm la noapte?  

– Păi dârdâie!, mi-a răspuns ăla. Dârdâitul nu-i interzis. 

Îmi amintesc replica asta foarte bine. Glasul ăla batjocoritor îmi mai răsună uneori în timpane, așa cum a răsunat și atunci, demult, în celula înghețată. N-am primit masa de prânz, dar am primit-o pe cea de seară – un soi de ghiveci, să-i zic așa, sărat și dominat de sfeclă furajeră, pe care l-am mâncat pentru că îmi era foarte foame. Și în beciurile Securității Oradea mâncarea fusese puțină și împuțită, nu mă săturasem niciodată în cele două luni și jumătate petrecute acolo. 

S-a făcut schimbul de gardieni și în celulă a venit altul decât ăla care mă îndemnase să dârdâi. M-a întrebat cum mă cheamă, a bifat ceva într-un registru și, când să plece, am încercat să-i spun că n-am pătură și saltea. 

– Ai răbdare!, mi-a zis, și-apoi a zăvorât ușa în urma lui. 

Toată seara am așteptat cu răbdare, dârdâind din toate încheieturile și sperând să îmi dea măcar o saltea până la stingere, ca să nu dorm pe ciment sau pe barele ale de fier ruginite. Nu mi-a dat nimic. La un moment dat s-a auzit ”Stingerea!”. Sigur, nu se stingea becul – trei ani și jumătate cât am stat în pușcărie becul ardea toată noaptea. Singurul loc unde nu era bec era la izolare, la Neagra, cum îi ziceam noi, unde nu exista fereastră și nici pe sub ușă nu pătrundea vreo geană de lumină. La Neagra era întuneric total, dar în celule becurile ardeau întotdeauna. 

Când s-a dat stingerea, mi-am așezat pe jos mantaua, mi-am acoperit o parte din corp cu ea, mi-am pus bocancii sub cap și m-am culcat așa, pe ciment, fiindcă n-aveam altă soluție. Am tras un frig cumplit, chiar dacă mantaua aia era destul de largă și, culcându-mă într-o parte, reușisem să îmi acopăr umerii, un picior și o parte din spate. Dimineața se striga atât de tare ”Deșteptarea!” pe secție, încât săreai ca ars. 

Răzvan Gheorghe: Ați stat singur în celulă în perioada petrecută la penitenciarul Oradea? 

Traian Bodea: În primele ore și în prima noapte, da, apoi nu. În acea dimineață, cea dintâi petrecută în pușcărie, gardianul care preluase  schimbul a introdus în celulă un grup de cinci tineri. Cu toții erau orădeni și fuseseră arestați în timp ce încercaseră să treacă frontiera în Iugoslavia, așa cum li s-a întâmplat multora, dacă scăpau de execuțiile sumare, fiindcă la granița cu Iugoslavia a avut loc un adevărat carnagiu. Aveau cam 19-20 de ani, nu erau minori. Văzându-mă așa puștan și neavând încredere în nimeni, tinerii aceia s-au comportat foarte urât cu mine, m-au insultat și m-au amenințat în permanență. Cearta și cuvintele aruncate au fost îngrozitoare, dar nu s-au atins de mine, pentru că la un moment dat le-am spus, lovind nervos cu piciorul în scheletele alea de fier ale paturilor: 

– Voi sunteți mai răi decât porcii de la Securitate! Hai, veniți, știu că o să mă bateți, că sunteți cinci, dar o să dau și eu cât pot... 

Când au auzit asta s-au rezumat doar la insulte și amenințări neduse până la capăt. Îmi ziceau ”Mucea”, ca la țâncii ăia de la curge nasul... iar asta m-a enervat teribil.

– Ce-i cu tine aici, bă Mucea, bă? Te-ai apucat tu să răstorni regimul?!  

Norocul meu a fost că nu i-a ținut prea mult în celulă, i-au repartizat în scurt timp. Apoi au adus alți doi deținuți – un preot greco-catolic, căruia regret nespus că i-am uitat numele, deși mă gândesc deseori la el, și un student la Medicină. Știți, în pictură există tehnica clarobscurului, prin intermediul căreia pictorul scoate în evidență un personaj, așezat în tablou astfel încât o parte rămâne în neclaritate, în obscur, iar cealaltă e luminată, e scoasă în evidență tocmai prin claritate, prin limpezime. Ei bine, așa a fost și acolo – obscur în prima parte a zilei, din pricina certurilor cauzate de venirea acelor tineri nervoși, dar luminos în cea de-a doua parte, deoarece, în sfârșit, dialogam și eu cu doi oameni plăcuți și pașnici, fapt ce nu se mai întâmplase timp de două luni și jumătate cât stătusem în arestul Securității. Le-am spus așa, cu rețineri, câte ceva despre mine, despre situația mea, dar am vorbit foarte puțin despre asta, fiindcă îmi însușisem lecția primită în arestul Securității. 

– Băiete, faci bine ce faci. Nu trebuie să dai multe amănunte. Cât vei sta în închisoare să nu ai încredere în nimeni, m-a povățuit preotul.

Nu știam ce condamnare urma să primesc, încă nu fusesem anunțat. Cu preotul aveam să discut deseori și m-a instruit în ale închisorii, mi-a prins foarte bine șederea cu el. Studentul era în anul doi la Medicină și fusese arestat pentru că participase la manifestațiile de adeziune cu Revoluția din Ungaria, pe fundalul căreia s-au declanșat noi valuri de teroare stalinistă în România. În aceeași dimineață a venit un gardian care mi-a spus să merg cu el. M-a dus în aceeași sală în care am fost introdus la început, când mi s-a dat zeghea, unde mă aștepta un plutonier de la grefa închisorii. 

– Semnează aici de luare la cunoștință, mi-a spus, întinzându-mi o hârtie.

Era condamnarea mea, atunci am aflat de cei 3 ani și jumătate pe care aveam să-i petrec în pușcărie. Revenit în celulă, preotul m-a bătut pe spate și m-a îmbărbătat. Mi-a explicat că, fiind minor, mă încadraseră doar la infracțiunea de ”agitație publică”, la articolul 327, și că, în alte condiții, aș fi primit cel puțin 6-7 ani. Studentul avea emoții, presupunea că îl cheamă și pe el, fiindcă avusese recent procesul, dar l-au chemat abia a doua zi. Preotul era adus la penitenciarul Oradea pentru un supliment de anchetă – fusese judecat și condamnat, dacă nu mă-nșel, la 4 ani de închisoare, dar nu mai rețin exact, așa cum nu-i mai rețin nici numele din păcate. Au trecut două zile până când ne-au schimbat geamul spart, dar preotul ne-a învățat ce să facem:

– Renunțăm unul dintre noi la pernă și o punem în geam. 

Am renunțat eu, fără să stau pe gânduri, fiindcă eram cel mai tânăr. Mâncarea era extrem de proastă. Mi-a fost foarte, foarte greu să mă obișnuiesc cu faptul de a-mi face nevoile în celulă. Era penibil, puțea și n-aveai unde să fugi de putoare, îi rugai pe ceilalți să nu se uite, dar era o dezumanizare... 

De-a lungul anilor de închisoare am conștientizat cât de diferit și de criminal era regimul carceral alocat deținuților politici în comparație cu cel destinat deținuților de drept comun. Ei aveau pe spinare, pe zeghe, două litere, DC, drept comun, în timp ce noi aveam CR, adică ceriști, contrarevoluționari. Deși ajungeau în spatele gratiilor pentru tâlhării, violuri, crime, înșelăciuni și alte infracțiuni grave, deținuții de drept comun erau tratați în general mult mai blând decât politicii. Și mâncarea era mai multă și mai bună la ei, pe lângă faptul că aveau dreptul la vorbitor, pachete, scrisoare, plimbare pe săturate și vizită conjugală. Deținuții politici erau ținuți în cu totul alte condiții. Tot ceea ce era prevăzut în detenția pentru politici – începând cu brutalitățile și torturile din anchetele Securității, cu felul în care erau concepute celule, cu modul în care eram ”cazați”, cu toată înfometarea, frigul tras, cu bătăile și umilința –, totul era gândit în scopul distrugerii noastre fizice și psihice, totul viza nimicirea noastră morală, pierzania noastră. Pe comandanții penitenciarelor și pe gardieni nu-i interesau că mureau deținuți, moartea era o chestie obișnuită acolo. Toate acestea le-am înțeles încă din perioada petrecută la Oradea, iar instructajele preotului mi-au spulberat multe naivități. Am stat destul de mult la Oradea, zic eu, din 18 ianuarie până la 22 martie, având în vedere că nu era penitenciar de execuție, ci de tranzit. 

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost transferat după aceea? 

Traian Bodea: Pe 22 martie am fost băgat într-un camion, în curtea închisorii, și dus la gară. Eram mai mulți deținuți. Să vă fac o scurtă descrierea privind călătoria cu vagonul-dubă. De afară am observat că era total blindat. Cum urcai, pe partea dreapta, nu chiar în mijloc, era un coridor strâmt din care dădeai în două compartimente – în unul stăteau cei doi gardieni care ne însoțeau, iar celălalt spațiu era folosit pe post de magazie. Apoi urmau trei celule de câte șase persoane – trei locuri pe o parte, trei pe alta, sub unul din locuri fiind capacul de la veceu, lipicios și murdar de urină. Mai era o celulă mare, dispusă de-a latul vagonului, și acolo erau foarte multe locuri, nu mai știu exact câte. Peste ceva timp aveam să călătoresc și eu într-o celulă mare de vagon-dubă, dar tot n-aveai spațiu, că ne îngrămădeau ca pe vite. Drumurile astea erau cumplite. 

Sigur, în cele trei compartimente de șase persoane, gardienii au băgat câte doisprezece deținuți, șase stând îngrămădiți pe picioarele celorlalți. Era îngrozitor, duhnea într-un hal fără de hal și abia dacă aveam aer. De la penitenciarul Oradea ni se dăduse câte un pachețel cu o bucată de pâine, cam 100 de grame, și cu o bucată de slănină sărată și neafumată. Odată ajunși în vagonul-dubă, primul lucru pe care l-am făcut cu toții a fost să mușcăm cu plăcere din slănină, rodeam șoriciul acela. Am terminat de mâncat înainte să plece trenul din gară. Aveam o ferestruică, dar jaluzelele erau dispuse pe verticală și erau așa de dese, încât nu puteai vedea nimic în exterior.  

La un moment dat am simțit că tâmpim de sete. Ne dădeau slănina aia sărată, dar apă nu era niciodată îndeajuns – situația avea să se repete ori de câte ori am fost transferat de la o închisoare la alta. Era cumplit, domꞌle, muream de sete. Am bătut în ușă, dar gardianul ne-a zis că-i pare rău, până la următoarea stație n-are apă să ne dea. La următoarea stație am ajuns doar după câteva ore de chin și acolo ne-a adus o singură cană de-aia lungă de tablă din care am băut toți. Lipsa aerului și setea ne-au chinuit tot drumul până la Aiud, că acolo ne duceau. Vagonul-dubă era atașat la un mărfar ce abia se târa. Toți deținuții politici pe care i-am cunoscut au trecut prin astfel de experiențe, indiferent dacă erau copii, femei sau bătrâni.  

Având în vedere condițiile astea de iad trăit, pe drum a avut loc și un incident. Dintr-odată, am auzit cum colegii dintr-o celulă vecină, unde erau închiși tot doisprezece deținuți în loc de șase, îngrămădiți claie peste grămadă, au început să bată cu pumnii și picioarele în ușă. Unul dintre ei leșinase, se temeau că moare, doar fuseseră atâtea cazuri. Gardianul nici nu a deschis ușa, le-a zis că nu îi poate lăsa afară, în timp ce deținuții îl rugau cu cerul și cu pământul să-i ajute cumva, explicându-i că omul ăla murea acolo lângă ei. Până la urmă am auzit cum gardianul a scos pe cineva din compartimentul mare, cineva care trebuie să fi avut legătură cu medicina, că s-a făcut liniște imediat după ce a intrat în celula unde se afla leșinatul. 

