"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Duminica a 2-a după Rusalii este dedicată Sfinților români. Să înțegem însă bine formula: este vorba despre acele mărturii, cunoscute și între timp recunoscute, altele urmând, dacă vrea Dumnezeu, să fie descoperite și cinstite în viitor, care s-au depus în cadrele a ceea ce numim de un secol România (cu și apoi fără Basarabia).
Revin astfel la teza pe care am tot expus-o: Ortodoxia românească este prin excelență integratoare, nu exclusivistă sau limitativă.
Concret, avem în calendarul nostru Sfinți de multe neamuri: sârbi, bosniaci, bulgari, ucrainieni, georgieni, greci, ruși, macedoneni etc. Inclusiv moaștele cele mai importante, așa zicând – la Iași, București, Curtea de Argeș, dar și la Niculițel sau la Mânăstirea Bistrița (olteană) –, sunt ale unor neromâni, etnic vorbind, dar asimilați de evlavia românească, exprimată în pelerinaje, iconografie, imnografie sau folclor.
Inclusiv acum, mai ales în diaspora, au loc convertiri. Pentru a vorbi doar despre mine, am botezat nemți, austrieci, un japonez. Desigur, unii o să îmi reproșeze că nu văd ”contribuția” propriului neam. Nimic mai greșit!
Mă repet: o Biserică locală precum a noastră, fără complexe, fără spaime sau înverșunări, a avut înțelepciunea, din care ne hrănim până azi, de a nu pune, la intrarea în Împărăția cerurilor, o placă în limba română. Sfinții români, cu explicațiile de mai sus, reprezintă distilatul cel mai de preț al universalității care se topește în veșnicie.
Sus să avem inimile!
