Jertfe pe munți. Cumplitul martiriu al preotului greco-catolic Oniga Tănase, ciuruit cu 32 de glonțe prin ușa în spatele căreia se ruga. Cum a fost arestat partizanul Mircea Dobre, după o luptă pe viață și pe moarte cu Securitatea genocidară

În friguroasa noapte de 3 spre 4 ianuarie 1953, mai multe efective de Securitate și de Miliție înconjoară o casă din Gura Văii, comună aflată nu foarte departe de Târgu Lăpuș, între dealuri înalte și împădurite. E lună plină. Agenții împușcă dulăul ciobănesc și se răsfiră în jurul casei cu pistoalele mitralieră pregătite. 

Situată în mijlocul comunei, gospodăria aparținea părinților preotului Nifon, care nu locuia acolo, în acel moment fiind deja arestat și zdrobit. Securiștii aflaseră că în una din camere se aflau doi fugari pe care autoritățile comuniste îi vânau cu sălbăticie încă din ꞌ47, scăpându-le printre degete în repetate rânduri: partizanul Mircea Dobre (foto jos) și preotul greco-catolic Oniga Tănase (mai multe detalii AICI despre rezistența armată anticomunistă din Munții Țibleșului – Maramureș și Țara Lăpușului).

(Partizanul Mircea Dobre / sursa foto: ”Jertfe pe munți. Din rezistența armată anticomunistă din Munții Țibleșului – Maramureș și Țara Lăpușului”, Editura Evdokimos, 2016)

Cei doi sperau și se rugau să nu fie depistați până în martie-aprilie, când intenționau să apuce din nou calea codrilor, odată cu topirea zăpezii, deși Mircea Dobre bănuia că securiștii urmau să intervină în forță, întrucât părintele Nifon făcuse o neglijență care cu greu ar fi putut trece neobservată – umpluse o sanie cu alimente și îi aprovizionase chiar în prima zi de Crăciun, fapt remarcat și de un pădurar notoriu pentru colaborarea cu Securitatea, dar și de alți informatori ai poliției politice. Din păcate, partizanul avea dreptate: în acele vremuri tulburi era mai mult ca sigur ca drumul părintelui Nifon la Gura Văii să nu fie înțeles doar ca o vizită de Sărbători la părinți, așa cum sperase acesta. Însă viscolea zi de zi iar nopțile se lăsa un ger de crăpau pietrele – nu aveau alte gazde și în astfel de condiții vitrege nici nu puteau pleca în munți, preotul Oniga Tănase (trecut bine de 40 de ani) confruntându-se și cu o serie de probleme de sănătate inevitabile vieții de proscris.  

Înaintea intervenției de la Gura Văii, securiștii l-au arestat și l-au călcat în picioare pe preotul Nifon. Finalmente, în acea noapte cumplită aveau să-l îmbrace cu o șubă de milițian și să-l împingă, împreună cu părinții bătrâni și bolnavi, în fața ușii în spatele căreia se aflau Mircea Dobre și Oniga Tănase, făcându-și socoteala că dacă aceștia vor trage își vor împușca gazdele. Însă Mircea Dobre mai avea un singur glonț, pe care-l păstra doar pentru el: 

”Aveam un pistol la mine cu un singur cartuș, pe care am scris MIRCEA. Îl pregătisem pentru mine, ca să mă împușc și ca să nu cad în mâinile securiștilor, conștient la ce chinuri mă vor supune și neștiind cât voi mai putea suporta”, relatează partizanul, în prețiosul său volum memorialistic: ”Jertfe pe munți. Din rezistența armată anticomunistă din Munții Țibleșului – Maramureș și Țara Lăpușului”.  

Numai că preotul Oniga Tănase, care, evident, se împotrivea cu vehemență sinuciderii, fiind un om profund religios, îi luase pistolul de sub pernă și îl ascunsese într-un alt loc, știind prea bine că tânărul și-ar fi curmat zilele fără să mai stea pe gânduri, având în vedere torturile abominabile care-l așteptau. 

