Killerii Deșteptării Naționale

Pe 15 iulie Nicolae Dabija ar fi împlinit 75 de ani. Întru comemorarea sa, Podul.ro publică în integralitate esențialul editorial al regretatului maestru – ”Kilerii Deșteptării Naționale” („Literatură și Artă”, numărul din 15 aprilie 2004) –, text absolut revelator care dezvăluie fără menajamente, prezentând fapte și argumente, modul în care agentura FSB-istă a agentului Iurie Roșca a compromis și a distrus unionismul din stânga Prutului. România culege și astăzi ”roadele” acelei operațiuni devastatoare, în timp ce agentura lui Roșca e încă adânc înșurubată în zonele mediatice și politice controlate de Kremlin. Vă invităm să citiți și să distribuiți textul lui Nicolae Dabija: 

1. Atacul în haită

Am văzut într-o vară de mai de­mult, într-un parc din Chișinău, un grup de cîini maidanezi (ai nimănui), care dormitau în iarbă, rodeau ceva, se plimbau leneș cu ochii în soare, cînd a trecut printre ei un copil – un elev dintr-o clasă primară, care se întorcea cu ghiozdanul în spate de la lecții. La un moment dat copilul, care se grăbea, s-a împiedicat de ceva și a căzut. Imediat maidanezii, care se păruse pînă atunci că nici nu-l observă, s-au năpustit ca la un semnal toți odată asupra lui să-l sfîșie.

Noroc de niște trecători, care au sărit la țipetele copilului, alungînd îndată javrele, altfel piciul ar fi fost sfîrtecat de potăi.

Din păcate, atacul în haită e pro­priu nu doar animalelor.

Și unii oameni procedează la fel.

Așteaptă să te poticnești, să cazi (împins tot de careva dintre ei), ca să se izbească în haită asupra ta și să-și înfigă caninii adînc în ini­ma și sufletul tău. De ce în haită?! Pentru că fiecare în parte este laș, dar în grup, brusc, ei se fac viteji, încurajîndu-se reciproc și devenind – ceia ce sînt și nu se vede cîteodată cu ochiul liber – niște javre.

Pentru că atunci cînd își înfig colții mai mulți odată speră că, poa­te, cel atacat nu va reuși să le dea riposta la toți odată și vor scapa cumva nepedepsiți.

Se izbesc să te răstoarne, ca să te sfîșie, setoși de sînge, cu dinții și ghearele lor de dulăi fricoși, as­muțiți de ilustrul lor Stăpîn, care, nădăjduiesc dînșii, le va răsplăti zelul cu vreun ciolan bun de ros.

2. Săptămâna Patimilor 

După articolul „Rusoaicele-2” au sărit să mă dărîme de pe picioare atît oamenii lui Voronin, cît și oa­menii lui Roșca.

Dovadă că fac parte din aceeași echipă. Semn că au același Stă­pîn.

Mai multă lume naivă a rămas nedumerită:

– Atacă și ai noștri.

– Nu, am zis. Sunt tot de-ai lor.

Și această campanie declanșa­tă de Voronin, în care s-a inclus Roșca, mi-a amintit de activitatea Jderului PPCD din Parlamentul trecut, cînd făcea ce făcea (cerea demisiile unor democrați, pentru a instala în locul lor comuniști) ca să smulgă aplauze de la oamenii lui Voronin și, din cînd în cînd, exclamația entuziastă a acestora:

– Maladet, Iuri Ivanovici!

În orice stat dictatorial care se respectă cei ce se află la putere tot ei conduc și „opoziția”. Pentru a prosti o parte din electorat. Și a o manevra. PPCD este anume cazul clasic al opoziției controlate și dirijate de putere, care conlucrează cu ea pentru aceleași scopuri. Nu aparențele trebuie să vă impresioneze („jos comuniștii!”), ci finalitatea acțiunilor (sper să nu fi uitat că anume P.P.C.D-iștii lui Roșca, prin toa­te acțiunile lor din fostul Parlament, i-au adus în anul 2001 pe comuniștii lui Voronin la putere).

Chiar demonstrațiile de stradă ale lui Roșca, numai un naiv nu vede că Voro­nin le folosește pentru a concentra și mai mult electoratul neromânesc în ju­rul lui („Aceștia, dacă vin la putere, vă spînzură!”) și pentru a obține încredere și mai mare din partea Rusiei-mame.

Și de astă dată presa rusă a fost foarte solidară: n-a existat publicație care să nu se năpustească asupra umilei mele persoane, repovestind în pagini întregi de ziar nu articolul meu, ci comentariul Agenției „Moldpres”, croit în stil Goebells: cu minciuni („Dabija e responsabil de ideologie în Alianța „Mol­dova Noastră” etc.), cu fraze rupte de context („…el e categoric împotriva căsătoriilor mixte”, cînd am scris negru pe alb: „…nu sînt împotriva căsătoriilor mixte, cu condiția ca copiii rezultați să cunoască limbile ambelor popoare”), cu insinuări aiurite etc.

Cei mai ticăloșiți au fost, însă, anu­me fruntașii creștin-democraților, care au depus tot zelul lor pentru a-l supune unei executii morale publice pe un alt creștin, chiar daca ei consideră că n-ar fi atît de mare ca ei, în Săptămîna Pati­milor, lucru care vorbește de faptul că dînșii nu sînt, vai! nici creștini și nici de­mocrați.

3. Răsplata ”creștină” 

De cînd mă țin minte am făcut politi­că națională, am sprijinit o Cauză, am căutat împreună cu domniile voastre dreptatea, am apărat Adevărul, v-am apărat.

Este pentru prima dată cînd voi scrie niște lucruri în apărarea mea. Ierte-mi-se nemodestia, cît și faptul dacă voi spune și niște lucruri incomode pentru unii.

Gîndindu-mă la domniile voastre și copiii domniilor voastre, am alcătuit manuale școlare, de literatură română și istorie, am efectuat sute de emisiuni radio (emisiunile-spectacol „Din tată-n fiu”) și de televiziune („Istoria Moldovei”) pe parcursul mai multor ani, care v-au ajutat să vă cunoașteți istoria, Patria, Neamul, am scris poeme și cîntece de îmbărbătare („Cît trăim pe acest pamînt” a fost recunoscut drept Imn al Mișăarii de Eliberare Naționale de la sfîrșitul ani­lor ’80 – începutul anilor ’90), am fost prezent, joie de joie de-a lungul a peste 15 ani, cu editoriale în „LA”, care să vă facă mai demni, mai buni, mai informați, mai curajoși. V-am vrut stăpîni în casa voastră. Pentru asta m-au urît de moar­te neprietenii mei, dar și ai d-voastră.

Mi-am făcut, cu alte cuvinte, dato­ria, și răsplata pentru asta mi-au fost de cele mai multe ori hula și invidia, ura fostei nomenclaturi, dar și a unor ziși „creștini”. Lucru care pîna la un punct mi s-a părut și firesc, pentru că zicea N.Iorga: „Dacă te bat cu pietre, înseam­nă că faci ceva bun pentru oameni”.

Presa bolșevică m-a etichetat în fel și chip în ultimele două decenii.