Printre cei unsprezece deținuți din celula în care mă aflam am avut bucuria să-l reîntâlnesc pe Dănilă Roman, zis ”Nilă”, un tânăr de ispravă dintr-un sat de lângă Beiuș, cu care am stat de vorbă până la Aiud, depănând amintiri din viețile noastră de odinioară. Ajunși la destinație, vagonul-dubă nu a fost tras în gară, ca să nu ne vadă călătorii, ci undeva pe o linie secundară, scârțâind pe șinele alea ruginite. Când a coborât, Dănilă l-a văzut pe un deținut pe care-l cunoștea și s-a dus repede la el. L-a întrebat ce s-a întâmplat cu cel care leșinase, iar respectivul i-a povestit că în celulă fusese introdus un alt deținut, un medic, care l-a liniștit și l-a ținut lângă geam, deși, oblonit fiind, prea mult aer nu era nici acolo. Până la urmă își revenise, slavă Domnului. Am răsuflat ușurați, colegul nostru scăpase cu viață. Cine era deținutul politic care ne-a relatat toate acestea? Viitorul părinte mărturisitor Nicolae Bordașiu, pe care l-am mai evocat în cadrul discuției. Flancați de gardieni, am parcurs împreună cu el lungul drum de la gară până la penitenciarul Aiud. Pe vremea aceea, la începuturile detenției sale, Nicolae Bordașiu era un tânăr bine făcut care emana forță sufletească prin toți porii.  

Ajunși la penitenciar, pe mine și pe Dănilă ne-au băgat în aceeași celulă. Pe părintele Bordașiu nu l-am mai reîntâlnit până... ohoho, acum vreo opt sau nouă ani. Da, aveam să-l reîntâlnesc cu câțiva ani înaintea morții sale. Nici cu Nilă n-am stat prea mult timp în aceeași celulă. Mi-a părut rău când ne-au despărțit, că îmi exersam cu el puțina italiană pe care începusem să o învăț la Oradea, de la preotul greco-catolic. Dănilă știa și el un pic de italiană, așa că ne omoram timpul constructiv. Nu cred că am stat o săptămână în aceeași celulă. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la Aiud?

Traian Bodea: Cum intrai în penitenciar, imediat pe dreapta era Celularul unde erau băgați legionarii. Lângă Celular se afla Secția II, unde am stat și eu, în două rânduri, prima oară pentru șapte luni. Dincolo, era așa-numita Zarcă, una dintre cele mai împuțite și mai mortale închisori din țară – o clădire din piatră ridicată pe timpul Mariei Tereza. Frigul domnea pretutindeni, umezeala și mucegaiul fiind omniprezente. Eu n-am stat acolo decât 7 zile, la Neagra.

Răzvan Gheorghe: În perioada în care ați fost dumneavoastră la Aiud, deținuții din Zarcă erau preponderent legionari? 

Traian Bodea: La Zarcă erau mulți legionari, asta-i adevărat, însă acolo nu ajungeau doar legionarii. De regulă, cei care aveau condamnări foarte mari erau trimiși la Zarcă, unde funcționa cel mai drastic regim carceral. Acolo au putrezit și personalități ale țării ăsteia, oameni care au intrat în istoria noastră.

Răzvan Gheorghe: Cu cine ați împărțit celula în perioada primei detenții de la Aiud? 

Traian Bodea: Inițial am stat într-o celulă aflată în fața intrării în fabrică, apoi am fost dus într-o alta, tot pe Secția II, care era dispusă chiar în fața intrării în Celular. Știu asta fiindcă mai aruncam câte un ochi în exteriorul celulei. Prelucrasem o jaluzea – erau la o înălțime destul de mare, dar fiind tinerel, mă cățăram ușor, cu agilitate, până pe patul al doilea, cel de sus, și o tot mișcam până când o îndepărtam puțin, cât să văd intrarea în Celular. 

Când am ajuns prima dată în celula asta de lângă Celular, erau șapte deținuți acolo și toți s-au uitat urât la mine.

– Ce cauți aici, mă puștiule, mă? Te-au băgat ăștia, ca să ne tragi de limbă?, m-a luat în primire unul cu mulți ani de închisoare.

Mă tratau cu cea mai mare suspiciune, doar văzuseră destule. Deși văzusem și eu destule, m-am enervat și le-am zis niște treburi:

– Eu credeam că mă aflu între deținuți politici, nu între anchetatori de Securitate!

Chestii de felul ăsta s-au tot spus în primele ore, până când am ajuns să ne cunoaștem. În ziua aia am stat îmbufnat, dar de a doua zi am început să vorbim, să ne înțelegem. Recunosc că m-a deranjat stilul ăsta de a mă lua la întrebări, dar, sigur, alea erau vremurile, iar oamenii aceia pătimiseră destule și încă mai pătimeau, nu aveau nici cel mai mic motiv să aibă încredere în cineva, cu atât mai puțin într-un copil care abia le fusese introdus în celulă. 

Unul dintre colegii de celulă era Nicolae Enescu, care avea să devină deputat PNL după ꞌ89, în primul parlament al țării, murind în 1993. Era fost comandor de aviație, făcuse frontul și spre Răsărit, și spre Apus. A fost în aceeași escadrilă cu celebrul Constantin ”Bâzu” Cantacuzino și s-a dovedit a fi unul dintre cei mai buni piloți români. A doborât 34 de avioane inamice. Fusese condamnat la ani grei de închisoare, 20 primise, pentru că a aruncat manifeste din avion înaintea alegerilor din ꞌ46, când încă mai era pilot, nu-l deblocaseră, mai apoi încercând să pună bazele unei mișcări de rezistență armată în Munții Făgăraș. După isprava asta l-au arestat și l-au aruncat în pușcărie, unde l-am cunoscut și eu, la mai bine de 10 ani de la condamnarea sa.

În celulă se găsea și un fost lucrător de la minele de uraniu de la Băița, mine care-s în apropierea Beiușului, în depresiunea Crișului Negru.  

Rețin trăsăturile blajine ale unui domn distins, care a rămas pentru mine un model de intelectual – un inginer, dar cu studii făcute la Sorbona,  Ungureanu îl chema. Fusese directorul unei fabrici de textile din Ploiești, ”Dorobanțu Ploiești”, mă rog, la naționalizare și-a pierdut numele. Făcea cangar, un postav renumit în anii tinereții mele. Cu el am început să învăț aplicat limba franceză. 

În celulă mai erau câțiva deținuți, dar nu mi-i amintesc foarte bine. Era și un tânăr care participase, în iunie ꞌ50, la răscoala anticomunistă din Vrancea, când mămăliga a explodat din pricina colectivizării agresive. Atunci s-a lăsat cu mulți morți, cu zdrobiri în anchete și cu numeroase condamnări. 

Zilele mi-au fost foarte pline la Aiud. În permanență, fundul gamelei mele era acoperit cu DTT. Dacă aveam ceva din belșug în celulă pe vremea aceea, să știți că nu era apa, nu, nici pe departe, ci DTT-ul. Într-un colț atârna o mare traistă cu DTT, pentru că fuseseră atacuri de păduchi și ne dădeam mereu cu el în cap, la subsuori, peste tot. Altfel ne-ar fi devorat păduchii ăia de pușcărie. Dar foloseam DTT și la altceva – dădeam cu apă pe fundul gamelei și-l presăram peste până când se întărea, îl uniformizam încet, încet, și se transforma într-o tăbliță perfectă pentru scris. Notam conjugările la franceză cu o așchie – în fiecare zi aveam câte zece cuvinte pe care le scriam și le repetam până seara. În sfârșit, făceam din nou școală, eram avid, însetat de informațiile pe care le sorbeam ca un burete. Se țineau și prelegeri de istorie, învățam toată ziua. Eu le și spuneam, mai în glumă, mai în serios, că acolo era mai greu ca la școală.  

Fiind singurul minor din celulă, ceilalți colegi aveau grijă de mine. Dacă unul găsea în gamelă o bucată mai reprezentativă, de orice, mi-o dădea mie, sau îmi puneau câte o lingură în plus. 

– Mănâncă, mă puștiule, că tu mai crești, noi nu mai creștem...  

Trebuie spus că o bucată mai reprezentativă apărea extrem de rar în universul nostru cu gratii, poate o dată la câteva săptămâni – mai repede găseai un fragment de copită decât o fărâmă de carne. Le voi rămâne recunoscător câte zile oi avea acestor colegi sufletiști, care m-au ajutat și m-au susținut așa cum au putut. În celulă era un ambient deosebit cu toată morbiditatea care ne înconjura.  

Mâncarea era foarte proastă, cu excepția mălaiului, singurul lucru bun de la Aiud. Prăjeau bine mălaiul și o parte rămânea mai crocantă, ceea ce ne plăcea, că ne lua mai mult timp să-l mestecăm și aveam senzația că mâncam mai mult, senzație care însă dispărea destul de repede. Nu era mare bucata, dar totuși dura până când reușeam să o mestecăm. În general ne dădeau o mizerie de arpacaș, o zeamă subțire, searbădă. Ce-i drept, marmelada era bună, de obicei de prune, fiind identică vechiului tip de marmeladă care se vindea în lăzi în perioada anilor ꞌ40, însă nu ni se dădea mereu, iar când ni se dădea era foarte puțină. Dacă ne dădeau arpacaș cu marmeladă eram mai mulțumiți, fiindcă era mai consistent decât zeama aia subțire, goală. Tot tratamentul ăsta, tot ce se întâmpla acolo ne amintea de un lucru: ăștia vor să ne dezumanizeze, ăștia vor să ne ucidă. 

Răzvan Gheorghe: Vă băteau des gardienii la Aiud? Cum de comportau cu deținuții? 

Traian Bodea: Ne băteau de ne nenoroceau. O să vă dau un exemplu în acest sens. Eram scoși zilnic să frecăm cu motorină coridoarele de ciment. Ni se dădeau un teu, o cârpă, o găleată cu motorină și dă-i și freacă cimentul ăla... De multe ori, operațiunea se repeta și de trei ori în aceeași zi, ca să fie scoase toate celulele. În realitate, motivul scoaterii noastre la muncă nu era nici pe departe curățenia, ci un pretext pentru ca gardienii să aibă ocazia să ne lovească. Când terminam, trebuia să sprijinim teul de un perete, în capătul coridorului, și s-o țâșnim spre celulă, printre două rânduri de gardieni cu bulane. La fazele astea am fost avantajat de tinerețe și de forma fizică, fugeam de rupeam pământul. Dacă eu primeam două-trei lovituri, cei bătrâni, care abia se mișcau, încasau câte șase-șapte bulane pe spinare, în cap sau în plină figură. Dădeau cu ură, cu poftă, ne înjurau de toate cele, și asta fără nici cel mai mic motiv. Tot ce se întâmpla ne ducea la concluzia că ăștia vor să ne distrugă, eram cât se poate de conștienți de intenția asta. Ne băteau indiferent de conjunctură, nu doar la frecarea coridoarelor. 

Asta era viața obișnuită, domꞌle, mereu cu securea deasupra capului. La baie ne duceau rareori și se-ntâmpla să ne bage un pic de apă caldă, câteva secunde, pentru ca imediat după să o oprească și să ne scoată afară în șuturi. Nici nu apucai să te speli, totul era pe grabă. Rămâneai cu săpunul pe tine când strigau ăia ”Gata! La celulă!”. Gardienii își băteau joc de noi și în clipele alea puține petrecute la baie, care ar fi trebuit să fie o mică destindere. Alteori îți băgau apă rece ca gheața în mijlocul iernii. Orice boală putea deveni mortală și asta se întâmpla deseori pentru că acolo nu erau medicamente și nici nu ni se oferea asistență medicală.   

