Definiții

În contextul dat, îmi aduc aminte de una dintre primele întâlniri cu etichetele și tiparele. Eram, dacă îmi aduc aminte bine, la începutul anilor ꞌ90 ai secolului trecut, în vizită la sediul de la Geneva al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, un fel de semi/cvasi ONU a cultelor creștine din care noi, ortodocșii (nu toți) facem parte, dar la care catolicii doar asistă, observând, așa cum o fac și la adevărata ONU. 

Într-o pauză, se apropie cineva, nu mai știu cine și nici în ce limbă am vorbit, care m-a uimit cu o întrebare pe care am luat-o la început drept glumă: Este adevărat că ortodocșii (creștini) sunt fundamentaliști? Cum?, am încercat eu să câștig timp. Era perioada marcată de tensiunile din România și Ucraina dintre Bisericile Ortodoxe locale și renăscuta Biserică Unită cu Roma, de conflictele din fostul spațiu yugoslav etc. Pentru prima dată auzeam combinația de termeni: ortodocși (creștini) fundamentaliști. Datele ”geopolitice” vorbeau o limbă, iar eu simțeam, ca și acum, altceva. 

Pe scurt, replica nu a întârziat totuși să țâșnească cumva independentă de vocea care o rostea: Desigur! Cum altfel?! Ortodocșii (creștini) doresc în mod fundamental să se mântuie... Interlocutorul s-a uitat la mine surprins, crezând de data aceasta că eu fac o glumă. 

În fine, de atunci, la conferințe, cursuri, întâlniri cu ideologi sau actori politici, la masă cu figuri importante ale spațiului public național și internațional, nu a încetat să mă uimească forța definițiilor, mai ales a celor incomplete, adevărate scurtături ilegale și inestetice pe gazonul tăiat cu numărul 2 al gândirii. 

Desigur, să gândești și să te exprimi în termeni mari, globali, peste limitele veacului și ale convențiilor sociale în vigoare, este una. Dar a maimuțări, inclusiv în termeni penali, analiza, bazată pe lecturi, intuiții și experiențe, este fundamental altceva. Na, am revenit la talibani!...