Dar cele mai ticaloase articole, cele mai murdare insinuări, cele mai perfide minciuni despre umila mea persoa­nă au venit din păcate, din partea „creștinilor” lui Roșca.

Și aici trebuie să recunosc că minciunile lansate de dușmanii noștri pe lîngă cele difuzate de ei sunt floricele pe cîmpii.

Numai cine n-a fost înjurat în pu­blicațiile lui Roșca – „Țara” și „Flux”‘?!

Pe I.Ilașcu l-au făcut „nebun”, cînd se mai afla în temnița de la Hlinoaia.

Pe Ion și Doina Aldea-Tepdorovici; cu o luna înainte de tragicul lor accident ziarul „Țara” zicea în vers despre tragica Doina:

„Doamna-n tricolori îmbracată,

Cum mergi, Doamnă a noastră, la veceu?!”

Pe cel care a făcut Siberie pen­tru Cauza Națională – Gheorghe Ghimpu – l-au numit „comunist lipsit de moralitate”, deși acesta n-a fost niciodată membru de partid.

Pe marele patriot, care a zăcut în temnițele bolșevice – Alexandru Usatiuc-Bulgar, nu l-au mai scos din „kaghebist”. Ca și pe fostul deți­nut politic Gheorghe Muruziuc.

Pe ilustrul savant Alexandru Moșanu, care a crescut generații de istorici ce-au transplantat în școli și apară acum „istoria românilor”, l-au făcut în mai multe articole albie de porci.

Pe Grigore Vieru, despre care Roșca a zis, că și-a „mobilizat ta­lentul” doar „pentru preamărirea lui V. Lenin” l-au bălăcărit, umilindu-l.

Pe Minai Cimpoi, pe Dumitru Matcovschi, pe Ion Hadarcă, pe Mircea Druc, pe Lidia Istrati, pe Vladimir Beșleagă, pe Andrei Strîmbeanu, pe Vasile Nedelciuc, pe Valeriu Matei, Constantin Tănase, Nina Josu, Nicolae Negru, Mihai Ghimpu, Ion Razlog, Ilie Bratu, Alecu Reniță, Ion Tănase, Valen­tin Dolganiuc, Nicolae Cojocaru, Anatol Petrencu, Iurie Matei, Ion Dediu, Valeriu Dulgheru, Ion Bostan, Anton Grăjdieru, Mihai Moroșanu (deținut politic), Petru Soltan, Ion Batcu, Valeriu Muravschi, Ion Borșevici ș.a.m.d. – toți aceștia au fost scuipați, murdăriți etc – nu pentru ca ar fi fost „corupți”, „kaghebiști”, „netalentați”, „rătăciți”, „boșorogi”, „vînduți” etc, ci pentru că sunt unioniști.

Aceasta este vina lor cea mare.

Au fost hăituite personalitățile – multe, puține, care le avem – cele mai de seamă ale Basarabiei. Asta nu înseamnă că ei s-au oprit, asta nu înseamnă că nu se va ajunge și la tine, cel care citești aceste rînduri.

Care vor fi următorii?!

Citiți „Flux”-ul de mîine.

4. Poet interzis

Viața mea s-a desfășurat în vă­zul tuturor. N-am ce ascunde de nimeni nimic.

Și-acum cîteva detalii despre „rela­țiile” mele cu fostul KGB.

În anul trei am fost exclus de la fa­cultatea de ziaristică a Universității „pen­tru activitate naționalistă și antisovietică”, fiind restabilit peste un an, dar deja la filologie.

Am fost reabilitat abia la 28 februa­rie 1991 printr-un ordin special al minis­trului învățămîntului N. Matcas. Încă pe cînd eram student, Avram Mardare, redactor-șef la televiziune, mă angajase pe jumătate de salariu în redacția pen­tru tineret a televiziunii, dar după absol­vire secția de cadre a televiziunii și șeful de secție Ion Mihailo, atenționați de KGB, au refuzat pînă aproape de sfîrșitul anului să mă treacă pe un salariu întreg. Din prima mea carte „Ochiul al treilea” n-am putut publica pînă la apariția ei nici măcar o singură poezie, din motiv că nu aveam dreptul de semnatu­ră în presa scrisă și doar după ce scri­itorul Arhip Cibotaru mă invită la revista „Nistru” am reușit să public cîteva ci­cluri de versuri.

Am putut să revin cu adevărat în pre­să abia după 1977, cînd am devenit Laureat al Premiului „B. Glavan” pentru cea mai bună carte de debut.

Cu toate astea, la radio și televiziu­ne numele meu mai este interzis încă mult timp (martori îmi sunt Vanda Zadnipru, care m-a întrebat odată pe atunci: „Nicolae, ce-ai făcut, că Lozan a spus să nu te dam pe post”, și poeta Călina Furdui, care a fost atenționată să nu mă invite la emisiuni „pentru că Dabija nu vorbește moldovenește”, fiind învinuit că aveam o pronunție „ca peste Prut”. Pro­blemele au continuat și după ce am fost ales redactor-șef la „Literatura și Arta”.

5. ”L.A.”. Pe baricade

Cum lumea noastră are memorie scurtă, aș aminti aici cîteva lucruri, totuși. „Literatură și Artă”, odată cu veni­rea mea, devenise o publicație naționa­lă, în curînd ea va declanșa o luptă pe viață și pe moarte cu nomenclatura co­munistă. Ziarul francez „Le Figaro” avea sa scrie la 1 martie 1990: „Literatură și Artă” a jucat același rol în Revo­luția Renașterii basarabene, pe care l-a jucat Televiziunea Română în evenimentele din decembrie 1989” (articolul semnat de Victor Loupan). V. Cubreacov mă învinuiește că aș fi fost prieten cu C.C. al P.C.M. Dar anume lui aș vrea să-i aduc aminte cîteva lucruri.

În preajma Conferinței XIX unionale de partid (28 iunie 1988) „Literatură și Artă” publicase un VOT DE BLAM acor­dat de scriitori conducerii de stat și co­mitetului central al partidului comunist al RSSM, caz unic în toată URSS, unde partidul comunist se afla la putere.

Imediat a fost convocată ședința bi­roului C.C. al P.C.M., care a luat în dezbatere Apelul Scriitorilor și săptămînalul „LA”. Peste alte cîteva zile la cere­rea C.C. al P.C.M. la Moscova a fost întrunită și o ședință comună a Secre­tariatului Uniunii Scriitorilor din URSS și a unor ștabi de la C.C. al P.C.U.S., în frunte cu Egorov, șeful Secției de Pro­pagandă și Agitație, la care s-a pus în discuție articolul respectiv, de față cu N. Bondarciuc, secretar al C.C. al P.C.M. Am fost salvat atunci de marii scriitori ruși: E. Evtusenco, A. Vosnesenski ș.a.

Ceva mai înainte, în august 1987, la o plenară a C.C. al P.C.M. „LA” a fost calificată o publicație „naționalistă și anticomunistă” (de către președintele Academiei Jucenco, președintele radioteleviziunii Lozan, directorul ATEM-ului Angheli ș.a.).