Eu am apucat din plin vara lui ꞌ57 la Aiud, când era teribil de cald. Eram înghesuiți într-o celulă nu foarte mare. Ne plimbam cu rândul, doi-trei metri, fiindcă nu încăpeam cu toții în intervalul dintre paturile alea de fier. N-aveam voie să stăm întinși pe pat, ci doar în poziție de șezut. După momentul stingerii nu aveam voie să dormim decât culcați pe spate și cu mâinile la vedere. Aerul era puțin și împuțit, spațiul dintre jalujele fiind foarte mic. Stăteam cu schimbul sub geam, unde era o idee mai respirabil. La un moment dat aveam sare la subsuori din pricina căldurii, le frecam și rămânea alb pe jos. 

La Aiud am învățat un lucru pe care puțini l-au crezut: cum să-mi spăl hainele într-o gamelă. Nici soția nu m-a crezut când i-am spus că e posibil. Ai zice că nu se poate, dar am făcut-o de multe ori – luam cămașa de zeghe, băgam prima oară o subsuară, o stropeam puțin cu apă, o frecam, repetam operațiunea cu cealaltă subsuară și-apoi luam fiecare bucată la rând, și asta cu puțină apă, fiindcă apă n-am avut niciodată îndeajuns pentru uzul nostru. Important nu era atât să devină cămașa curată, ci să elimini sarea din țesătură. 

Potrivit regulamentului, ar fi trebuit să fim scoși la plimbare timp de 20 de minute pe zi. A trecut și o lună fără să ne scoată. ”Solar” i se spunea plimbării. Când în sfârșit eram scoși la solar, ne duceau undeva în curtea închisorii, într-o împrejmuire, unde stăteam toți cu mâinile la spate și ne învârteam în jurul unui gardian, cu ochii în pământ și fără să avem voie să stăm de vorbă. Rareori ni se permitea să stăm la plimbare cele 20 de minute, de regulă întreaga chestie ținea undeva la 9-10 minute, nici vorbă de acordarea timpului regulamentar, fiindcă regulamentul era folosit doar împotriva, nu și în favoarea noastră, chiar dacă existau unele prevederi în acest sens. Uneori se întâmpla să fie scoase două celule în același timp doar ca să scape gardienii mai repede de corvada asta. La solar luam de multe ori bătaie dacă îndrăzneam să spunem ceva, orice, fiindcă nu ne riscam noi să spunem lucruri interzise, ci erau discuții obișnuite, ”uite ce frumos e soarele”, ”uite ce înnorat e”, banalități de-astea... Am văzut deținuți izbiți cu bulanele, călcați în picioare și umiliți groaznic doar pentru așa ceva. 

În câteva rânduri am avut ocazia să fiu la solar cu Nichifor Crainic, care era închis în celula de lângă cea în care stăteam eu. 

– Uite, ăla e Nichifor Crainic, mi-a spus domnul Ungureanu.   

Era bătrân și tare amărât săracul. Securiștii și gardienii îl nenorociseră în torturi și bătăi. Toată lumea știa că devenise turnător. O spunea chiar el, când intra într-o celulă sau alta: 

–  Nu vorbiți față de mine lucruri interzise, că eu nu suport să mă bată și spun...

Când zicea asta, simțeai că parcă își cerea iertare. Nu-i ușor să critici pe cineva de vârsta și valoarea lui, mai ales că trecuse prin atâtea și atâtea nenorociri în anchete, în pușcării și-n lagăre. Nu era doar un mare poet, un poet teribil, ci și un intelectual de calibru, o valoare a țării ăsteia. Multe din poeziile lui sunt superbe, revelatorii... emană un continent de suferință, de pierzanie... Însă moral îl distruseseră pe Crainic, zdrobiseră omul care fusese cândva, devenise o umbră. Cu toate acestea, să știți că deținuții îl stimau în continuare, îi înțelegeau și-i deplângeau prăbușirea. Țin minte că învățasem câteva poezii ale lui Crainic, poezii transmise prin Morse. Eu nu deprinsesem încă tehnica asta de comunicare, dar inginerul Ungureanu și comandorul Enescu băteau deseori la perete, așa că eram la curent cu ce se petrecea în pușcărie. Când Nichifor Crainic finaliza o nouă poezie, aceasta ne era transmisă la perete, ajungând curând în tot penitenciarul prin intermediul acestei forme de comunicare. Poeziile erau repetate, învățate și ajungeau în toate marile penitenciare și lagăre ale țării, purtate în mințile și în inimile deținuților transferați. E drept, Crainic turna, dar la fel de adevărat era și că făcea posibilă o astfel de minune, o minune a cuvintelor care ne îmbărbăta și ne ajuta să rezistăm în condițiile acelea criminale. În perioada de la Aiud am învățat multe poezii de Nichifor Crainic și Radu Gyr. Unele mi-au rămas întipărite în memorie și nu le voi uita câte zile oi avea. De exemplu, vă pot recita oricând, la orice oră din zi sau din noapte, ”Înțeleptul” lui Radu Gyr.

Răzvan Gheorghe: Recitați-o, vă rog. Aș vrea să o aud de la dumneavoastră.

Traian Bodea: Cu cea mai mare plăcere:

Nu scuip pe'nfrângerile mele!
Ce-am adorat nu știu să ard
 și nu ridic în vânt obiele
în locul ruptului stindard.
 
De funia spânzurătorii
dezastrele nu mi le-agăț
 și nici mândria din victorii
n'o pun sperietoare'n băț.
 
Cu-aceleași zâmbete'nțelepte
îmi port și lanțuri și cununi
urcând spre soare clare trepte
sau coborând printre furtuni.
 
 Și merg pe-același țărm ce suie,
la braț cu prieteni sau vrăjmași,
de-o fi să-mi bată trupu'n cuie
sau să-mi presare crini sub pași.

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc! 

Traian Bodea: Radu Gyr îmi place foarte mult, îl recitesc adesea. Are harul cuvintelor, e un poet cutremurător, adânc... 

Haideți să vă povestesc acum și ce am văzut atunci când mă cocoțam pe patul de sus și îndepărtam puțin jaluzelele. Fiind cel mai tânăr din celulă, ori de câte ori se auzea vreun zgomot, vreo chestie ciudată, cei bătrâni îmi făceau semn și-mi ziceau ”Hai puștiule, repede, la geam!”. Ei nu se mai puteau cățăra până acolo atât de repede și de ușor ca mine. Mă urcam pe patul de sus, îndepărtam cele două jaluzele, cum v-am spus, și observam ce se întâmpla în exterior. 

Odată am auzit deschizându-se poarta aia metalică a Aiudului, care scotea un huruit prelung. Am sărit la geam și am văzut că în penitenciar intrau 31 de elevi în uniformă de liceu militar, cu vipușca aia roșie, cu bandă roșie la caschetă... îmi amintesc foarte bine.

Nu imediat, ci peste câteva zile, am aflat cine erau acei elevi, tot prin Morse, prin metodele noastre. Pe unul dintre ei aveam să-l cunosc personal, la a doua mea ședere la Aiud, când pentru o scurtă perioadă am fost scos la muncă în fabrică. Tânărul despre care vă spun că l-am cunoscut fusese elev la Liceul Militar ”Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, un liceu renumit pe vremea aceea – țin minte că mulți colegi de-ai mei și-au dorit să ajungă acolo, dar n-au reușit, selecția era drastică și contau enorm pilele, relațiile. Când l-am întâlnit în fabrica Aiudului, tânărul mi-a relatat că, în cursul vizitei din ꞌ57 la penitenciar, într-o pauză, el și mai mulți colegi făcuseră niște glume nesărate pe seama Armatei Roșii. Evident, unul dintre ei i-a turnat. Drept urmare, respectivii au primit în general câte 2 ani de închisoare pentru treaba asta. Niciunul nu împlinise 16 ani. Așa au fost distruși niște copii și familiile lor, din pricina unor nevinovate glume copilărești. Dar cel mai important lucru pe care l-am văzut printre jaluzele a fost altul. 

Răzvan Gheorghe: Care?

Traian Bodea: Într-o zi eram cu toții în celulă și ne îndeletniceam cu chestiile uzuale. Învățam franceză de la inginerul Ungureanu și comandorul Enescu – ambii o vorbeau fluent. Cel care fusese la Băița ne povestea întâmplări din minele de uraniu. Așa trecea ziua, învățând și discutând. Dintr-odată s-a auzit o împușcătură atât de puternică încât am sărit toți ca arși. Cineva trăsese aproape, foarte aproape. Am sărit repede la geam, am depărtat jaluzelele și am văzut că în fața Celularului se găsea un ofițer superior nu foarte înalt, mic de statură și durduliu, care purta epoleți cu două dungi și cu două stele mari. Era Iosif Koller, colonel de Securitate și comandant al penitenciarului Aiud.  

Un deținut zăcea prăbușit în partea stângă, nu foarte departe, între Celular și Secția II, unde stăteam noi. Nu cred că erau zece metri între cele două clădiri. La stânga era zidul închisorii, iar sus erau miradoare cu santinele înarmate. Jos era o fâșie de un metru-doi de pământ, și-apoi gard cu sârmă ghimpată. Acolo era un afiș pe care scria, cu majuscule, ”Împușcare fără somație”. 

Răzvan Gheorghe: Cine era deținutul împușcat? 

Traian Bodea: I se zicea popa Ioan, un legionar întemnițat în Celular. De loc era din Teiuș, localitate aflată la o mică distanță de Aiud. Camarazii îi spuneau popa Teiuș Ioan, așa-l știa tot penitenciarul. Făcuse deja 14 ani de pușcărie și-i rămăsese mai puțin de un an până la mult visata eliberare. Știa că soția îl aștepta, nu se recăsătorise, aveau doi copii măricei, de 15-16 ani. Abia aștepta să se elibereze, vă dați seama, mai ales că Teiușul era la o aruncătură de băț. Numai că, de o săptămână-două îl chinuia dizenteria, defeca sânge, avea febră, dureri și starea i se agrava de la o zi la alta. Se temea pe bună dreptate că va muri și că nu își va mai vedea niciodată familia. În perioada aia mureau mulți deținuți din pricina dizenteriei și nu-i păsa nimănui din administrație. Trebuie spus că ne îmbolnăveam des de așa ceva – tinerii aveau, evident, cele mai mari șanse de supraviețuire, îi ajuta organismul, însă bătrânii piereau pe capete, mai ales cei care deja executaseră 10-15 ani de pușcărie, fiind la limită din punct de vedere al rezistenței fizice. 

Găsindu-se în această situație, pierit și măcinat de febră, popa Teiuș Ioan a văzut un grup de ofițeri printre care se aflau și unii pe care îi cunoștea. În fruntea lor era Koller, comandantul închisorii. Sperând că poate va fi înțeles și ajutat, deținutul s-a dus la el și l-a rugat: 

– Domnule comandant, eu sunt foarte bolnav. Trebuie să mă eliberez peste 9 luni, să ajung acasă, aici, aproape, la Teiuș, să îmi văd și eu copiii, soția, daꞌ mor până atunci... Vă rog, dați dispoziție să fiu dus la infirmerie...

Aproape de intrarea în Aiud, pe stânga, era o infirmerie. 

– Ce? Vrei infirmerie, vrei tratament? Du-te acolo!

Și Koller i-a indicat să o ia spre infirmerie, pe lângă gardul de sârmă ghimpată unde era agățat afișul cu împușcarea fără somație. I-a arătat calea cu degetul, domnule. Și popa Teiuș Ioan i-a întors spatele și s-a dus, crezând că se duce spre salvare, însă Koller i-a făcut un semn santinelei, care a tras în plin. Așa a fost asasinat popa Teiuș Ioan, care nu a mai apucat să-și îmbrățișeze copiii și soția. Omorurile de genul ăsta erau o practică la Aiud în mandatul lui Koller. 

