"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Podul.ro vă amintește unul dintre cele mai tulburătoare episoade petrecute în bestialul penitenciar comunist de la Rîmnicu Sărat, supranumit ”Închisoarea Tăcerii”, în timpul mandatului criminalului Alexandru Vișinescu.
(Preotul iezuit Mihai Godó, sursa foto: CNSAS)
Se întâmpla la 27 decembrie 1962, în ziua Sfântului Ștefan, când preotul iezuit Mihai Godó (deținut politic) s-a rugat cu sânge la propriu. Mai exact, fiind scos la ”plimbarea” de 5-10 minute din curtea închisorii, preotul le-a transmis tuturor deținuților politici din celule o frumoasă rugăciune, tușind în ritm de Morse, fapt care i-a provocat o hemoragie puternică, fiind grav bolnav de TBC.
Memorialistul Ion Eremia (general deținut) relatează episodul, povestind că, fiind scos și el la ”plimbare”, imediat după Mihai Godó, a fost cutremurat de bălțile de sânge care înroșeau proaspăta zăpadă din curte – mai multe detalii în Ion Eremia, ”Insula Robinson”, ediția a II-a revăzută, Editura Andromeda Company, București, 2006.
Textul rugăciunii lui Mihai Godó era: ”Sfinte Ștefane, tu, primul martir al creștinătății, ascultă ruga noastră fierbinte și fă să ne sfarme lanțurile robiei și gratiile temnițelor, mântuindu-ne de chinuri. Amin”.
Odată revenit în celula sa caustrofobică, Mihai Godó și-a pierdut cunoștința, dar avea să supraviețuiască iadului comunist de la Rîmnicu Sărat, lăsându-ne un valoros și puternic volum de memorii – Mihai Godó, ”Iezuit. Nu câinele comuniștilor! Surâsul nedeținutului”, Editura Ratio et Revelatio.
(Penitenciarul de exterminare de la Rîmnicu Sărat, supranumit Închisoarea Tăcerii / sursa foto: arhiva Podul.ro)
Podul.ro vă prezintă fragmentele în care Ion Eremia descrie acest episod tulburător:
”În vreme ce gândul îmi zbura departe în trecut, în anii luminați de visurile copilăriei, care contrastau atât de mult cu anii întunecați petrecuți în iad, am auzit afară, în curtea cea stearpă, tusea seacă a preotului romano-catolic Mihai Godó, ieșit ‹la aer›. O clipă m-am gândit că săracul de el nu a scăpat încă de răceală și are crize îndelungi de tuse în cascadă, dar îndată mi-am dat seama că este vorba de semnale Morse: o tuse simplă însemna punct, o tuse dublă, linie.
Preotul era, așa îmi spusese, singurul care putea să tușească fără a fi pedepsit, căci administrația închisorii știa că este bolnav de piept. Acum el își folosea privilegiul său unic în închisoare, pentru a transmite tuturor deținuților o rugăciune pe care o adresa, în numele robilor din închisoare, Sfântului Ștefan.
Rugăciunea a fost transmisă de două ori, pentru a fi ascultată și de cei care nu au sesizat de la început că e vorba de o rugăciune. Suna astfel: ‹Sfinte Ștefane, tu, primul martir al creștinătății, ascultă ruga noastră fierbinte și fă să ne sfarme lanțurile robiei și gratiile temnițelor, mântuindu-ne de chinuri. Amin›.
După preot am urmat eu la plimbare. Ceea ce am văzut în curte pe zăpada proaspătă m-a tulburat până la lacrimi: întreaga curte era împrejmuită cu cordon roșu. Preotul își însoțise ruga cu o bogată jertfă de sânge.
Când m-am întors în celulă, l-am chemat îndată la telegraf (Morse ciocănit în perete – n. red.), cuprins de o sumbră presimțire. Nu am primit niciun răspuns. Mi-am închipui că hemoragia, care începuse afară, nu încetase, și am așteptat câtva timp, după care l-am chemat din nou. Nu mi-a răspuns. Am mai așteptat o vreme, și iarăși l-am chemat, dar și de data asta nu am primit niciun răspuns. Era limpede că și-a pierdut cunoștința.
Am bătut în ușă pentru a da alarma. După câtva timp a venit gardianul de serviciu și m-a întrebat ce vreau. I-am spus că vecinul meu avusese o puternică hemoragie când se plimba, dovadă dârele de sânge pe zăpadă, și că are nevoie de însoțitor. Mi-a poruncit să-mi văd de trabă că știu ei ce au de făcut”.