Activitatea săptămînalului „LA” a fost discutată la ședința Biroului C.C. al P.C. la 22 septembrie 1987. La acea ședință a fost adoptată Hotărîrea C.C. al P.C.M. „Cu privire la neajunsurile grave în activitatea săptămînalului „LA”.

La acea ședinta G. Volkov, șeful K.G.B-ului moldav, avea să menționeze între altele: Pe cînd era student, N. Dabija s-a aflat în fruntea unui grup naționalist de la Universitate”, prezentînd activitatea mea de la ziar ca o consecință a celei anterioare.

Am scăpat „ieftin”: doar cu o „mus­trare aspră”.

Mai aveam o admonestare, ace­ea fiind aplicată la 23 aprilie 1987 de către Biroul Comitetului Raional de Par­tid Frunze, pentru ca publicasem arti­colul „Povara istoriei” de Dumitru Matcovschi (și poetul se alesese cu una).

La 11 martie 1988 Biroul C.C. îmi va aplica o mustrare pentru că ignorasem că la 21 ianuarie fusese ziua morții lui V. I. Lenin.

La 18 aprilie 1989 (scrie „Moldova socialistă” din 23 aprilie 1989) la Biroul C.C. N. Dabija a fost aspru avertizat „asupra inadmisibilității publicării unor materiale care provoacă încor­dare în domeniul relațiilor dintre națiuni”.

V. Psenicinikov, secretar 2 al C.C. al P.C. M., menționase la ședință: „Ti­rajul și popularitatea „LA” a cres­cut mult. Dar cu ce preț? Pentru că contrapuneți rușii cu moldovenii”.

Săptămînalul avea pe atunci 186 000 abonați, iar către sfîrșitul anu­lui atinsese un tiraj unic pentru o publi­cație literară de 260 000 exemplare.

În toamna anului 1988 C.C. al P.C.M. a emis o hotărîre prin care interzisese abonarea la „LA” (vezi și „Chișinău, gazeta de seară”, din 17.08.1988), dar toc­mai datorită acestui fapt tirajul revistei a crescut brusc.

Am fost pus în discuție de mai mul­te ori la Biroul C.C. al P.C.M., iar în luna mai 1988 acesta a luat decizia să lichi­deze ziarul. Cîțiva scriitori – M. Cimpoi, I. C. Ciobanu ș.a. – am cerut atunci o audiență la S. Grossu, prim-secretar al C.C., care a fost convins de către Gh. Malarciuc să n-o facă; el a amenin­țat că, dacă se întîmplă acest lucru, toți scriitorii își vor depune carnetele de par­tid, și de către V. Beșleagă care a fost și mai categoric: „Vom depune și car­netele de membri ai Uniunii Scriitorilor”. Auzind acestea, V. Psenicinikcov, care era de față, a promis că problema, ce urma să fie discutată a doua zi, va fi scoasă de pe ordinea de zi.

Am fost nu o dată amenințat cu moartea, I. Calin, președintele Consiliului de Miniștri (la ședința din 18 apri­lie 1989), m-a amenințat că mă va ares­ta, am fost nu o data înjurat de la cele mai înalte tribune, denigrat în presă, dar mi-am făcut datoria, într-o perioadă grea pentru destinele românismului din Ba­sarabia.

Cam pe atunci marii activiști de azi ai P.P.C.D. erau: I. Roșca – secretar al organizației comsomoliste la Radioteleviziune, V. Cubreacov – secretar al Comitetului Raional al Comsomolului din Cahul, I. Neagu – secretar al Comi­tetului Raional al Partidului Comunist din Cantemir, M. Beleuță – vicepreșe­dinte al Executivului de la Leova etc., dînșii luptînd de zor cu ideile naționale ale „LA” (pot exemplifica în acest sens), cu religia, cu viitorii frontiști ș.a.m.d.

6. Micii pîrîtori

Se știe că Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia a fost declanșată de scriitori. Pe atunci lumea toată era cu ochii pe Uniunea Scriitorilor.

În toiul evenimentelor din 1988, la Muzeul de Literatură de la parterul Ca­sei Scriitorilor apare un tînăr de 27 de ani, pe numele lui Iurie Roșca, ce se transferase în grabă de la televiziune, unde, ca redactor, avusese un salariu de peste 400 de ruble (200 – salariul, plus 200 – onorariile) – la un salariu mai mult decît modest de 75 de ruble.

La Muzeul de Literatură cei mai mulți angajați erau lucrători onești, dar prin­tre ei erau și dintre cei care, bănuiam, mai primeau salarii și din altă parte. Cu 75 de ruble pe luna, numai I. Roșca a putut să-și cumpere pe atunci un apar­tament – cooperativă de patru camere. Ceilalți – o duceau de azi pe mîine. O parte dintre ei erau omniprezenți și la barul U.S., și la petrecerile scriitoricești, chiar dacă se îmbătau ultimii, și la adu­nările noastre, și la manifestări cu di­vers aspect, ascultînd și conspectînd entuziaști aforismele condeierilor.

Acestora li se spunea cu drag „micii pîrîtori”. Nu le atrageam prea tare aten­ția cînd mă trageau pe coridoare de lim­bă, ci îmi ziceam: fiecare să-și facă datoria, ei – să mă ispitească și eu să nu le spun prea multe.

Azi, Roșca și Cubreacov pretind ca nu ei mă urmăreau pe mine, ci eu, în calitate de redactor-șef și secretar al Uniunii Scriitorilor, aș fi fost interesat de persoanele și muțenia lor (pentru că pe atunci ei încă nu învațaseră să vorbeas­că).

Nu noi, scriitorii, îi urmăream pe niș­te anonimi, care erau în acea perioadă actualii mari politicieni, și care nu inter­esau pe nimeni, ci, dimpotrivă, dînșii umblau cu magnetofonul muzeului din urma noastră Cu atît mai mult, că există o lege pe care securiștii o cunosc bine: niciodată nu erau angajați ca informa­tori membrii de partid și funcționarii cu posturi înalte, ci doar, de regula, trepă­duși, mediocrități, executori lamentabili.

Cînd avea loc vreo ședinta a Sfatului Frontului Popular sau o altă manifesta­re scriitoricească, numai ce-i vedeai pe Roșca și pe Burcă, tîrînd în urma lor un magnetofon uriaș cît un geamantan. „Ce vreți să faceți?” „Să imprimăm, pen­tru istorie”, era răspunsul lor. Iar nouă ne plăcea să facem istoria.

Cind raposatul Iacob Burghiu deve­nise director al Muzeului de Literatură, îi vorbesc de acele tainice imprimări care ar fi trebuit să se păstreze în fon­duri, pe care aș fi vrut să le descifrez pentru nu știu care pagină tematică, Burghiu le-a căutat în fondurile Muzeu­lui, dar nu le-a mai gasit.

Se vede că zeloșii funcționari ai Muzeului făcuseră acele imprimări pentru altfel de istorii, mult mai recente, totuși.

La primele ședințe ale Sfaturilor F.P. Roșca era nevorbăreț, dînsul fiind preo­cupat să imprime la magnetofonul Mu­zeului, „pentru istorie” discursurile pa­triotice ale celor prezenți, în pauze însă era de fiecare dată foarte volubil, că Cutare e „bășinos” (despre academicienii-membri ai Sfatului), că Cutare e kaghebist, că Cutare iată ce-a spus de­spre Cutare, că dînsul le-a răsfoit dosa­rele, că Cutare e trădător al „Cauzei” etc.