Apoi s-a dezlănțuit revolta. Au început-o legionarii din Celular, care strigau ”Criminalilor! Criminalilor!”, în timp ce izbeau cu bocancii și gamelele în gratii și-n jaluzele. Imediat, revolta s-a extins la Secția II și n-a trecut mult până când a cuprins întregul penitenciar. Era o hărmălaie de nedescris. Până la urmă, fiindcă gardienii nu mai făceau față situației, conducerea i-au chemat în ajutor pe militarii din garnizoana Aiudului. Până la urmă au năvălit peste noi și ne-au culcat pe toți cu burțile pe ciment. Securiștii penitenciarului i-au chemat de acasă pe gardienii care erau liberi și ne-au ținut ore-n șir pe cimentul ăla rece, lovindu-ne și amenințându-ne. 

Sfârșitul este următorul: popa Teiuș Ioan a murit, copiii lui nu și-au mai văzut tatăl, Iosif Koller a fost avansat colonel plin, că era locotenent-colonel, și a fost numit comandant al penitenciarului Văcărești, în București. Adică a fost premiat pentru crimă și teroare! Soldatul care a tras a primit o permisie și a fost avansat caporal sau sergent. Pe toți ne-a durut cumplit, chiar dacă nu-l cunoșteam personal pe popa Teiuș Ioan, dar fusese colegul nostru. Puteam fi oricare dintre noi în locul lui. 

Răzvan Gheorghe: Mureau mulți deținuți din cauza dizenteriei? 

Traian Bodea: Da, au pierit mulți. Dizenteria ne vlăguia, ne nenorocea cu zile. Asta se întâmpla, în primul rând, din pricina modului mizerabil în care se gătea. Să vă povestesc o chestie. O dată am trecut printr-o curte interioară care despărțea Secția II de Zarcă. În mijlocul curții se căsca o gură rotundă de canal, care puțea teribil, mi-a întors stomacul pe dos. De unde venea duhoarea asta? Să vă explic. De la abator ne aduceau camioane cu resturi pe care le revărsau cu lopata acolo, în curtea aia. O parte din zgârciuri, oase, intestine și fragmente de copite erau destinate deținuților politici, diluate în diverse zemuri și amestecuri împuțite, iar ce rămâne era aruncat în canalul acela. Deținuții de la dreptul comun dădeau cu furtunul peste resturi, dar nu le spălau mai deloc, toate nenorocirile alea ajungând ulterior în gamelele noastre. Subproduse le numeam noi, la rându-ne considerați niște suboameni, fiindcă așa eram tratați. Doar uneori găseai o bucățică de ceva mai consistent, o bucățică reprezentativă, să-i spunem așa, pe care ți-o aminteai săptămâni la rândul. Au fost perioade în care dizenteria se întindea în tot penitenciarul, făcea ravagii printre noi. Mulți au murit din cauza asta.   

Răzvan Gheorghe: De ce ați fost sancționat cu Neagra la Aiud?

Traian Bodea: Într-o zi stăteam în poziție de șezut pe patul meu, patul de sus, evident, întrucât, v-am zis, mă cățăram mai ușor decât ceilalți. Un coleg bătrân se plimba pe intervalul dintre paturi, făcând câțiva pași între ușă și geam, că altă direcție nici nu putea exista. Țin minte că era bolnav, sărmanul. La un moment dat, chiar în momentul în care a întors spatele ușii pentru a se îndrepta către zidul cu geamul, un gardian a deschis vizeta și l-a văzut că era cu spatele. Deținutul pur și simplu făcea mișcarea uzuală, nici nu observase că era privit. Gardianul a deschis repede ușa și a intrat peste noi. 

– Băăă, tu-mi întorci mie spatele?!

Nici nu a așteptat vreun răspuns, ci i-a tras un pumn în ficat bătrânului, care a gemut și s-a prăbușit pe ciment. Cele văzute m-au înfuriat atât de tare, încât mi-am scos un șlap de lemn și i l-am aruncat cu toată puterea în cap. L-am lovit peste tâmplă și peste un epolet. Ce vă povestesc se întâmpla chiar după asasinarea preotului Teiuș Ioan, spiritele erau încinse. Gardianul a explodat, vă dați seama. Și-a chemat un ajutor, m-au scos pe coridor și m-au bătut cu sălbăticie. M-au lovit cu bulanele, cu pumnii și picioarele, m-au înjurat de toate cele...

– Dai în noi, a? Dai în noi, banditule? 

Erau plini de spume. Oricât m-au lovit, n-au reușit să scoată de la mine niciun sunet. Colegii ascultau la ușă. Eram atât de furios încât vedeam doar negru în fața ochilor. Și m-au dus la Neagra, în Zarcă, pentru 7 zile. Noi numeam ”Neagra” camera întunecată și fără fereastră în care se executa arestul prevăzut de regulament. În regulament nu se specifica însă cum treceau cele trei, șapte, zece sau câte zile de arest primeai. Ca o paranteză, deținuții de la dreptul comun făceau arestul în celule obișnuite, cu geam – sigur, nu vedeau în exterior, că erau jaluzele, dar primeau aer curat și măcar aveau o geană de lumină naturală, era becul ăla care ardea permanent, aveau aceleași condiții ca într-o celulă obișnuită. La noi însă, la deținuții politici, arestul presupunea suplicii speciale. 

Îi ziceam ”Neagra”, fiindcă intrai pe ușă, se-nchidea în urma ta și nu mai vedeai nimic. Erai înghițit de beznă. Te copleșea o liniște sinistră, de cimitir. Spațiul era mic, cimentat pe jos, unicul lucru care se găsea acolo fiind o tinetă împuțită destinată nevoilor. Dacă te-ntindeai pe ciment, trăgeai frigul de pe lume – mulți au murit după tratamentul ăsta, s-au îmbolnăvit sau și-au agravat bolile deja avute. Și cât să stai în picioare, ore, zile?, că de la un moment dat nici nu le mai simți, te lasă genunchii. Pereții erau umezi în permanență. Trei zile la rând nu primeai deloc mâncare, tot ce ți se dădea era o cană cu apă. Gardianul nu deschidea ușa nici atunci când făcea raportul, deschidea doar vizeta aceea mică cât un bănuț, se uita în celulă, te vedea, bifa în registru și-apoi gata, pleca, nu mai deschidea nimeni vizeta până seara, la următorul raport, când procedura se repeta întocmai. 

După ce se scurgeau trei zile în ritmul ăsta – închipuiți-vă cum era iarna la Neagra –, ți se dădea, în sfârșit, o gamelă cu mâncare, la prânz, un fel de zeamă mizerabilă și foarte, foarte subțire. Aveam să ajung la Neagra și pe viitor, la Ocnele Mari și la Mărgineni, dar niciodată n-am primit în arest o mâncare mai groasă, așa cum se primea în celule. La Neagra ni se dădea o parodie de mâncare și asta ținea, în mod clar, de regimul arestului la izolare pentru politici. Mai stăteai trei zile nemâncat, iar primeai o gamelă cu un conținut identic. Nu m-am temut niciodată de întuneric, însă bezna aia de mormânt era groaznică, după două-trei zile îți venea foarte greu să o mai suporți. La finalul celor șapte zile am revenit în celulă, slăbit și cu frigul în oase. Colegii mă așteptau, știau că de obicei se dădeau sancțiuni de șapte zile. Faptele mai ușoare se sancționau cu trei zile de Neagra, dar era clar că eu nu mă încadram la asta.

Răzvan Gheorghe: Ce fel de oameni erau legionarii pe care i-ați cunoscut la Aiud? 

Traian Bodea: Inevitabil, am stat și cu legionari în cele două perioade ale detenției de la Aiud. Am stat cu ei și în Celular, și pe secții, și în fabrică. Dănilă ”Nilă” Roman – cel despre care v-am relatat că a mers de la Oradea la Aiud cu vagonul-dubă – era legionar. El m-a vizitat și după detenție, se mutase la Arad și a venit la mine, la Beiuș, am păstrat legătura și am tot stat de vorbă. După ꞌ89 ne-am întâlnit din nou și l-am dus cu mașina prin satele din jurul Beiușului ca să vorbim cu foștii deținuți politici din zonă – apăruse o lege care ne permitea să dăm în judecată statul român, pentru despăgubiri, dar până la urmă a distrus-o FSN-PDSR-PSD. Dănilă Roman a fost un om de toată isprava, vă asigur. 

Și în fabrica Aiudului am cunoscut numeroși legionari. M-am apropiat sufletește de unul care era de loc din Casimcea, o comună din județul Tulcea. Era aromân, familia lui provenea de pe undeva din munții Bulgariei, era căsătorit, avea doi copii. Domꞌle, omul acesta era un român atât de frumos, de convins... și nu, nu era gen Șoșoacă sau alții de teapa ei, era un român adevărat, de o cumsecădenie ieșită din comun.

Vedeți dumneavoastră, cei mai mulți dintre legionarii întâlniți de mine în pușcării nu erau deloc de acord cu asasinatele, cu violențele interbelice sau cu cele din ꞌ41, de la Rebeliune, când mahalalele s-au revărsat pe străzi. Și la ei erau multe direcții, facțiuni. Nu toți legionarii au fost vinovați pentru asasinate și violențe, ci doar cei care le-au decis și le-au înfăptuit, cei care au acționat în acest sens, în același fel în care nu toți membrii Partidului Comunist – condamnat drept genocidar – nu se fac vinovați de crime, asta ar trebui să fie limpede pentru toată lumea. Eu vă vorbesc despre legionarii pe care i-am cunoscut – niciunul dintre ei nu voia răul țării, ei iubeau cu adevărat țara asta, numai că și luna are pete. Nu-i judec, nimeni nu-i în măsură să-i judece, mai cu seamă că au făcut ani grei de pușcărie, în chinuri și tortură, ispășindu-și prin condamnări greșelile lumești. Știu prin ce au trecut și mai știu că foarte mulți condamnați pentru ”legionarism” – căci se dorea lipirea pe frunte a etichetei ăsteia – nici nu fuseseră legionari și nici măcar nu avuseseră o cât de mică legătură cu legionarismul. Etichetele le punea Securitatea. Și-apoi, ce vă spun am văzut cu ochii mei, domnule, fiindcă i-am cunoscut pe oamenii despre care vă vorbesc. Precizez că n-am fost legionar, nici nu puteam fi, doar sunt născut în ꞌ41, însă nici nu mă reped să le dau repede în cap, nu-i corect.    

Vă amintesc de ceea ce în genere numim ”generația ꞌ48”, de tinerii aceia absolut nevinovați, zdrobiți, mutilați și torturați în cadrul Experimentului Pitești. Ei au reprezentat elita studențimii românești. Și îi mai auzi pe unii că zic ”Și ce, mulți erau legionari, o meritau!”. În primul rând, trebuie spus că nu, nu erau toți legionari. Și-apoi, de ce o meritau? Ce crime, ce fapte comiseseră ei pentru a merita așa ceva? Să nu uităm că în marea lor majoritate acei tineri nu fuseseră arestați, snopiți în bătaie, condamnați și torturați pentru faptele lor, ci pentru convingerile lor politice, fiind, în primul rând, victime ale poliției politice. 

