Oasele (de la Periprava și nu numai)

Sunt mărturia vieții în trup și anunță, din gurile de morminte, ce va să fie la Înviere. 

Tot ele, la scara istorică de până la sfârșitul lumii, avertizează că se poate muri oricând nu din boală sau accident, nici de alte cazuri zise naturale, ci pentru un crez, o idee sau un ideal. 

Oasele sunt astfel urmele lăsate de spiritul care le-a pus la treabă, care le-a purtat și de care, la un moment dat, nu a mai putut avea grijă. Simetric, fără oase, marile încleștări rămân doar pe hârtie, bătăliile reducându-se la simple jocuri cu soldați de plumb sau pe consolă. Fără oase nu înțelegem cât de aproape este pericolul, cât de concret se întrupează răul. 

În fine, tot oasele avertizează că nu s-a făcut încă dreptate, că, până la judecata lui Dumnezeu, cea a oamenilor este șchioapă. Desigur, unii, direct interesați, ar da toate aceste oase câinilor amneziei, dulăilor nesimțirii și potăilor ideologiei. Iată de ce, alții, fără să știe de ce, urăsc visceral ”pupătorii de moaște”, adică dovezile văzute ale nevăzutului.

Sapă, sapă și sărută!...