De ce?! Pentru că mediocritățile po­litice, se știe, nu se folosesc pentru a accede atît de propriile calități (pe care nu prea le au), cît de eventualele gafe (sau presupuse gafe) ale altora. I. Roșca avea alcatuite „dosare” aproape despre fiecare personalitate din Mișcarea de Eliberare Națională: cînd a zis, ce-a zis, cu cine era etc. Le frun­zărea cu mare satisfacție la calculato­rul său, în 1994, cînd stăteam odată de vorbă în biroul domniei sale, ca să mă convingă cît de rău e Matei și cît de trădător e Nedelciuc.

7. Insinuări gratuite

V. Cubreacov reia o insinuare mai veche, de acum 14 ani a lui I. Roșca, că aș fi colaborat și eu cu fostul KGB. Dar ei știu prea bine ca nu este așa. În 1990, cînd Roșca lansase între mem­brii Sfatului Frontului Popular niște zvo­nuri, i-am adus lui și colegilor săi un răspuns oficial de la Ministerul Securi­tății Naționale, primit dupa ce expedia­sem într-acolo aproape 20 de interpe­lari de deputat, cu precizarea ca „nerăspunsul” e o încălcare a Legii despre statutul deputatului, care confirmă că numele meu nu se afla printre cei care au colaborat într-un fel sau altul cu fos­tul KGB. Tot pe atunci am publicat în presă și un jurămînt că n-am scris niciodată în viață vreo „pira” sau „notă informativă” pe adresa respectivei instituții, propunîndu-i și lui Roșca să facă și el la fel, domnia sa însă a scris ceva în „Țara”, evaziv, eschivîndu-se.

Și avea și de ce, bănuiesc.

8. Confuzii voite

Se știe că fosta securitate urmărea intelectualii.

Unii aveau dosare de informatori, alții – de urmăriți. Astăzi careva ar vrea să facă confuzii între aceste două feluri de dosare. Dosarul de informator conținea notele informative scrise de acesta. Cel de urmărit – note despre cel urmarit. Note scrise de unii dintre colegii noștri informatori azi circulă prin oraș. V. Cu­breacov, ca deputat, poate cere M.S.N. să-i pună le dispoziție cel puțin o copie după vreo careva „notă informativă” scri­să de mîna mea și atunci, dacă există măcar una singură, îi promit să aban­donez nu doar PSL, ci în genere viața politică – exact ce dorește domnia sa și M.S.N., ca să-mi pot căuta de hîrtiile mele.

9. O societate kaghebistă 

Cine nu știe că societatea de pînă la 1990 era supravegheată, că cei urmăriți erau intelectualii, îndeosebi scri­itorii, mai ales cei cu autoritate, că in­teresau doar persoanele care însemnau ceva?

După 1986, cînd am fost ales redac­tor-șef la „LA”, mă simțeam în centrul atenției, de multe ori simțeam că mi s-au făcut percheziții în birou, în casă, în geantă. Intuiția femeiască n-o înșea­lă nici pe soție, care în cîteva rînduri cînd reveneam din concedii îmi spunea: „A fost cineva în casa noastră”. Avea ea semnele ei. Toate lucrurile erau la locul lor, dar dînsa știa că cineva ne face vizite. Nu știu cu cîți oameni de-ai securității am vorbit, cîți m-au descusut, că nu se prezentau. Cînd îi bănuiam – îi evitam. Cînd nu – nu.

Unicul contact pe care l-am avut cu securitatea erau vizitele „curatorului” de la Comitetul respectiv care intra o data pe lună în biroul meu să întrebe amabil ce mai e nou prin redacție, îi răspun­deam în doi peri, că totul e minunat. Și el pleca, în 1988 i-am spus secretarei Raisa Ciobanu: daca va mai sosi sa-i spună că sînt ocupat și nu pot să-l primesc. Dar omul era unul priceput și n-a mai venit.

Poate că ar fi fost mai îndrăzneț din partea mea, dacă îl înșfăcam de guler și-l dădeam afară mai devreme. Dar care dintre redactorii șefi a avut curajul s-o facă atunci? Că eu n-am prea auzit.

Dar dacă asta înseamna a colabora cu securitatea, înseamna că toată lumea a colaborat.

10. Unde-s scriitorii? 

Cine nu știe azi că Mișcarea pentru Renașterea Națională a fost inițiată de scriitori?! Dar aceștia, încetul cu înce­tul, sînt dezlocuiți de anonimii lucrători de la Muzeul de Literatură.

Mișcarea a fost inițiată de Gr. Vieru, I. Hadarcă, M. Cimpoi, P. Soltan, A. Moșanu, I. Dediu, L. Lari, D. Matcovschi, ca roadele eforturilor lor să fie culese de niște anonimi, în fruntea Fron­tului s-au postat I. Roșca, lucrător la Muzeul de Literatură, S. Burca, lucră­tor la Muzeul de Literatură, V. Cubrea­cov, lucrător la Muzeul de Literatură, N. Pascal, lucrător la Muzeul de Literatură. A. Grumeză și răposatul S. Cucuietu, erau și ei pe atunci lucrători ai aceluiași Muzeu de Literatură.

Să se fi luat lumea în perioada ani­lor 1988-1990 după niște băieței pe care nu-i cunoștea nimeni ca să declanșeze Mișcarea extraordinară de atunci?! De­sigur că nu.

În 1990 colegul nostru Alexandru Donoș publicase pe paginile săptămînalului o directivă secretă a KGB-ului, în care, între altele, se spunea: „Infiltrați în Mișcările de Eliberare Națională per­soanele noastre de încredere, ca aces­tea să facă tot posibilul să denigreze, compromițîndu-le, persoanele cu ade­varat dedate acestor mișcări, ca în timp să le poată lua locul”.

Răposatul Gheorghe Ghimpu recur­gea permanent la acest citat, cînd se referea la Mișcarea creată și cu jertfa și concursul său, care i se furase.

În Parlamentul din perioada 1990-1994 maiorul de securitate Valeriu Da­raban, coleg de for legislativ, cînd era întrebat dacă securitatea are oamenii ei în Sfatul Frontului Popular, zicea rîzind: Avem destui.

După crearea Congresului Intelectualității, la sfîrșitul lui 1992 și Roșca a insistat să fim excluși din Sfatul Frontului, ca făcînd parte din altă formațiune (deși, la acea dată, Congresul Intelectualității încă nu era o mișcare politică). Daraban ne-a spus, plin de haz, la o pauză:

– Acum au ramas numai de-ai noștri în Sfat.

Desigur, dumnealui exagera.

Dar toata lumea știa cine sînt „Predvoditeli”, „Haiduc”, „Vultur” etc., și alți eroi de după război.