Dincolo de aceste aspecte, mai există un palier al discuției, unul care este cât se poate de actual: ce vină au copiii legionarilor pentru că s-au născut într-o familie cu astfel de vederi? Absolut niciuna. Și totuși, iată că nu li se oferă nici măcar niște minime reparații financiare, deși statul criminal le-a omorât părinții sau i-a condamnat la ani grei de pușcărie, iar ei au pătimit frigul și foamea, au fost dați afară de școli, nu li s-a permis să urmeze o facultate, au fost ținuți prin batalioanele alea disciplinare și au fost condamnați și ei, nu doar părinții lor, la o viață marginală în cele mai umile condiții. Acești copii sunt supuși în continuare unor discriminări cumplite. Asta nu e o formă de poliție politică? 

Eu desfid categoric orice crimă și violență, dar oamenii aceștia pe care i-am cunoscut nici nu se făceau vinovați de crime, nici nu mai făceau legionarism de ani și ani de zile, ce făceau ei era rezistență anticomunistă, atât. Eu i-am văzut ca pe niște buni români, în marea lor majoritate oameni de treabă, oameni care nu intraseră în Mișcarea Legionară din oportunism, ca să profite într-un sens sau în altul, ci din convingere, fiind mânați de intenții bune. 

Pe de altă parte, mulți intelectuali de prestigiu ai României au fost legionari sau simpatizanți legionari. În acest sens îl amintesc pe colosul Gheorghe ”George” Manu. Să nu-l uităm pe Vintilă Horia – ”Dumnezeu s-a născut în exil” este una dintre cărțile fundamentale ale țării ăsteia –, să nu-i uităm pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, deși lista e foarte mare. Și știți de ce făcuseră oameni de factura asta, într-o anumită perioadă, pasul spre legionarism? Pentru că au văzut în Mișcarea Legionară o reacție împotriva globalismului vremii. 

Răzvan Gheorghe: Când și unde ați fost transferat după prima ședere la Aiud?

Traian Bodea: La 18 noiembrie 1957 am fost dus la gara din Aiud, împreună cu alți deținuți, unde ne aștepta un vagon-dubă. Eu am ajuns la secția specială pentru minori a penitenciarului din Cluj – acum, în clădirea aia sunt arhivele statului. Comandant al închisorii era un locotenent-major care iubea copiii, ăsta a fost marele nostru noroc. Țin minte figura lui când a dat cu ochii de noi, în curtea penitenciarului, chiar după ce fuseserăm debarcați din camioanele ce ne aduseseră de la gară. Ne-a pus să ne aliniem și se uita la noi cu o mirare nedisimulată. A fost pentru prima și ultima oară când am văzut un ofițer de Securitate căzut din lună. Fusese anunțat că urma să primească minori, dar tot nu-i venea să creadă că puști de 15-17 ani erau deținuți politici.  

După lunile întunecate petrecute la Aiud, perioada din secția specială de la Cluj a fost una liniștită. Și acolo ne țineau în celule, dar se purtau mai omenește cu noi. Mâncare nu ne dădeau să ne săturăm, însă era mai multă. Un alt aspect pozitiv a fost că, în sfârșit, ne scoteau toate cele 20 de minute la plimbarea zilnică. Într-o vreme am făcut și lucrări la atelier, în special lăcătușerie. Stăteam la atelier câteva ore zilnic, aveam fiecare un loc al lui, cu ciocan, pilă și diverse alte scule. Acolo am învățat să facem chei franceze. N-am stat mult la Cluj, pe 22 mai 1958 am fost transferat la închisoarea Ocnele Mari împreună cu mai mulți deținuți minori. 

Răzvan Gheorghe: Cum a fost regimul de la Ocnele Mari? 

Traian Bodea: La Ocnele Mari am ajuns la 23 mai 1958 și aveam să rămân până la 5 iulie. Am stat într-o celulă mare cu alți 16 minori. Pe ceilalți din grupul mare plecat de la Cluj i-au trimis prin alte părți, unii au ajuns în lagăre. La Ocnele Mari a fost cumplit, eram terorizați în mod constant. Regimul era numai de celulă, nu ne scoteau cu săptămânile la plimbare și ne snopeau în bătaie cu orice ocazie, dădeau ca animalele, gardienii fiind de o duritate dusă la extrem. Când nu ne loveau, ne înjurau și ne batjocoreau. Mâncarea era foarte proastă, abia dacă ne mai puteam ține pe picioare. Fiindcă nu mai suportam toate astea, până la urmă ne-am răsculat. Îmi amintesc că imediat după Revoluție, în ziarul ”Timișoara” a apărut un articol despre revolta deținuților minori de la Ocnele Mari. 

A fost ca un război al Troiei. Am blocat ușa celulei cu scheletele paturilor de fier, pe care le-am demontat și le-am remontat chiar în fața ușii. Nu mai semănau a paturi, se transformaseră într-un morman de sârme și bare. Apoi am declarat greva foamei. Au urmat unele scene de-a dreptul hazlii. De pildă, luând cu asalt ușa și chinuindu-se din răsputeri să desfacă paturile alea, gardienii au fost atât de bucuroși când au reușit să le înlăture, încât s-a produs o scenă homerică, aș zice. Când în sfârșit au năvălit în celulă, gardienii strigau ”Ura! Ura! Ura!”. Nu pot să uit cât de blocat rămăsese Attila, un coleg care-i privea cu gura larg căscată. Ne-a bufnit râsul pe toți, nu te puteai abține la o astfel de scenă, însă veselia noastră a ținut doar câteva secunde. Evident că ne-au bătut de ne-au căpiat și ne-au ținut întinși cu burțile pe ciment. Câteva zile după aceea veneau și ne băgau mâncarea pe gât cu pâlnia, cu de-a sila, ca să ne facă să renunțăm la greva foamei. Nu a mers nici asta, că băieții își vârau degetele pe gât și vomitau în fața lor. Hrănirea cu forța se făcea după imobilizarea ta și cauza numeroase leziuni. Pe mine m-au băgat și la Neagra, într-o carceră de sub vechiul turn de la Ocnele Mari. 

În turnul acela nenorocit, un turn al groazei, existau mai multe carcere, mai multe Negre, să le spun așa. Unele erau la etaj, altele în beciul de sub turn. Eu am stat și în unele, și în celelalte. Să vă spun cum am ajuns acolo. Când au intrat peste noi, reușind până la urmă să dărâme paturile stivuite în ușă, comandantul și gardienii ne-au întrebat cine ne organizase împotriva administrației. Ne loveau și ne amenințau. Până la urmă, am făcut un pas în față, doar aveam la activ mai multă pușcărie ca ceilalți, și le-am spus că eu fusesem organizatorul. Nici n-am deschis bine gură când, hop, lângă mine a ieșit și un băiat din Petrila, Gheorghe Băgăian îl chema, care și-a asumat și el fapta.   

Drept urmare, ne-au umflat pe amândoi și ne-au dus într-o celulă unde se puneau podele de lemn, că până atunci pardoselile erau de piatră, ca pe timpul vechilor ocnași. Acolo ne-au trântit pe burtă, ne-au imobilizat și am avut ”onoarea” să fim bătuți chiar de comandantul închisorii, care a pus mâna pe o stinghie babană și ne-a izbit cu toată setea. Pe mine m-a luat primul în primire. Băgăian a fost mai norocos, că obosise comandantul când i-a venit rândul, însă mie mi-a umplut spatele de dungi late cât palma, unele mai și sângerau. M-a bătut până când a obosit, mă durea întregul corp. După ce s-a săturat de cât ne-a lovit cu șipcile alea, ne-au încătușat. Mie mi-au pus așa-zisele cătușe ”americane”, de-alea care se strângeau și mai mult dacă te mișcai.   

Apoi ne-au dus sub turn. Inițial intrai printr-o poartă mare, cu arcadă, pentru ca după aceea să cobori niște scări de piatră spre criptele săpate adânc sub pământ. Acolo erau patru hrube – două pe-o parte, două pe alta. M-au împins în una din carcere, iar Băgăian a fost băgat în cea de vis-a-vis, așa că puteam vorbi. Hrubele erau răcoroase, înguste și umede. Ușile zăvorâte aveau însă niște ferestruici mici, un fel de spărturi în care se încadrau două gratii în formă de cruce, pe unde mai intra aerul. Bâjbâiam, întunericul era de nepătruns. Era pur și simplu sufocant. De altfel, dacă n-ar fi existat spărtura aceea mică, deținuții aruncați acolo ar fi murit sufocați, fiți convins. În scurt timp, fără să-mi dau seama, mi s-a făcut rău și am leșinat. Tot orbecăind, mi se strânseseră cătușele alea nenorocite, luasem și bătaie cu ele la mâini... Băgăian a continuat să vorbească de unul singur în bezna aia, eu nu răspundeam. A strigat. Nimic. Și atunci s-a speriat, crezând că am murit, și a început să izbească cu bocancii în ușă, să strige cât putea de tare. Până la urmă l-au auzit niște gardieni. Ceea ce a urmat a fost foarte ciudat. 

Prima oară, gardienii au intrat la Băgăian, care striga că i-a murit colegul. Au năvălit peste el și i-au tras o bătaie soră cu moartea, că de ce făcea zgomot. Apoi au intrat în hruba mea, dar fără să se grăbească, au luminat cu lanterna și m-au văzut căzut într-un colț. Când în sfârșit m-am dezmeticit, primul lucru pe care l-am văzut a fost un băț lung cu o măciulie luminoasă în capăt. Din clarobscurul acela s-au închegat doi gardieni care îmi țineau lanternele în ochi, privindu-mă realmente speriați. Apoi și-au pus lanternele jos și au început să-mi maseze mâinile – de la cot în jos, brațele îmi erau complet vinete. Cred că aș fi murit dacă mai întârziau 5-10 minute. Și mi-au tot masat mîinile... mi-am revenit cu greu... mi-au dat apă... Trebuie să spun că m-a mirat teribil comportamentul acestor gardieni, mai ales că abia ce-l snopiseră în bătaie pe Băgăian. 

În fine, am rămas șapte zile în hruba aia blestemată, în același regim de Neagra pe care îl știam de la Aiud: trei zile fără mâncare, o gamelă în cea de-a patra, și apoi alte trei zile lipsite de mâncare. M-au durut cumplit încheieturile, brațele mi-au rămas vinete multe zile. Cătușele alea chiar erau criminale, vă spun asta în cunoștință de cauză, fiindcă eram obișnuit cu cătușele normale. La Securitate te duceau cu ochelari orbi și încătușat la anchetă – uneori, anchetatorul îi spunea gardianului să îți scoată cătușele, dar alteori te lăsa încătușat, semn că urma să te ia la bătaie.  

În timp ce eram la Neagra, taică-meu mi-a făcut prima vizită de când eram la închisoare. În 3 ani și jumătate mi-au fost permise doar două vizite: mama a venit la Cluj, în perioada aceea scurtă de destindere, și tata la Ocnele Mari. Asta deși, potrivit regulamentului, noi am fi avut dreptul să primim lunar vizită și pachet de acasă. Pachet am primit de două ori, prin mama, la Cluj, și acum, prin tata, la Ocnele Mari. Desigur, eram minor și aveam o condamnare mică, de aceea mi-au fost permise aceste două vizite, cât și pachetele. Deținuții politici cu ani grei de zeghe nu aveau dreptul la vizite, scrisori, pachete și alte facilități de factura asta. 

Când a ajuns tata la Ocnele Mari, un gardian m-a scos de sub turn și m-a dus să-l văd. Arătam ca dracuꞌ, vă dați seama, nemâncat de câteva zile. M-a dus într-o clădire administrativă unde mă aștepta tata. Sărmanul s-a îngrozit când a văzut halul fără de hal în care arătam, murdar, schilod ca vai de mine și plin de vânătăi, de cucuie. Și asta în condițiile în care tata știa ce însemna pușcăria politică, fiindcă făcuse și el 1 an și două luni la Aiud. 

Răzvan Gheorghe: Cum îl chema pe tatăl dumneavoastră? Pentru ce a fost condamnat? 