Vă prezentăm, în continuare, evenimentele acelei nopți sângeroase, când Mircea Dobre s-a bătut pe viață și pe moarte cu numeroșii securiști, spărgându-i nasul unuia dintre ei și fiind împușcat în picior într-un final, fiindcă altfel nu putea fi oprit – imaginea este hieratică și reprezintă portretul partizanului anticomunist român. Puțin spus cutremurătoare sunt relatările luptătorului privind asasinarea preotului martir Oniga Tănase, care a rămas închis în cameră, rugându-se cu trupul lipit de ușă, în timp ce un ofițer de Securitate l-a ciurit, prin ușă, cu nu mai puțin de 32 de gloanțe. De notat că părintele i se adresează cu ”Mihai” lui Mircea Dobre întrucât acesta era numele conspirativ al partizanului. Cruzimea asasinatului și brutalitatea întregii operațiuni – aspecte valabile la nivel național în acei ani – prezintă adevăratul chip grotesc și genocidar al comunismului: 

”Revin la evenimentul (arestarea – n. red.) din seara când mi s-a zbătut ochiul. Părintele (Oniga Tănase – n. red.) s-a întins pe pat, obosit psihic. Eu, înainte, mi-am pus pistolul sub pernă, să-l am la nevoie. Părintele știa că-l țin întotdeauna sub cap și, cum el a fost întotdeauna, ca preot, împotriva gestului ca omul să-și ia singur viața lăsată de Dumnezeu, într-un moment de neatenție mi-a luat pistolul de sub pernă și l-a ascuns. (...)

Dar ce îți este scris în frunte îți e pecetluit și când toate drumurile merg spre arestare, nu mai poți scăpa. (...) În noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1953, când părintele a obosit psihic, mai mult adormit în patul ce era în dreptul sobei ce încă lumina puternic, fiindcă nu aveam ceas, mi-am zis că e trecut de miezul nopții; când luna plină mai obosea să rămână pe cerul înstelat puternic cu ger de crăpau și pietrele, dormitând lângă sobă, mi-am propus să mă întind câteva minute pe pat, fiind și obosit și stresat de atâtea gânduri: când va veni și ziua aceea (a arestării – n. red.)?

Nu știu dacă visam treaz sau era adevărat, dar am auzit cum câinele latră puternic, căci Leu – așa se numea – era un câine ciobănesc foarte puternic, dar am auzit tropote, tropote din toate părțile înconjurând casa. Geamurile ne erau camuflate, ca să nu putem fi văzuți de afară când aprindeam lumina. Nu-mi puteam permite să ridic camuflajul. 

Un pocnet de pistol am auzit și câinele și-a încheiat lătratul, a fost omorât din primul foc. L-am trezit pe părinte din somn, spunându-i: 

- Părinte, scoală-te, că ne-a venit necuratul în întâmpinare. Suntem înconjurați de Securitate!

Mi-am căutat imediat pistolul sub pernă, căci eu eram decis să mă împușc decât să cad în mâinile lor, dar nu l-am aflat. M-am repezit la părintele Oniga să-mi spună ce a făcut cu el. Era atât de speriat, încât nu mi-a putut spune nimic, tremura tot. 

În acel moment, bătând la ușă, se auziră glasurile părinților lui Nifon, care ne rugau stăruitor să le deschidem ușa, să-și ia hainele, că vor să meargă la Ileanda, la târg cu sania cu o vacă să o vândă. Acum pentru mine era clar că eram înconjurați de Securitate și că bătrânii se află în mâinile securiștilor cu pistolul la ceafă. Neștiind că eu nu am decât un cartuș pentru mine și auzind că sunt decis să lupt până mă vor lega sau împușca, i-au folosit pe bieții bătrâni ca scut. 

La rugămințile stăruitoare ale bătrânilor, trecând aproape 15 minute de când ne implorau, în cele din urmă am cedat și am deschis ușa. În momentul acela o lumină puternică mi-a fost pusă în față, o lanternă. Îl aud cât îl ținea gura pe ofițerul din față: 

- Sus mâinile!

Dar instinctul de conservare și apărare a propriei vieți este mai mare, rațiunea nu mai operează, numai instinctul. În loc să mă predau, m-am prins de reverul uniformei ofițerului și l-am rupt, l-am prins pe bărbat de patul pistolului, apoi l-am pocnit în față cu celălalt pumn, provocându-i o hemoragie nazală. Am strâns apoi lanterna în mâini de s-a îndoit, astfel că mi-au adus-o drept corp delict la proces, și s-a declanșat o bătaie pe viață și pe moarte între mine și ei. 