La ședința Parlamentului din 22 no­iembrie 2000, președintele de atunci Dumitru Diacov, care știe ce știe, i-a spus de la microfoanele înaltului for le­gislativ al republicii lui Roșca: „Nu aveți limită la declarații, măcar că vă numiți creștin și democrat. Vă rog frumos, ști­ind că sunteți în relații foarte bune cu Păsat (ministrul de atunci al Securității Naționale – n.n.), cereți să vă dea orice document de care dispune despre per­soana mea și ar fi de dorit să dea și dosarul dvs., să se vadă că ați turnat tot Frontul Popular care a fost prin 1990”.

No coment!

11. Persoane de încredere 

În aprilie 1988 la Chișinău a sosit V. Cebricov, secretar al C.C. al P.C.U.S., cu misiunea să creeze o Miș­care Democratică în susținerea Perestroicii lui M.Gorbaciov. Dînsul a avut o întîlnire cu unii „neformali”, sugerîndu-le propunerea.

Apoi în august 1988 V. Cebricov îl trimite la Chișinău pe maiorul Alexandr Sevciuc, lucrător de răspundere al KGB-ului din Moscova, specializat in proble­ma Mișcărilor Naționale din republici, cu misiunea centrului de a investiga Miș­carea Democratică. Sarcina lui „nu se limita la o simpla investigație, dar la o patrundere mai adincă în structurile organizatorice ale acestor mișcări, moni­torizarea liderilor și controlul asupra lor, iar în caz de necesitate și compromite­rea lor sau neutralizarea lor politică” (Anton Moraru „Știința istorică în con­textul intereselor politice”, Chișinău, 2003, Ed. „Pontos”, pag. 42).

Deși „Mișcarea democratică pentru susținerea restructurării” fusese creată în iunie 1988, și avea un activ ales, maiorul KGB Alexandr Sevciuc împreună cu filiala KGB din Chișinău, mai alcătuiește o listă de persoane pe care le recomanda C.C. al P.C.M., pentru acti­vul „Miscării”, listă ce nu coincide întru totul cu cea dintîi.

Aceasta e prezentată C.C. al P.C.M. cu mențiunea «Coвершеннo ceкpeтно. [Oco6aя папка. Экземпляр N 2» („Strict secret. Mapă specială. Exemplarul nr.2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare.

În Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova lista respectivă poate fi consultată (4-bo, nr.2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv.73, D. 210, fila 5-6), ea conținînd, între altele, nume azi cunoscute, dorite atunci de putere în fruntea Mișcării:

3/ Brodski Aleksandr Markovici – corector la revista „Steluța”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM

5) Бурка Сергей Фьедорович -сотрудник литературного музея Д. Кантемир;

9) Ефремов Валерий Георгевич – зам. главного редактора Молдавской Советской Энциклопедии, член КПСС.

10) Загаевский Вержилиу Ва­лентинович – студент 1\/-го курса факультета журналистики КГУ им.В. И. Ленина;

11 ) Кикот Михаил Еремеевич – зам. начальника финансового-хозяйстве­нного управления Прокуратуры МССР, член КПСС;

12) Косарев Валерий Дмитриевич – зав. Отделом журнала «Коммунист Молдавии», член KПСС, зам. Секретаря парторганизации по идео­логической работе;

14) Мариан Борис Тихонович -писатель, член правления Союза писателей МССР;

17) Рейдер Владислав Моисеевич – корреспондент многотиражной газеты «Штиинца» А.Н. МССР;

19) Рошка Юрий Иванович, сотрудник республиканского литературного музея им. Д. Кантемира;

22) Цуркан Иван Афанасьевич – сотрудник литературного музея им.Д. Кантемира.

23) Цуркану Андрей Афанасьевич – сотрудник Института языка и литературы А. Н. МССР

Documentul mai conține și alte re­comandări de nume ale Comitetului pentru Securitatea Statului, cuprinse în exemplarul pregătit pentru S. C. Grossu.

12. Spre vârful piramidei 

Dintre oamenii politici care s-au stre­curat în politică după 1988 nimeni n-a făcut un mai mare rău Cauzei Naționale ca Iurie Roșca.

La Congresul III al Frontului (februa­rie 1992) Iurie Roșca și-a înaintat și el candidatura la președinție, dar a acu­mulat doar… 3 voturi (Mircea Druc fuse­se cel preferat, cu 560 de voturi, un alt candidat, Valeriu Matei, acumulind 56).

I-am spus atunci:

– Iurie, tu ai luat doar 2 voturi.

– Nu, 3!, cauta el sa ma convinga.

– Ba 2, pentru că unul era al tău!

I. Roșca a fost ales la propunerea lui M. Druc vicepreședinte, responsabil de probleme organizatorice.

Dar timp de un an de zile el n-a con­vocat nicio ședință a Sfatului Frontului Popular. 1992 a fost anul confruntării sîngeroase de la Nistru. Dar I. Roșca de la bun început declarase că noi sîntem creștini” și „atitudinea noastră e una neutră față de acest război”.

Și asta în timp ce zilnic la Nistru mureau zeci de tineri, într-un război de apărare a vetrelor noastre, floarea națiu­nii… Roșca a lipsit vara întreagă din Ba­sarabia, plecînd în România ca să-l facă pe Mircea Druc președinte al României.

Prin luna noiembrie a fost convocată o ședință a Sfatului Republican al Fron­tului Popular. Iurie Roșca a fost atacat dur, mai ales de oamenii din provincie, mulți îi cereau să-și prezinte demisia, să plece…

La un moment dat, I. Roșca s-a ridi­cat în picioare și a declarat: „Eu vă îm­pușc pe toți, dar de aicea nu plec”.

Vladimir Beșleagă, care stătea între mine și academicianul Petru Soltan, ne-a spus: „Gata. Trebuie să ne facem o altă formațiune. Acest om e capabil de orice”. El s-a ridicat și a ieșit. Iar noi l-am urmat.

Era sfîrșitul anului 1992.

La începutul lui 1993 a apărut pe sce­na politicii basarabene Congresul Intelec­tualității, devenit ulterior Partidul Forțelor Democratice, distrus în 2001, după ce a fost partid parlamentar în două legisla­turi, de presă și intrigile lui I. Roșca.

Iar Frontul Popular i l-am lăsat lui Roșca.

Poate ca i l-am cedat prea ușor. A fost și o greșeală, pentru că Frontul Po­pular, creat de scriitori, și nu de Roșca, avea o încărcătură de simbol, fiind identi­ficat cu idealul național.

Cu alte cuvinte, I. Roșca ne-a furat Mișcarea, ctitorită cu mari eforturi și ris­curi (inclusiv de subsemnatul, Grigore Vieru afirmînd cu o ocazie: „Nu Frontul Po­pular a creat ‹Literatură și Artă›, ci ‹Literatură și Artă› a creat Frontul Popular”). Și în loc să ne fie recunos­cator, ne urăște de moarte tocmai pen­tru binele pe care i l-am făcut, fără să înceteze de vreo zece ani să ne tot toar­ne lături în creștete.

Iar l. Roșca știa: cu cinismul, cu lip­sa de scrupule, îți poți face drum spre vîrful piramidei puterii din formațiune, călcînd peste unii, pe cînd alții se vor da de bună voie la o parte.