Traian Bodea: Îl chema Florian Bodea și a fost condamnat politic. Vedeți dumneavoastră, tata fusese agronom în Basarabia. Când ostașul român a trecut Prutul, mareșalul Antonescu a trimis în Basarabia tot felul de specialiști și de meseriași. Românii reveniseră la putere, se desființau colhozurile și se dădea înapoi pământul oamenilor. Printre alte responsabilități pe care le avea, tata se uita pe acte și măsura omului bucata de pământ pe care o primea. După război, când a revenit acasă, a fost arestat și anchetat pentru că a contribuit la distrugerea colhozurilor din Basarabia. Avea să fie condamnat la 1 ani și două luni de pușcărie, pe care în mare parte i-a executat la Aiud. 

Cu prilejul vizitei, am reușit să-i șoptesc că aveam probleme la arest, nu puteam să-l mint. Am încercat să-l liniștesc însă, încredințându-l că problemele sunt pe final, dovadă că m-au lăsat să-l văd. Am stat foarte puțin de vorbă – termenul legal era de numai 10 minute. Deși ne supraveghea în permanență un gardian, tata a reușit să-mi șoptească, cu o bucurie pe care și-o masca cu greu, că rușii vor pleca din țară. 

– Ai grijă de tine, băiete. Rezistă!, mi-a mai zis.  

Tata îmi lăsase un pachet, pe care însă gardianul l-a dus la păstrare într-o cameră a lor, a gardienilor, fiindcă eram nevoit să-mi termin zilele de izolare în hrubă. Îmi ghiorțăiau mațele și mă gândeam numai la pachetul ăla, îmi simțeam stomacul lipit de spinare. După vorbitor am fost readus în carcera de sub turn și i-am relatat lui Băgăian despre plecarea rușilor, totodată imaginându-ne împreună ce fel de alimente îmi adusese tata. Mi-era teamă că s-ar fi putut strica în timp ce noi zăceam leșinați de foame.  

Și acum urmează unul dintre puținele momente frumoase din închisoare. După a șaptea zi de Neagra am fost scoși de sub turn și mi s-a dat pachetul mult așteptat.  Ardeam de nerăbdare să ajungem în celulă și să-l împart cu ceilalți băieți. Și ce credeți că ne aștepta acolo? Câteva paturi erau aranjate ca niște mese – pe unul erau franzele, nu turtoi, nu pâine neagră, ci franzele –, pe altul erau cutii cu biscuiți, pe un altul erau felii de salam. Mai că-mi venea să mă frec la ochi ca să nu fie vreo închipuire. Pentru noi astea erau toate bunătățile lumii. Explicația miracolului era că administrația aprobase ca fiecare să primească un pachet de acasă. Ca să n-o mai lungesc, mi-am pus și eu pachetul la bătaie și a început ospățul, singurul pe care l-am avut în anii de pușcărie. Atunci am apucat și am mâncat și noi bine, oricum eram niște schelete ambulante. Cam asta s-a întâmplat la Ocnele Mari, așa s-a sfârșit revolta noastră, care iată că, până la urmă, s-a dovedit benefică, în sensul că deținuților li s-a dat voie să scrie fiecare o carte poștală și să ceară pachet.  

După episodul ăsta cu pachetele, n-am mai stat mult la Ocnele Mari. La un moment dat ne-au despărțit. Eu am ajuns pe o dubă, am trecut pe la Jilava, dar am rămas acolo numai o noapte, nu mă pot lăuda că am stat efectiv la Fortul 13. De acolo m-au dus la Ploiești, la un vagon-dubă ce urma să se îndrepte spre Aiud, însă nu erau destui deținuți pentru direcția asta, așa că a trebuit să aștept câteva ore până când au fost aduși și alții. Țin minte că am adormit lângă niște gratii... pe jos erau pete de urină... Când în sfârșit ne-am urnit, ne-au dat deja tradiționala bucată de slănină cu pâine, dar de-acum știam prea bine care-i treaba. Un deținut avea un fel de cuțitaș făcut dintr-un capac de conservă cu care ne-am răzuit sarea de pe slănină. Într-un târziu am ajuns din nou la Aiud. 

Răzvan Gheorghe: Cum era regimul sub noua conducere? Iosif Koller plecase la Văcărești și în locul său venise o altă figură sinistră, colonelul Gheorghe Crăciun. Se pregătea reeducarea de la Aiud. 

Traian Bodea: De data asta am ajuns în celulă cu un grup de vrânceni printre care erau un unchi și nepotul lui arestați în urma răscoalei anticolectivizare din Vrancea, în timpul căreia Nicolae Ceaușescu a tras cu pistolul în țărani. Eram sătul de atâta regim de celulă, fiindcă ăsta rămăsese regimul de bază, dar totuși mai ai și noroc la închisoare, câteodată simți că trage Dumnezeu cu tine. Într-o zi ne trezim că intră un gardian și ne întreabă?

– Mă, care știți să pictați? 

Eu desenam și pictam mult încă de când eram în școala primară. Foloseam acuarele, da. Tata avea un prieten pictor, la Beiuș, mergeam deseori pe la el, mă învățase cum să prepar culorile, cum să lucrez cu vopselurile în ulei, deprinsesem diverse trucuri. Și acum mai am un tablou mic pictat de mine în anii când eram elev. Așa că n-am stat pe gânduri, am făcut un pas în față. 

– Pe ce pictezi tu, mă?, m-a descusut ăla, bănuitor, crezând că doar căutam o oportunitate ca să ies din celulă, dar l-am lămurit că mă descurcam să pictez în acuarele pe pânză și pe hârtie de orice tip.  

Gardianul mi-a trecut numele pe o listă și m-am trezit că sunt repartizat în fabrică la Aiud. Fabrica era destul de mare, se făceau tot felul de chestii, aveau o forjă imensă. Se fabricau piese din fier, în special lacăte, dar am făcut până și arcuri pentru scaunele de mașină... ne aduceau colaci de sârmă... Și acum să vă spun de unde pandalia asta cu pictura. Aveți dreptate, după plecarea lui Koller, comandant al Aiudului era colonelul Gheorghe Crăciun. În perioada aia se pregătea un mare bal al angajaților din penitenciar, un bal cu tombolă. Crăciun punea la cale reeducarea de la Aiud, care nu mai era la fel de violentă ca cea de la Pitești, deși presiunile urmau să fie enorme, dar era la fel de perversă și de mortală pentru suflete, asupra deținuților exercitându-se presiuni enorme. 

Pe fundalul acesta, al pregătirii reeducării, lui Crăciun i-a venit ideea să facă un atelier de pictură pentru deținuți. Cum intrai în fabrică, pe partea dreaptă, se afla o rotondă, un fel de semicerc cu pereți de sticlă. Crăciun a hotărât ca atelierul să funcționeze acolo, având în vedere că încăperea beneficia și de o bună lumină naturală. Gardienii găsiseră doar un singur pictor la dreptul comun, restul eram cu toții politici. Bineînțeles că șeful nostru a fost numit chiar pictorul ăsta de la dreptul comun, fiindcă politicii n-aveau voie să ocupe poziții de conducere, indiferent de activitate. Dar era un om de treabă, Apostol îl chema. Aveam fiecare un loc la masă și câte o pânză întinsă pe o ramă. La prima întâlnire am făcut o listă cu cele trebuincioase – culori, ulei ars și așa mai departe. Cu lista aia în buzunar, un gardian a primit directiva să meargă în oraș și să le cumpere. 

Acum urmează o fază cât se poate de amuzantă și de reală, o fază pe care am văzut-o cu ochii mei. Vedeți dumneavoastră, vrând să facă o glumă, unul dintre deținuți, nu-i mai rețin numele, a trecut pe listă și culoarea ”albastru în picățele”, alături de roșu de Veneția și de alte alea, denumiri scrise de regulă pe tuburile cu vopsea. Gardianul a revenit încărcat cu două cutii mari de carton, pline cu acuarele, pensule și sticluțe cu ulei ars, special pentru picturi, că nu poți picta fără – când amesteci două culori e nevoie și de o picătură de ulei ca să le poți combina mai bine. A pus cutiile pe o masă și ne-a spus, puțin amărât: 

–  Am fost la prăvălia cu chimicale și am cumpărat tot ce aveți nevoie, mai puțin albastru în picățele. Mi-au spus că deocamdată n-au în stoc, dar au promis că ne anunță dacă primesc. 

Ne-am tăvălit de râs după ce a plecat. Probabil că respectivul vânzător avea un simț al umorului dezvoltat și, simțind că-i vorba de o bășcălie, nu i-a explicat că nu există culoarea albastru în picățele. Dacă i-ar fi spus că făceam mișto de el, probabil că gardianul s-ar fi răzbunat pe noi, dar așa a trecut totul fără consecințe. Și astăzi mai râd de unul singur prin casă când îmi aduc aminte de acest episod. 

Răzvan Gheorghe: Ați rămas mult în atelierul de pictură? Care a fost finalitatea lui? 

Traian Bodea: Am stat acolo cam două-trei săptămâni, cât l-a ținut pe Crăciun pandalia cu pictatul. De fapt, pregătind nenorocirea reeducării, el încerca să ne păcălească, să ne facă să credem că la Aiud lucrurile se îndreptau spre o schimbare pozitivă pentru deținuți, ceea ce nu era deloc adevărat, cu atât mai mult având în vedere scopurile reale. 

Când tablourile erau gata, Apostol făcea o listă cu dimensiunile și eu mă duceam în fabrică să cer ramele. Aveau și un atelier de tâmplărie. La final, am înșirat în rotonda aia toate picturile. A venit Crăciun, s-a uitat lung la ele, de parcă ar fi fost cine știe ce mare cunoscător, și-apoi a dat verdictul: 

– Băi băieți, să știți că nu-i atât de rău!

Noi stăteam ca pe ghimpi. Ne spusese un gardian că, dacă îi plăceau tablourile, comandantul urma să ne permită să rămânem în fabrică, la muncă, dar dacă îl dezamăgeam, ne-ar fi trimis înapoi în celule, ceea ce ne înspăimânta. În fabrică era mai bună mâncarea și eram puțin mai liberi, aveam o oarecare libertate de mișcare. Când l-am văzut pe Crăciun rânjind, am răsuflat cu toții ușurați. Picturile urmau să fie prezentate la balul acela al securiștilor și al gardienilor din închisoare. Am avut și eu trei tablouri la ”expoziție”. Apoi Crăciun a plecat iar gardienii ne-au repartizat în secțiile fabricii, fiecare pe unde se pricepea. 

Să nu uit, a mai fost o chestie interesantă... o chestie despre care am scris într-o piesă de teatru. Marea noastră grijă era că, printre ”opere” se număra și o pictură ce reprezenta capul unui crist. Un deținut îl pictase luându-l model pe unul dintre colegii care lucrau la fierărie – îi trasase o barbă frumoasă, parcă desprinsă din icoane, iar coroana de spini care-i străbătea fruntea nu lăsa loc de vreun dubiu, cât de mic. În ziua de dinaintea venirii lui Crăciun la atelier, l-am întrebat uluiți pe colegul nostru cum de s-a gândit să propună pentru balul securiștilor un tablou cu chipul lui Hristos. Nici el nu știa cum de ajunsese până aici, se lăsase furat de pictură și trebuie spus că îi ieșise destul de binișor. Până la urmă a transformat coroana în păr și, cu mici retușuri, printre care și albirea bărbii, a rezultat un bătrân cu o privire ce exprima o oarecare milă.  

Răzvan Gheorghe: Cum a fost în fabrica Aiudului?

Traian Bodea: Pe mine m-au repartizat în secția unde ajungeau toate piesele – munca noastră era să le punem nituri și să le polizăm. Apoi am ajuns în atelierul în care se făceau arcuri pentru scaunele de șoferi de camion. Țin minte că duminicile eram lăsați să ne plimbăm prin fabrică și prin curtea împrejmuită cu sârmă, unde eram ”cazați” cei care lucram în diversele ateliere. 

