La trei decenii de la dispariția Uniunii Sovietice, Moscova nu se poate împăca cu pierderea fostelor sale colonii

În timp ce Republica Moldova și alte câteva state ex-sovietice sărbătoresc în aceste zile 30 de ani de independență, în Federația Rusă cel mai dezbătut eveniment din ultimele două săptămâni a fost tentativa de lovitură de stat din URSS din august 1991. Cunoscută ca „puciul GKCP” (abreviatură a Comitetului de Stat pentru Situații Excepționale, junta militară care a încercat să-l înlăture de la putere pe Mihail Gorbaciov și să pună capăt reformelor inițiate de acesta), acțiunea, după cum se știe, a grăbit destrămarea imperiului, contrar obiectivului pentru care a fost declanșată.

Principala întrebare care s-a pus cu ocazia acestei aniversări la televiziunile de stat rusești și chiar pe platformele mediatice libere, tot mai puține la Moscova, a fost dacă au existat condiții ca Uniunea Sovietică să fi fost menținută în forma ei politică și teritorială de atunci, în pofida tuturor provocărilor cu care s-a confruntat. Șanse infime, spun analiștii ruși independenți și în cunoștință de cauză, unii dintre ei făcând parte la vremea respectivă din administrația lui Gorbaciov sau cea a lui Boris Elțin. Ca argumente în favoarea acestei idei sunt amintite situația economică catastrofală din URSS, scăpată de sub control la începutul anilor 1990, și boicotul financiar și politic față de Guvernul sovietic, la care au recurs republicile naționale, subminând astfel autoritatea Centrului și secătuind bugetul unional. Nu în ultimul rând este pomenită în context, ca factor care a provocat republicile rebele să iasă de sub oblăduirea Moscovei, reținerea pe care se crede că a avut-o Gorbaciov față de utilizarea forței împotriva manifestărilor de nesupunere, deși în mandatul său trupele speciale au deschis focul de câteva ori  împotriva unor protestatari pașnici, cele mai flagrante cazuri de acest fel înregistrându-se în Georgia, Azerbaidjan și Lituania.

Dar asemenea răspunsuri nu au darul să potolească spiritele pe această temă, tot mai aprinse în societatea rusă. În ultimii ani, regimul lui Vladimir Putin а încurajat atitudinile revanșarde față de statele din fostul spațiu sovietic, cărora liderul de la Kremlin le-a reproșat personal, fără a le nominaliza (Ucraina și Kazahstan simțindu-se, totuși, vizate), că au părăsit URSS luând cu ele teritorii care nu le-ar fi aparținut.

După modul în care se raportează Federația Rusă, pe de o parte, și foștii săi sateliți, pe de altă parte, la evenimentele care au dus la prăbușirea Uniunii Sovietice se pot înțelege mai bine resorturile disensiunilor actuale dintre cele două tabere, care în anumite cazuri s-au transformat în veritabile războaie. Ceea ce pentru Rusia a fost о dramă, o sursă de permanentă frustrare, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, pentru majoritatea republicilor a reprezentat o șansă nesperată de libertate. În asemenea condiții, dincolo de niște tangențe economice, ce relații de perspectivă pot exista între două entități statale care au vederi diametral opuse asupra unor împrejurări politice de principiu?

A devenit clar, mai ales odată cu intervenția rusească în Georgia din 2008, că acele contradicții insurmontabile care au făcut imposibilă rămânerea în componența URSS a republicilor sovietice sunt departe de a se fi epuizat și chiar capabile să resusciteze vechile conflicte, riscând să depășească faza latentă în care acestea s-au aflat o perioadă de timp. Aluziile străvezii, cu tot mai puține ocolișuri ale Kremlinului sunt suficiente pentru ca republicile răzlețite în 1991 să înțeleagă că nimeni nu mai e în siguranță și că oricând situația geopolitică din regiune poate sări în aer.

Există, bineînțeles, și interpretări mai domoale pentru retorica agresivă a Rusiei și acțiunile sale provocatoare, cum a fost demonstrația de forță la granița cu Ucraina din primăvara acestui an, care a trezit îngrijorare în vecinătatea sa și în cancelariile occidentale. Unii observatori familiari cu modul de operare al Kremlinului și logica sa tradițională susțin că regimul lui Vladimir Putin nu ține neapărat să anexeze după modelul Crimeii teritoriile care au făcut parte din Uniunea Sovietică. Se presupune în acest caz că Moscova încearcă mai degrabă, printr-un război hibrid care cuprinde un șir întreg de instrumente, de la cele mediatice până la cele diplomatice și de spionaj, să nu permită fostelor sale colonii, pe care le percepe ca zone de tampon între ea și Occident, să se integreze în spațiul civilizațional modern, pentru ca valorile democratice să nu pătrundă ulterior prin intermediul acestora și în interiorul societății ruse, care ar stârni-o împotriva regimului putinist. Așa s-ar explica neadmiterea de către Moscova, prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție, a unei revoluții „colorate” în Belarus, acolo unde Alexandr Lukașenko a avut mână liberă să reprime cu brutalitate protestele împotriva regimului său, poate cu prețul punerii între paranteze a suveranității acestui stat.

O teorie care rămâne valabilă până la proba contrarie. Având, fiecare dintre ele, experiențe amare în raporturile lor cu fostul centru imperial, statele din regiune cu aspirații europene, cum este Republica Moldova, nu au altă soluție decât să demonstreze prin politicile lor interne și o orientare pro-ocidentală neclintită că nu sunt dispuse să se întoarcă în trecut, ca să-și obțină astfel dreptul în fața Moscovei la o reală neatârnare.