13. Un profitor

Cunoscutul istoric ro­mân Ion Pavelescu, (unul din autorii cărții „Istoria Basarabiei”), care a avut ocazia să-i cunoască pe I. Roșca și colegii săi de partid îndeaproape, avea să scrie într-un articol publicat în „România Mare”, la 8 februarie 2000 (pag. 7), următoarele: „Roșca a acumulat o ave­re la care, pe semne, nici nu visa. Dintr-un prapa­dit de slujbaș, torturat de apropierea chenzinei, s-a pomenit magnat de presă, posesor de conturi bancare, stăpîn pe un modern parc auto. Iurie Roșca a lovit fără milă în toți cei cu care a pornit la drum. Pe toți i-a spurcat, pe toți i-a terfelit. Și e de reținut că, în marea lor majoritate, aceștia îi erau și îi sînt supe­riori și sub raport intelectual, și sub ace­la al comportamentului. E mai curînd – sau în orice caz, așa pare – un profitor al curentului ajuns la modă cu un deceniu și mai bine în urmă. Unul care a făcut din patriotism un fel de industrie. La noi, un scenariu, daca nu similar, în orice caz, destul de apropiat, fusese pus la punct, în secolul trecut, peste munți, în Ardeal. Oamenii defunctului imperiu bicefal reu­șiseră să-i învrăjbească pe români, să-i împartă în două tabere și să-i determine să se sfîșie reciproc. Un lucru e în afara oricărui dubiu: cu sau fără Iurie Roșca, Unirea tot ce va face”.

14. În jocul comuniștilor 

Dintr-o parte lucrurile se văd mai bine. Petre Roman, ex-prim-ministru al Româ­niei, a declarat după vizita de acum cîțiva ani la Chișinău că la putere în Republi­ca Moldova se află comuniștii cu aliații lor – P.P.C.D- știi, conduși de I. Roșca.

De atunci, nu s-a schimbat nimic.

Ilie Ilașcu era și el nedumerit că mi­crofoanele, boxele, instalate de Roșca în timpul protestelor din Piața Marii Adu­nări Naționale, erau alimentate cu curent electric la prizele din Casa Guvernului. Să fi fost Guvernul atît de interesat ca chiar alături Roșca să strige la microfoa­ne: „Jos Guvernul!” Dar Tarlev și Voronin anume în perioa­da „manifestărilor comuniste” au căpătat cele mai multe credite de la Guvernul Rusiei.

15. Legionari moderați? 

I. Roșca mă învinuiește că aș fi mai extremist decît el. Dar cine timp de mai mulți ani a făcut o apologie deschisă a legionarismului pe paginile publicațiilor sale? Cine folosește terminologie și metode legionare și cine a inaugurat într-un ziar neliterar rubrica de poezie legionara „Cît încă-n noi Ieru­salimul cîntă”, care pe parcursul anilor 1999-2000 a publicat cele mai cunoscu­te imnuri legionare: (Un singur citat din poezia „Verde” de Sergiu Mandinescu: „Oștirea voievodului April Va dezrobi și de-astă dată țara. Iată-l venind cu paloșul ca para, Precum Arhistrategul Mihail etc.”, în care prin „voievodul April” ce urma să dezrobească țara e simbolizat Căpi­tanul Corneliu Zelea Codreanu, verdele fiind culoarea cămășilor oștilor Legiunii, care-și zicea „Arhanghelul Mihail” ș.a.).

16. Legea lustrației 

V. Cubreacov afirma perfid că „Legea Lustrației”, înaintată de PPCD, n-a devenit lege în fostul Parlament multe luni de zile, pentru ca textul să-i fie furat din calculator și să apară prezentat – cuvînt cu cuvînt – ca inițiativa deja a PPCD.

În Parlament Legea întrunise 39 de voturi. PPCD avea doar 9 deputați. De unde s-au mai luat atunci încă 30 de mîini ridicate?! Tocmai că ea a fost votată de deputații fracțiunii PFD și parțial, de cei din fracțiunea Convenției Democrate, con­dusă de M. Snegur.

A minți chiar în halul acesta e necreștinește, totuși.

17. Un fals creștin

Cubreacov se bate cu pumnul în piept că e creștin, că luptă pentru Mitropolia Basarabiei, pentru credință. Nimic mai fals. Cîteva exemple.

La 30 decembrie 1998, Parlamentul Republicii Moldova a votat Legea Culte­lor Religioase, acestea urmînd să fie în­registrate la Ministerul Justiției, și nu la Guvern, ca pînă atunci. Se dăduse, ast­fel, undă verde pentru înregistrarea Mi­tropoliei Basarabiei. Ministrul Justiției Ion Păduraru făcuse imediat un aviz favora­bil înregistrării Mitropoliei Basarabiei. Dar Legea n-a fost promulgată de către pre­ședintele Lucinschi și ea a revenit în Par­lament pentru a fi revotată. Dacă întru­nea 51 de voturi, intra automat în vigoare.

În ziua cînd a fost inclusă în ordinea de zi, însă, I. Roșca a găsit un motiv, unul fără niciun temei, ca să se certe cu Diacov și să părăsească în semn de pro­test, împreună cu toată fracțiunea sa, sala de ședințe, îl rugam pe Cubreacov: „Vlad, nu părăsiți sala, că se va revota Legea despre Culte, ca să poată fi înregistrată Mitropolia Basarabiei”. Dar Cubreacov a fost de neînduplecat: „Cum să nu ieșim, cînd banditul acesta de Diacov…” Și a ieșit cu toată fracțiunea lui, iar la revotarea Legii n-au ajuns cîteva voturi, exact ale lor, care ședeau în bufetul Parlamentului, cultele religioase urmînd a fi înregistrate și de atunci încolo tot de guvern, care avea o atitudine ostilă față de Mitropolia Basara­biei.

Deci PPCD n-a dorit înregistra­rea Mitropoliei Basarabiei la înce­putul lui 1999.

La 19 noiembrie 1999, cînd în ordinea de zi fusese inclus „Pro­iectul privind modificarea Legii învățămîntului, referitor la introduce­rea religiei în școală”, comuniștii propun ca Legea să fie scoasă din ordinea de zi. Secăreanu iese la microfon și zice: „Noi susținem propunerea comuniștilor”.

Îl strig de pe loc pe Cubreacov, care mi se păruse ceva mai creștin-democrat: „Vlad, e vorba de re­ligia în școală”, la care dînsul mi-a replicat: „Cine o s-o introducă, Grimalschi?” „El”. „Decît el, mai bine deloc”.

A. Grimalschi era ministru din partea PFD.

Dacă proiectul de Lege ar fi fost înaintat de către comuniști ar fi fost bun, iar dacă era elaborat de unul de-ai noștri, mai acceptabil pentru ei ateismul în școli.

Logică necreștină!

18. Roșca contra Europei

Rușinoasa coaliție cu comuniș­tii în Parlamentul din perioada 1998-2001, cînd Roșca cu Voronin au creat o stranie Alianță Comunist-Creștină, nu are nicio scu­ză.

Aceasta a dat jos Guvernul Sturza, ca să nu putem intra vreo­dată în Uniunea Europeană.