Dar să vă povestesc ce am văzut în fabrică în perioada de dinaintea repartiției, când încă mă duceam la atelierul de pictură. Într-o zi, Apostol – deținutul de la drept comun căruia noi îi spuneam ”Șeful Pictorilor” – m-a trimis la o vopsitorie din fabrică să aduc o vopsea specială cu care dădeam pe pânze înainte de a picta. Mergând în direcția respectivă, am trecut prin fața topitoriei, unde am văzut un morman mare-mare de săbii și stilete. M-am oprit câteva clipe și m-am uitat cu atenție... nu-mi venea să cred că aduceau așa ceva acolo... m-am crucit... Multe dintre săbii erau inscripționate pe lame, aveau mânere și teci dichisite, ornamentate. Niște splendori de săbii, domꞌle, nu mă mai săturam să le privesc... Ar fi trebuit să ajungă într-un muzeu național, nu în fabrica unei pușcării pentru a fi topite. Vorbim despre armele personale purtate cândva de ofițeri superiori ai Armatei Regale, de eroi și de martiri ai țării ăsteia, dar și de săbii ce odinioară aparținuseră unor militari ai altor armate. Vestigii neprețuite și de cea mai mare calitate.  

După ꞌ90 aveam să citesc un articol în ”Memoria. Revista gândirii arestate”, care relata cum niște deținuți politici au reușit, asumându-și mari, mari riscuri, să ascundă câteva astfel de săbii, săpând pe undeva, pe lângă forjă, îngropându-le și bătătorind pământul cu grijă ca să nu fie găsite. Au fost căutate de arheologii Gheorghe Petrov și Marius Oprea, dar n-au putut fi recuperate, perimetrul în care au avut loc cercetările arătând cu totul altfel decât în anii aceia. Poate pe viitor cineva la va scoate totuși la lumină, cine știe? Din câte am aflat se aduceau și se topeau multe săbii în fabrica Aiudului, se făcea asta în mod uzual. Deținuții de la topitorie mi-au spus că mai văzuseră mormane de genul ăla. Eu am văzut doar conținutul unui singur transport. Repet, locul acelor săbii și stilete ar fi trebuit să fie într-un muzeu. 

La un moment dat am terminat cu fabrica și cu Aiudul, ne-au îmbarcat într-un vagon-dubă și am pornit din nou spre necunoscut, fiindcă nu ți se spunea niciodată unde vei fi transferat. La fel ca în trecut, ni s-a dat câte o felie de slănină și o bucată de pâine, am fost înghesuiți ca animalele în deja cunoscutele compartimente sufocante, împuțite, acolo unde ne-am urinat cu toții prin aceeași gaură, ne-au chinuit lipsa apei și a aerului. Chestiile astea erau constante când venea sorocul unui transfer. Și drumul ținea destul de mult, deseori fiind trași ore-n șir pe linii secundare. 

Răzvan Gheorghe: Vă apropiați de finalul detenției. De data asta unde v-a dus vagonul-dubă?

Traian Bodea: Pe tabla din gara unde am fost coborâți scria ”I. L. Caragiale”, așa se numea satul în care se afla și vechea închisoare de la Mărgineni. De fapt, în trecut acolo era Mănăstirea Mărgineni, ulterior aceasta fiind transformată definitiv în spațiu contraționar, încă din 1869. Dar și până atunci au fost perioade în care amplasamentul a funcționat ca spațiu de detenție. Bunăoară, în chiliile Mănăstirii Mărgineni a fost închis și istoricul, scriitorul și diplomatul Nicolae Bălcescu, timp de trei ani, între 1840 și 1843, după ce participase la complotul condus de Dimitrie ”Mitică” Filipescu, care a fost descoperit de oamenii domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica, printre complotiști numărându-se Eftimie Murgu și Cezar Bolliac. Mai toți conspiratorii au fost arestați și azvârliți la temniță, Filipescu fiind închis la Mănăstirea Snagov. Nicolae Bălcescu avea să fie eliberat de la Mărgineni la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu. Mai trebuie spus și că, inițial, satul se numea ”Haimanale”, dar a devenit ”I. L. Caragiale” după moartea dramaturgului, care se născuse acolo. 

La penitenciarul Mărgineni era o fabrică mare de tâmplărie, unde am muncit și eu câteva luni. Regimul era de celulă, condițiile deloc grozave, dar ne scoteau și afară, or asta conta enorm pentru noi. Aveau o hală uriașă plină cu mașini de tâmplărie destul de moderne – se lucra mobilier de orice fel, binale, uși, ferestre și așa mai departe. Noi nu făceam munci calificate, că eram foarte tineri. Aici am rămas până în 29 mai. Țin minte că, după ce am împlinit majoratul, am fost băgat într-o celulă cu alții care aveau 18 ani, printre care și Ștefan Pisoschi, viitor actor ce urma să devină crainic la Radio Europa Liberă. Fusese arestat pe la 15-16 ani, când a vrut să treacă Dunărea, să fugă din țară. După eliberare a reușit să termine liceul și Institutul de Teatru, a lucrat trei-patru ani la Teatrul din Cluj, apoi s-a mutat la Ploiești. Cu ocazia unei deplasări în străinătate a rămas acolo, devenind una dintre vocile Europei Libere. 

Ca o paranteză, în ianuarie 1990 un fost deținut politic mi-a spus că îl auzise pe Ștefan Pisoschi vorbind la Europa Liberă și că amintise și de mine printre alți foști camarazi de suferință. După aceea am tot încercat să iau legătura cu Ștefan, până când am reușit să ne depănăm amintirile și am rămas conectați. La începutul anilor ꞌ90 m-am întâlnit cu foarte mulți foști deținuți politici, pe o parte cunoscându-i din pușcărie. Peste ani l-am reîntâlnit și pe Mirel Marin Stănescu, la Congresul AFDPR de la Râmnicu Vâlcea. Ajuns la hotelul unde aveam cazare, secretara de la AFDPR m-a anunțat că cineva voia să mă întâlnească, dar nu mi-a spus numele persoanei. Mirel se cazase deja. Când am coborât la recepție l-am recunoscut din prima, deși trecuseră atâția ani, fără să fie nevoie ca secretara să mi-l introducă. Ne-am tot întâlnit pe la congrese și vorbim des la telefon. 

După ꞌ90 am făcut politică, m-am înscris în Alianța Civică a Anei Blandiana, apoi am fost membru al Partidului Alianței Civice (PAC), înființat de Nicolae Manolescu. Am deținut funcția de președinte al PAC Bihor și eram membru în Comitetul Național, organizam conferințe de presă săptămânale – în perioada aia am dat un interviu la Europa Liberă.  

Răzvan Gheorghe: Haideți să ne întoarcem la ultima perioadă a detenției dumneavoastră. Cum a fost eliberarea de la Mărgineni? 

Traian Bodea: A venit un gardian în celulă și mi-a spus să îmi iau lucrurile că urma să fiu eliberat. Bruma de lucruri am lăsat-o fraților de suferință, printre care și un jerseu făcut de mama pe care îl purtasem prin toate pușcăriile. Cei mai mulți dintre cei rămași în celulă mai aveau cam un an de detenție. Gardianul m-a dus la magazie, mi-a dat vechile mele haine civile, care miroseau cumplit a motorină, că frecau des cu motorină pe jos, și geanta cu manuale școlare, purtată din penitenciar în penitenciar. Șireturile mi se rătăciseră încă din perioada arestului de la Securitatea Oradea, așa că am plecat fără. 

Fac o întoarcere în timp, uitasem să vă relatez cum am ajuns la Neagra de la Mărgineni. Înainte de Crăciun mă bătusem în fabrică cu un deținut de la dreptul comun. Ăla era pedofil și homosexual și se dăduse la un coleg de-al meu minor, un copil cu trei ani mai mic decât mine. Băiatul ne zisese de cu seară că ăla se ținea după el, că îi vorbea urât și că încerca să pună mâna pe el oriunde-l prindea. Am fost șocați cu toții. Între politici eu n-am auzit niciodată, nici la minori, nici la majori, de cazuri de homosexualitate.

A doua zi, mergând spre atelierul de tâmplărie, l-am întâlnit pe deținutul de drept comun între două hale. I-am zis:

– Hai să stăm de vorbă aici și să rezolvăm problema. Eu nu vreau să mă bat cu dumneata, prefer să nu te mai văd niciodată, dar lasă-l în pace pe colegul meu, că dacă o cauți neapărat te și batem...  

La care ăla a început să zbiere cât putea de tare:

– Ce, bă, ești gelos? E gagică-ta? 

Ce mai puteam să-i explic? Era un tip mai în vârstă așa, dar foarte obraznic, vorbea murdar. După ce l-am trântit de două ori de un perete a luat-o la fugă de mânca pământul. 

După masă, când începeam activitatea în fabrică, că se lucra în două schimburi, m-a luat un gardian și mi-a zis că aveam 3 zile de arest pentru că bătusem un deținut de la dreptul comun. Degeaba i-am zis ”Domꞌle, nu l-am bătut, l-am izbit un pic de un perete”, că tot m-a băgat la Neagra de la Mărgineni. Condițiile erau la fel de groaznice ca în Negrele de peste tot, însă gardienii începuseră să se poarte mai bine cu noi, se simțea destinderea ce avea să ducă la decretul din ꞌ64. Am rămas absolut surprins când în prima seară s-a deschis vizeta și un gardian mi-a întins o bucată de cozonac. Era tânăr, mama sau soția îi pusese acea bucată în pachetul lui cu mâncare. M-a impresionat că mi-a dat-o mie, nu mai văzusem cozonac de trei ani și jumătate.

– Mănâncă, băiete, să simți și tu că mâine e Crăciunul.

Asta a fost prima chestie care m-a mirat în legătură cu modul în care începuseră să se comporte gardienii, mai ales că cei mai mulți dintre ei erau animale, adevărate bestii. E drept, gardianul care mi-a dat bucata de cozonac se număra printre puținii care avuseseră mereu un comportament mai uman, mai permisiv. 

Și acum revin la ziua eliberării, la ieșirea pe poarta penitenciarului. Purtam într-o mână geanta în care aveam vechile mele manuale și caiete școlare, întorcându-mă din când în când și privind spre poarta aia mare a închisorii. Eram grozav de tentat să o iau la fugă, dar n-am făcut-o, însă mi-am grăbit pasul până la șosea, unde m-am poziționat lângă o săgeată de tablă care indica direcția Târgoviște, în speranța că voi avea noroc să mă ia cineva la ocazie. M-am numărat printre primii politici duși la Mărgineni și mi se pusese în vedere că trebuia să mă duc la Securitatea din Târgoviște ca să mi se dea foia de eliberare. De la penitenciarul Mărgineni mi se dăduse doar foaia de drum valabilă la clasa a treia până în Beiuș. Dacă era nevoie puteam schimba trenul, dar foaia era valabilă până acasă. Nici buletin nu aveam, rămăsese acasă – mă arestaseră de la școală, cu carnetul de elev la mine, așa că nimeni nu mi-a mai cerut buletinul 

A doua mașină – un camion – a oprit. I-am spus șoferului că n-am niciun ban și l-am rugat, dacă ar putea, să mă lase și pe mine la Târgoviște.

– Hai, că știu de unde vii, mi-a spus șoferul, cântărindu-mă din ochi.  

– De unde știți?

– Păi nu te vezi cum ești?

Și mi-a arătat cu degetul, spre stânga, unde se mai întrezărea o bucată din clădirea penitenciarului. Avea dreptate: eram schilod ca vai de mine, miroseam, hainele îmi erau mici și-mi stăteau ca dracuꞌ, eram chilug... pușcăria era singurul loc de unde puteam veni. Șoferul ăsta inimos m-a lăsat chiar în fața Securității Târgoviște. 