Părintele a închis imediat ușa după mine și sta închis în cameră. Securiștii fiind mulți la număr, era plin de ei și lupta a fost inegală. Am fost lovit în cap cu patul pistolului, că imediat au început să-mi curgă șiroaie de sânge din cap, reducându-mi vizibilitatea, și am luat alți pumni peste față, în spate, au dat cu tot ce au putut, ca să mă doboare și să mă lege. (...) Am ajuns cu ei în spate, aproape până la ușa de ieșire din casă – vedeți că n-am mai raționat nimic, căci nu puteam scăpa nicicum. 

Afară fiind alții, era un joc periculos, ca al mâței cu șoarecele, loveam și eu cu ce puteam, cu mâinile și picioarele, încât unul dintre ei s-a împiedicat și a căzut pe jos. În același timp am auzit un glas, cred că al conducătorului: 

- Trageți-i un glonț în picior, ca să fie dus viu!

Pentru moment n-am simțit nimic, apoi piciorul m-a lăsat în gol și am căzut în genunchi. Bătrânii amândoi au leșinat și la ieșire i-am văzut întinși pe pat. Eram slăbit de atâta luptă, sângele îmi țâșnea din cap în șuvoaie, căci am fost lovit de mai multe ori. M-au legat cu nojițele de la opinci cu mâinile la spate și m-au bătut din nou cu patul puștii peste mâini și picioare, de aveam impresia că nu mai dispun nici de mâini, nici de picioare. Fața îmi era atât de tumefiată de aproape nu mai vedeam cu ochii. (...)

Zăceam întins pe podea cu mâinile la spate, când l-am auzit pe ofițerul care m-a împușcat în picior strigând în dreptul ușii unde era părintele:

- Deschide repede! Trag dacă eziți!

Parcă îi văd și acum profilul ofițerului de Securitate, locotenent, cu o mustață mare blondă și el blond, ungur la origine și rău. Eu am strigat părintelui să nu stea rezemat de ușă, când l-am văzut pe ofițer că-și îndreptă pistolul automat spre ușă, că îl împușcă. În același timp a fost împușcat și aruncat la podea, ușa deschizându-se. Părintele zăcea jos la pământ într-o baltă de sânge, căci 32 de cartușe l-au ciuruit tot. Cu toate acestea, nu murise încă. 

Am rămas în cameră eu, un milițian, acest ofițer și părintele aflat la pământ. Și eu m-am sculat, m-am îndreptat spre părinte, am îngenuncheat în fața lui, l-am sărutat și el mi-a șoptit: 

- Mihai, ai grijă de familia mea... – de Puiu, copilul lui. Dacă mai scapi, nu uita niciodată și nu-i ierta pe acești dușmani ai lui Hristos și cere iertare familiei mele și tuturor, dacă din pricina mea a trebuit să sufere!”.

În răutatea lui, ofițerul, cât eram încă cu fața spre părinte, m-a apăsat cu cizma pe capul sângerând, strigându-mi cu multă ură:

- Lasă, banditule, că peste puțin timp vă întâlniți în cerurile voastre și acolo aveți tot timpul să discutați, că Dumnezeul vostru va fi îngăduitor cu voi, că L-ați slujit! (...)

O sanie trasă de doi boi mari și puternici aștepta să ducă trupul aproape muribund al părintelui Oniga. Se auzeau zeci de oftaturi la vederea acestei situații, suspine ale populației. 

La trecerea mea singur cu acest ofițer criminal, l-am rugat insistent, trecând prin tufele dese acoperite cu zăpadă, să mă împuște și să motiveze că am voit să fug de sub escortă. Replica a fost promptă: 

- După ce vei da socoteală de toate faptele tale, vei primi prin lege glonțul binemeritat. Poporul nu iartă și prin glonț și spânzurătoare își pedepsește dușmanii poporului. Tu cred că ești conștient că ești dușman al poporului, fiindcă ai pus mâna pe armă ca să realizezi răsturnarea guvernului socialist.

Cu aceste cuvinte am ajuns în dreptul unui jeep, mi-a pus ochelari (orbi – n. red.) și ne-am oprit  tocmai la Securitatea din Dej”.