Timp de zece ani de zile mun­ciserăm cu toții să intrăm în Uniu­nea Europeană. Ca o consecință a unor demersuri din partea Alian­ței pentru Democrație și Reforme (ADR) – la summitul de la Helsin­ki care urma să aibă loc la 10 de­cembrie 1999, Republica Moldova avea să fie primită ca observator în Pactul de Stabilitate din sud-estul Europei. Aceasta e prima etapă de integrare în Uniunea Eu­ropeană, în acest sens primul-ministru al republicii de atunci, I.Stur­za, fusese invitat pentru consultări cu șeful cabinetului de miniștri al Belgiei la Bruxelles (la 16 noiem­brie), cu ministrul de externe al Germaniei, la Berlin (17 noiembrie), cu Al Gore, vicepreședintele SUA, la Washington (28 noiembrie), care ne promiseseră din timp susținere fermă, încă la întrunirea de la Praga a țărilor Uniunii Europene, care avusese loc la 5-6 noiembrie 1999, primul-ministru al Italiei a propus ca în Documentul de la Helsinki să fie inclus următorul alineat: „Republica Moldova devine o Țară eligibilă pentru procesele de integrare europeană”.

Asta însemna o orientare cla­ră spre integrarea europeană și abandonarea zonei CSI. Și atunci Moscova s-a speriat că ne pierde. Cu jocuri de culise numai de ea cunoscute Guvernul Sturza e de­mis, ca să nu aibă cine se pre­zenta la Helsinki. Acest lucru s-a făcut cu concursul comuniștilor lui Voronin și cu frontiștii lui Roșca. Urma, într-un plan al UE, să ne in­tegrăm în Europa Occidentală prin România și împreună cu România. Din surse sigure știu că președin­tele României Emil Constantinescu s-a umilit ca să-i telefoneze lui I. Roșca, rugîndu-l să demită Gu­vernul Sturza, dar să-l demită după summitul de la Helsinki. Dar Roșca nu l-a ascultat. Se vede că a avut alte sugestii ceva mai autoritare din alta parte.

L-am rugat atunci și noi pe I. Roșca: „Îl demitem după Helsin­ki”. „Nu, acum, că-i corupt”.

Dacă era corupt, Voronin îl aresta de mult. Și apoi noi i-am reproșat: „Esti vicepreședinte al Parlamentului. Ai acces la orice document, prezintă-ne măcar unul, ca să ne convingem și noi”.

Dar nu ne-a prezentat niciunul.

Guvernul Sturza e demis la 9 noiembrie 1999, astfel că la sum­mitul de la Helsinki, la masa cu stegulețul Republicii Moldova, nu se afla nimeni, pentru că Republi­ca Moldova nu avea Guvern la acea oră.

Dacă nu era demis Guvernul Sturza atunci, azi eram cu un pi­cior în Uniunea Europeană. Dar așa sîntem cu capul bagat în juvățul CSI.

Acest detaliu vorbește că Roșca nu vrea integrare în Uniunea Europeană decît în vorbe, în fapte el a făcut jocul Moscovei.

19. Alianța comunist-creștină

Ce-a mai însemnat căderea Guvernului ADR?!

1) Sistarea alocării a 37 mili­oane de dolari pentru retragerea trupelor ruse de pe teritoriul Repu­blicii Moldova.

2) Blocarea unui credit de 35 de milioane de dolari promis de B.M. Renunțarea finanțării din par­tea Comunității Internaționale, dînșii însemnînd de fapt izolarea Re­publicii Moldova de Comunitatea Internațională și plasarea fără al­ternative pe orbita CSI-ului Econo­mic, Politic și Militar.

Roșca cu Voronin au mai avut și alte acțiuni comune:

– Destrămarea Alianței pentru Democrație și Reforme;

– Debarcarea lui Valeriu Ma­tei, din funcția de vicepreșe­dinte al Parlamentului, și înlocui­rea lui cu șovinul V. Mîșin.

– Înaintarea Legii despre Republica Parlamentară cu alegerea Președintelui Țării de către Parla­ment, care înseamnă lipsirea drep­turilor poporului de a-și alege președintele;

– Înlocuirea democratului Arcadie Gherasim de la televiziu­ne cu un comunist;

– Debarcarea lui Grimalschi și substituirea lui cu co­munistul Vancea, și tot așa…

Toate acestea n-au fost jocuri nevinovate „de-a țara”, ci lucruri mult mai grave...

Să fi uitat lumea noastra cine i-a adus pe comuniști la putere, cine a denigrat cel mai mult noțiu­nile de „democrați”, „democrație”, „reforme” etc.?!

Publicația „Jurnal de Chișinău” formula Bizareria Anului 2000 ast­fel: ”Democrații care îi aduc la putere pe comuniști”, creînd Alian­ța numită „comuno-frontistă”.

De aceea, saltul sportiv mai re­cent al lui Roșca de pe gloaba filocomunismului (el declarînd atunci că nu are „alergie de la ideea comunistă”) pe armăsarul antico­munismului este nesinceră.

Roșca și Voronin, din păcate, fac parte din aceeași echipă. Nu­mai cine nu are ochi nu poate ve­dea acest lucru. Doar uneltele lor sînt altele (unii strigă: „jos comu­niștii”, ceilalți: „jos fasciștii!”), dar scopurile lor sînt aceleași: distru­gerea în continuare a dreptei de­mocrate, a partidelor naționale, consolidarea partidei filoruse etc.

Roșca îi convine lui Voronin. Pentru că de vreo cîțiva ani el repre­zintă o „sperietoare” pentru alegă­torii săi rusofoni („Dacă vin aceștia, vă spînzură a doua zi”), care se consolidează și mai mult în jurul lui, dar și pentru Moscova („Dacă nu mă sprijiniți pe mine, Roșca va uni R. Moldova cu România”).

20. Prietenii au dușmani comuni

E straniu faptul că toți dușma­nii comuniștilor devin, brusc, și duș­manii lui Roșca.

Este foarte important să fie cre­ată în preajma alegerilor din 2005 o Alianță largă, dar pe care Roșca n-o vrea decît în declarații. El vi­sează în voce: în viitorul Parlament comuniș­tii vor avea 93% și noi 7%.

Dar acest 7 la sută, pe care-l are partidul lui Roșca de 10 ani încoa­ce, nu va rezolva nici una din proble­mele cu adevărat ale noastre.

Iar Roșca nici nu vrea mai mult.

Pentru el nu e important să cîștige dreapta națională (doar ea a avut în Parlamentul trecut 61 deputați din 101), ci el să acceadă în Parlament cu cîțiva oameni de-ai săi fideli nu Cauzei, ci lui personal.

Acum Roșca s-a apucat și de capul lui Urecheanu, pe care Voronin îl consideră concurentul său numărul unu. La ședința CAIC de la începutul lui martie, la care am fost prezent din partea PSL, și unde a fost lansată fraza: „Ure­cheanu și Mișcarea ‹Moldova noastră› sînt mai periculoși ca comuniștii”, Roșca l-a atacat in­calificabil pe Urecheanu, că e omul Moscovei, că la Moscova s-a întîlnit cu Lujkov între patru ochi și iată ce-au pus la cale, apoi că s-a vă­zut cu un consilier al lui Putin și în limuzină iata ce-au discutat… A relatat vreo jumătate de ora despe toate mișcările pe care le-a făcut la 25 februarie Urecheanu la Moskova și nimeni n-a pus întrebarea: „Stai, domnule, da de unde cunoști dumneata toate acestea?!”