Asta se întâmpla chiar pe 1 mai. La Securitate am găsit un ofițer de serviciu, un tablagiu. Știa că vin, mi-a adus foaia de eliberare, am împăturit-o cu grijă în buzunar, și m-a instruit: 

– Să nu vorbești cu nimeni, niciodată, despre anchete și anii de închisoare. Să nu vorbești despre asta nici acasă cu părinții tăi. Dacă aflăm că vorbești, ajungi din nou la pușcărie! Când vei fi chemat la Securitate să te prezinți întotdeauna.     

Mi-a explicat cum să ajung la gară și am plecat. Condițiile spuse de securist erau transmise tuturor deținuților politici eliberați. La gară s-a petrecut un lucru interesant. Stând pe peron, de mine s-a apropiat același gardian care îmi dăduse bucata de cozonac în noaptea de Crăciun. Era sergent de Securitate – la Neagra, fiind întuneric, nu-i deslușisem foarte bine trăsăturile, dar mi-am dat seama că el mă ajutase.  

– Ooo... pleci acasă, ce bine! Felicitări!, mi-a zis. Ai bani? 

– Mulțumesc, dar nu-mi trebuie. Am foaie de drum până la Beiuș. 

Dar a scos din buzunar 20 de lei și a tot insistat până când i-am luat și chiar mi-au prins bine, că urma să schimb trenul la Ploiești și acolo mi-am cumpărat niște gogoși de la un bătrânel. Pe sergentul de Securitate îl chema Vișan. 

De la Ploiești am mers la Oradea, de unde am luat personalul spre Beiuș. Când am coborât la Beiuș, mi-era groază să nu mă recunoască cineva și să să mă vadă în halul ăla. Am trecut un pod peste râul care străbate orașul și am revăzut clădirea liceului de unde fusesem arestat – sus, undeva la etaj, se vedea fereastra sălii de clasă în care fusesem arestat. Îmi venea să nici nu mă uit.  

Răzvan Gheorghe: Cum a fost întoarcerea acasă, revenirea în mijlocul familiei? 

Traian Bodea: Am intrat în curte și l-am văzut pe Piți, câinele meu. Era legat în lanț, ceea ce m-a durut, fiindcă fusesem și eu în lanțuri, dar asta se întâmpla pentru siguranța lui, fiindcă nu întreaga curte era împrejmuită cu gard, așa cum fusese la fosta noastră casă – familia se mutaseră în timpul detenției mele, tata mă informase despre asta cu ocazia vizitei de la Ocnele Mari, când îmi spusese noua adresă din apropierea celei vechi. Piți m-a recunoscut imediat, a sărit pe mine și nu mai știa cum să facă de bucurie. 

Apoi am bătut în fereastra de la bucătărie. Mama a deschis geamul, s-a uitat la mine nedumerită și m-a întrebat:

– Pe cine căutați dumneavoastră? 

–  Mamă, Piți m-a recunoscut, tu nu mă recunoști? 

Atunci a izbucnit în hohote de plâns și a dat fuga să mă îmbrățișeze. Vă dați seama cum arătam, dacă nici mama nu m-a putut recunoaște? Și asta după 3 ani și jumătate de închisoare. Vă dați seama cum arătau alți deținuți politici după 10, 15 sau 20 de ani de pușcării și lagăre? 

Tata nu era acasă. Se dusese la Săliște de Vașcău, la niște rude. Fiind o zi frumoasă, însorită – asta se întâmpla pe 2 mai –, m-am spălat bine, m-am schimbat, am luat-o pe mama și am plecat și noi la Săliște de Vașcău, ca să-i facem o surpriză tatei. Am ajuns repede cu trenul, nu-i distanța mare. Cineva ne-a văzut când am intrat în sat și a dat fuga la neamuri, așa că ne-am pomenit că bunicul, tatăl și sora mamei ieșiseră și ne așteptau în fața casei. Toată grija lor s-a îndreptat asupra mea, m-au pus la masă, s-au comportat cu afecțiune, cu atenție. După ce am mâncat pe săturate i-am rugat să mă lase o oră singur, că voiam să mă duc până pe deal și să mă liniștesc admirând priveliștile, așa cum făceam în copilărie. Dealul începea chiar din grădina casei. Însă tata a insistat să meargă cu mine, nu-l puteam refuza. Am urcat împreună până pe culmea dealului, ne-am așezat la umbră, într-un loc de unde se vede întregul sat și ne-am clătit ochii cu peisajul. După ce am vorbit de una, de alta, tata a deschis subiectul:

- Hai băiete, povestește.  

I-am relatat foarte pe scurt perioada detenției, nu așa cum am făcut-o acum, insistând, la rugămințile lui, asupra Aiudului, fiindcă și el fusese deținut politic acolo. Așa s-a sfârșit povestea mea ca deținut politic. 

Când am ieșit din casa bunicului ca să mergem la gară, din prăvălia de peste uliță, ce era deschisă în pofida faptului că era 2 mai, a ieșit un om pe care și eu și mama îl văzuserăm că se urcase odată cu noi în trenul cu care am venit de la Beiuș. 

– Lăsați-l dracului în pace, ne-a zis tata. Ăsta lucrează la Securitatea din Beiuș. Se temeau că te rătăcești și s-au luat după tine. 

Una peste alta, prezența securistului ăla nu ne-a stricat bucuria revederii.

Răzvan Gheorghe: Ați mai avut probleme cu Securitatea după aceea?

Traian Bodea: Evident, domnule. Să vă dau un exemplu. Îmi doream enorm să reiau școala, să termin și eu un liceu. Am încercat să refac clasa a IX-a și să-mi finalizez liceul la seral, însă era imposibil fără să fac dovada existenței unui loc de muncă. Am căutat în tot Beiușul, dar nimeni n-a vrut să mă angajeze, se temeau din pricina trecutului meu. Oricât s-a rugat tata de ei, ăia îi ziceau ”Măi Flore, nu pot”. În disperare de cauză m-am dus la Ștei, care pe atunci se numea orașul Doctor Petru Groza și unde exista Strada Lenin, care fusese plină cu ruși dar care acum plecaseră. Acolo, unde nu mă cunoștea nimeni, mi-am găsit, în sfârșit, de lucru, la o fabrică de binale, dar asta numai datorită unei relații – fratele mamei era bun prieten cu directorul fabricii, care era un popă răspopit. El știa de mine și a avut grijă să fiu tratat omenește, nu mi s-au făcut favoruri, însă măcar nu s-a legat nimeni de mine. Dar s-a legat Securitatea, firește. 

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat, mai exact? 

Traian Bodea: Au început să mă cheme la Securitatea din Ștei. În prima săptămână m-au chemat o dată, apoi mă chemau de două ori pe săptămână, mereu obsedați de aceleași întrebări: 

– Ce zic colegii tăi de muncă? Cu ce se mai ocupă ei? Ce vorbiți voi acolo? Ce cred ei despre regim?

Nu le-am dat niciodată informații, am spus ”nu știu”, ”n-am văzut”, ”n-am auzit”, ”nu cunosc” și alte chestii de genul ăsta, dovadă e dosarul meu de la Securitate. Mă luau la rost, mă amenințau voalat sau direct. Mereu îmi atrăgeau atenția să nu vorbesc cu nimeni despre experiențele de la Securitate, din pușcării și lagăre. Chemările acolo erau un calvar, puneau pe mine o presiune incredibilă. Pe de altă parte, munceam din greu la Ștei, urmam cursurile de liceu la seral, fiindcă fusesem acceptat până la urmă, îmi era extrem de greu să parcurg cam 19 kilometri dus-întors de două ori pe săptămână – făceai cam 30 de minute cu trenul –, doar ca să mă frece la cap securiștii cu prostiile lor. M-am plâns lui taică-meu și el m-a învățat să fac ce făcuse și el după eliberarea de la Aiud, când Securiștii îl tot chemau la descusut – mi-a arătat că undeva, în josul foii de eliberare, scria explicit ”Beneficiază de toate drepturile și libertățile cetățenești”. El așa scăpase, s-a dus acolo și a tot repetat propoziția asta până când ăia s-au săturat și nu l-au mai chemat. 

Am luat hârtia și cu prima ocazie când m-au chemat i-am pus-o în față comandantului Securității Ștei. 

– Uitați ce scrie aici jos. De-acum, dacă vreți să mai vorbiți cu mine, mă arestați. Eu nu mai vin aici, fiindcă nu aveți dumneavoastră dreptul să mă condamnați a doua oară. Eu merg și la muncă, și la cursurile de la seral, n-am timp de asta. E dreptul meu să trăiesc liber. Mă simt ca un condamnat când mă chemați aici. 

Am plecat și nu m-a oprit nimeni. De atunci nu am mai fost chemat la Securitatea din Ștei. O singură dată am mai fost chemat la Securitatea din Beiuș, dar și acolo am spus același lucru și n-am mai avut niciodată de-a face cu securiștii, slavă Domnului, m-au lăsat în pace. În ultimul an m-am transferat la un liceu din Beiuș, l-am absolvit și a urmat Facultatea de Litere de la Cluj. După aceea au început alte chestii.  

Răzvan Gheorghe: Cât de greu a fost să vă găsiți un loc de muncă? 

Traian Bodea: Mi-am căutat un post de profesor de limba română în Beiuș, dar mi-a fost imposibil să fiu acceptat. Inspectorul-șef al Secției de Învățământ a raionului Beiuș n-a vrut nicicum să mă primească.

– Du-te în altă parte! Lasă-ne în pace!, chiar așa mi-a strigat, și subliniez o chestie: când am fost arestat, individul acesta îmi era profesor de chimie.   

Soția mea e tot profesoară de limba română, noi am fost colegi de facultate. În ultimul an ne-am căsătorit și am avut primul băiat. Fiind imposibil să găsim ceva la Beiuș sau în împrejurimi, am primit repartiție, cum se făcea pe atunci, la Cluj. Așa am ajuns la o școală unde ne-au marginalizat în mod constant. Eu și soția eram singurele cadre profesorale de acolo care aveam facultate, restul aveau liceul, dar niciodată nu am fost propuși pentru a ocupa o funcție de conducere. S-a schimbat directorul și a fost numit altul, tot doar cu liceu, nu eu sau soția.

Până la urmă am reușit să găsim două școli în apropierea Beiușului, unde am fost angajați –  eu am găsit nu departe de Moneasa, la 12 kilometri de Beiuș, iar soția, mai aproape, la 4 kilometri, în comuna Tărcaia. Evident, acolo avea să se întâmple la fel: când a ieșit la pensie directorul, un învățător care avea doar liceul, a fost numit tot un absolvent de liceu director de școală, deși colegii mă propuseseră pe mine. Sincer vă spun că doar ideea marginalizării și a stigmatizării m-a deranjat, nu faptul că n-am ocupat efectiv o astfel de funcție. Eu oricum făceam naveta acasă, eram ocupat până peste cap, chiar n-aș fi avut timp să mă implic mai mult în activitățile școlare. Abia așteptam să ajung acasă la familie, mama era bolnavă de inimă, tata abia se pensionase, nu voiam să mă complic, așa că nu m-am amărât prea tare că fusesem refuzat, dar m-am simțit foarte jignit. E motivul pentru care, la un moment dat, l-am întrebat pe unul dintre inspectorii școlari:

- E adevărat, am fost condamnat, dar de câte ori mai aveți de gând să mă condamnați și dumneavoastră?  

Răzvan Gheorghe: Și v-a răspuns?

Traian Bodea: Nu. Și-a plecat ochii și a schimbat subiectul. 

Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu. Multă sănătate și Doamne, ajută!

Traian Bodea: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Doamne, ajută!