Fruntașii PPCD și cei de la „Flux” știu cînd se duce Urechea­nu la Moscova, cînd vine; cunosc ce-a discutat acesta cu Lujkov în­tre patru ochi, știu cînd pleacă Braghiș și unde pleacă, cînd vine și cît se va reține, știu ce vorbește Diacov în fața oglinzii din camera sa de la Ambasada Moldovei de unul singur… Cine îi informează? Să aibă ei împrăștiate aparate de ascultare prin toata Moskova? Să fi implantat dînșii în papucul lui Braghiș aparate de interceptare? Să se afle KGB-ul moscovit la dis­poziția PPCD-ului nostru?!

Sînt întrebări pe care orice om normal și le pune, dar răspunsul îl cunoaște, bănuim, numai Roșca.

21. Ura de origine creștină?!

I. Roșca le cere de ani de zile „cinci minute de ură” obligatorii „creștinilor” săi, atunci cînd aceș­tia se întîlnesc cu electoratul.

De ce nu cinci minute de iubi­re?!

Dar, se știe, nu se poate edifi­ca nimic durabil pe ură. Dînșii apre­ciază oamenii nu după fapte, ci după zvonurile difuzate tot de ei despre aceștia.

Ei dezbină, distrug, urăsc și pretind că o fac în numele lui Dum­nezeu.

Nimic mai greșit.

Iar eu cred că oameni capabili de atîta ură precum sînt Roșca sau Cubreacov, dacă ar pune mîna pe putere ar fi capabili de orice, în pri­mul rînd i-ar extermina pe ai lor. Apoi – pe ceilalți.

22. Interesele personale mai presus!

Eu am crezut și cred că în Miș­carea de Eliberare Națională e ne­voie de fiecare om.

Roșca crede că e nevoie nu­mai de el. (Și de cîțiva lingăi, care să umble să pîndească, nopțile, cu bîtele de basebal adversarii lui personali la scările blocurilor).

Roșca și-a pus interesele per­sonale mai presus decît cele de partid, iar pe cele ale partidului mai presus decît cele Naționale.

El vrea să dea mereu de înțe­les că Basarabia are un singur patriot: I. Roșca. Vrea să lase im­presia că vrea să facă Unirea de unul singur.

Dar Unirea nu-l preocupă cu adevarat pe Roșca. El are alte mi­siuni. Pentru că Unirea cu Țara va putea fi făcută numai prin prelua­rea puterii, iar dînsul distruge din timp orice alianță posibilă.

„Din înfrîngere în înfrîngere, așa înaintam spre marea victorie”, această spusă a lui Mao îi caracterizează și pe ac­tualii lideri ai PPCD, care au adus Mișcarea inițiată de scrii­torii, savanții, intelectualii Basa­rabiei, și nu de „muzeiștii” ei, pe o linie moartă.

23. PPCD – un partid antiunionist

I. Roșca aproape că are pre­tenția că ar trebui să-ți ceri voie de la el ca să-ți iubești țara, că doar el are dreptul să elibereze adeve­rințe de român, monopolizînd o cauză contra căreia lupta, de fapt.

Cine a fost atent poate desco­peri că Roșca a luptat eficient doar contra unioniștilor, contra celora care fac cu adevărat cîte ceva pen­tru cauza românească.

Și aici întreb: poate fi numită unionistă o formațiune politică ce luptă contra altor unioniști?!

Poate fi numit unionist un par­tid care – inventînd mai degrabă pretexte (corupție etc.) – a distrus mișcarea unionistă din Basarabia?!

Poate fi numită creștină o for­mațiune în care fruntașii acesteia colcăie de ură patologică față de alți creștini?!

Vrea sincer cineva unirea cu Țara, care nu luptă atît pentru uni­rea cu Țara, cît împotriva celor care pledează pentru unirea cu Țara?

Se știe că cel mai subtil antiromânism este românismul țipat.

Isteria lui Roșca a avut un efect invers: lumea s-a îndepărtat de Ide­ea Unirii.

Tot el a compromis noțiuni sfinte ca România, român, Unire, Basa­rabia etc.

Interziceți-i să mai rostească aceste cuvinte, dacă doriți ca vi­sele să vi se împlinească!

Cu fraze unioniste, Roșca a distrus Mișcarea Unionistă din Basarabia.

Cu sloganuri unioniste, I. Roșca ne duce spre Moscova.

Cu sloganuri unioniste, I. Roșca ne duce spre Moscova.

Cu fraze de Unire, ne-a răzlețit și pornit pe unii contra altora.

Cu fraze de dragoste de româ­nism, Roșca a adus comuniștii la putere. Pentru mulți ani înainte.

O formațiune care luptă contra celora care luptă pentru Țară, lup­tă, de fapt, contra Țării.

Și totuși nu vreau încă să cred că lupta lui Iurie Roșca contra Miș­cării de Eliberare Națională s-a în­cununat cu succes. Mai cred că aceasta poate reînvia.

24. În fața istoriei

Pentru că a distrus Mișcarea de Eliberare Națională, pentru că a adus Partidul Comuniștilor la putere (care poate face ca lucruri­le să devină ireversibile: federali­zarea republicii, rescrierea Consti­tuției, includerea R. Moldova în Uniunea Rusia-Belarus etc.) Iurie Roșca va trebui să dea seama în fața Istoriei.

Și el, dar și colegii lui din frun­tea acestei mișcări antinaționale, antiunioniste și anticreștine.

Dar și cei care-l tot votează ca Roșca să ajungă deputat, care, orbiți de sloganurile lui unioniste, nu văd că dînsul doar în vorbe este cu ei, în fapte fiind contra lor.

25. Între lupi m-aș simți mai om

Cînd văd atîta discordie și atîtea ambiții, care fac numai rău nea­mului nostru, de-mi vine, vorba cîntecului, „să dau cu cuțitul în pia­tră”, sau cînd efortul îmi este inter­pretat pervers, de multe ori mă gîndesc, vorba marelui Eminescu, „să-mi spînzur lira în cui” și să mă retrag la o stînă sau la o mânăsti­re, unde m-aș simți, între cărțile cu iz de vechime, sau între oi și lupi, mai om.

Căci – pentru cine muncesc?!

Nu recrutează „L.A.”, de cînd am venit la cîrma ei, sau cărțile mele, manualele școlare, la care am trudit ani de zile, articolele de istorie etc. unioniști, inclusiv pen­tru partidul lui Roșca? De ce atunci liderii aceștia lovesc în cei care muncesc pentru posibila glorie vii­toare a formațiunii lor?

Pentru că, bănuiesc, alta este misiunea lor.

Iar în privința articolului „Rusoaicele-2” – va trebui să treacă niște ani, poate douăzeci, poate cinci­zeci, dragi cititori, ca să vedeți, totuși, cîtă dreptate am avut.

Pînă atunci, să ne auzim de bine!