Unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei și personalității lui Steinhardt: „Steinhardt avea o părere proastă despre Liiceanu”/Deși astăzi îl invocă adesea, filosoful Humanitas „îl ignora complet în anii ’80, iar în debutul anilor ’90 refuza să publice Jurnalul Fericirii”

O apariție editorială rezultată dintr-o migăloasă și exhaustivă analiză a textelor lui Nicolae Steindardt - „Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor ”(Editura OMG, Alba Iulia, 2020) - vine să lămurească atât firea, realmente subversivă, bătăioasă, ostilă regimului comunist a autorului „Jurnalului fericirii”, atât de des invocat și citat în ultimul deceniu în texte sau discursuri publice care de care mai demagogice, cât și valoarea literară indubitabilă a textelor sale critice, filosofice sau de teorie literară.  

Autorul, Adrian Mureșan, a fost elogiat de critica de specialitate pentru că a reușit „o lucrare surprinzătoare, prin bogăția de nuanțe, prin suflul proaspăt, prin eleganța discursului, prin polemicile multi-direcționale pe care autorul le (a)duce, îmbogățind, iată, o posteritate bine-meritat proteică” (Clara Mareș/Observatorul Cultural). 

„Cartea lui Adrian Mureșan tratează central efortul necontenit prin care Steinhardt a pus în centrul textelor sale, timp de 50 de ani, morala, curajul, demnitatea, libertatea. Iar taina libertății nu poate fi decît „învingerea fricii de moarte“, după cum scria el însuși în revista Familia, (cea originală, și nu floarea de la butoniera politicului din 2020), cu scandal în redacții și birouri gradate, dar și cu maximum de folos pentru Doina Cornea și acțiunile sale. 

Solidaritatea profesoarei clujene cu mun­citorii brașoveni are și o aripă steinhard­tiană surprinzătoare, dar perfect explicabilă, prin demonstrația lui A. Mureșan: „Un mare cărturar al nostru spunea, nu demult, că omul cucerește taina libertății doar atunci cînd scapă de frică – de frica morții, în primul rînd. Voi, fraților, ați cucerit această mare taină – libertatea – , și prin aceasta ați devenit mai tari decît cei care v-au asuprit. Cinste vouă!“, mesaj transmis Europei libere și redifuzat către țară”, mai notează Clara Mareș într-un articol care poate fi citit integral AICI. 

Adrian Mureșan vorbește el însuși, într-un interviu pentru Pressone, despre elementele centrale ale volumului său, lămurind o serie de aspecte esențiale pentru înțelegerea personalității complexe a lui Nicolae Steindardt. 

Redăm mai jos câteva idei centrale ale interviului acordat Pressone pe care vă invităm să-l citiți integral AICI: 

„- Există unii intelectuali care relativizează procesul urmăririi permanente a lui Steinhardt de către Securitate, timp de 30 de ani, invocând disproporţiile unei asemenea confruntări: pe de o parte, fiinţa fragilă, bolnăvicioasă a unui fost deţinut politic (pe deasupra, şi creştinat, ceea ce putea echivala cu o „cuminţire” în ochii anchetatorilor, şi nu numai în ochii lor…), iar de cealaltă parte, un întreg Sistem represiv, bine articulat, pus la punct şi eficient. 

- Ne mai mirăm oare că Steinhardt tună şi fulgeră împotriva celor care echivalează creştinismul cu prostia, cu „a da Cezarului ce-i al Cezarului”? Ceea ce ignoră aceşti intelectuali (şi, în schimb, a înţeles foarte bine Doina Cornea) este valoarea simbolică acordată textului scris, într-un mediu represiv, adică semnificaţia spirituală şi politică a actului ori gestului mărunt, care înmulţit, poate produce fisuri tot mai adânci în Sistem. 

- De aceea, ei continuă să ţină şi astăzi te miri ce conferinţe mistificatoare, apropiindu-l de Noica, de fenomenul „Păltiniş” ş.a.m.d., de cercurile elitiste şi aristocratice, care dispreţuiesc însă vulgul, căutând mereu disocierea şi delimitarea grijulii (prin înălţarea de garduri cu sârmă ghimpată în calea refugiaţilor şi oprimaţilor), sau care, într-un acces de cinism, nu cred în relevanţa artei şi a esteticii în zona teologică, citindu-l pe Steinhardt într-o grilă care să le convină ideologic. 

- Steinhardt avea o părere proastă despre Liiceanu, polemiza în chestiuni de percepţie a artei cu Pleşu, iar despre estetica limitativă şi despre opiniile politice ale lui Noica avea păreri extrem de rezervate. Cu privire la aceştia a şi scris binecunoscutul eseu contestatar „Catharii de la Păltiniş”, căruia unii interpreţi îi găsesc alte explicaţii, arhisubtile, secundare, în realitate anodine.  

Prin urmare, ironia sorţii face că astăzi îi vezi scriind adesea şi bătându-se pe burtă cu Steinhardt tocmai pe acei intelectuali ale căror idei eseistul le-ar fi repudiat ori chiar le-a criticat, avant la lettre, încă din anii ’80. 

- Dreapta lui Steinhardt e dreapta unor intelectuali pro-europeni precum Ioan Stanomir, Antonio Patraş sau Matei Vişniec (dintre intelectuali, prefer să dau nume de literaţi, pe care îi cunosc mai bine din scris).

- Adepţii evazionismului căldicel, de pildă, ar rămâne poate descumpăniţi dacă i-ar citi cu atenţie textele postbelice. Câtă vreme, pe lângă subversiune, conceptul central al gândirii lui Steinhardt rămâne, începând cu Jurnalul fericirii (conceput în zorii anilor ’70), tocmai simpatia pentru cei slabi şi oprimaţi, pare straniu că această gândire este astăzi asumată ostentativ de către voci culturale precum Sorin Lavric sau Mihail Neamţu. 

- Elogiul lui Lavric sună fals aici, pentru că el se preface a uita de articolele publicate de-a lungul anilor în România literară, în care se îndoia, făţiş şi de mai multe ori, de relevanța lui Steinhardt pentru viziunea „tare” pe care actualul politician o propovăduia pe atunci, în materie de viziune teologică. 

- A uitat că-l numea pe Steinhardt, într-un text despre rigorile omileticii creștine, apărut în nr. 30-31/2016, drept un autor „previzibil şi neaşteptat de plicticos” și că, de altfel, nu i-a prea plăcut în mod special niciodată (cărui inchizitor i-ar plăcea?), după cum reiese și din publicistica sa mai veche: îl aprecia moderat, îi tolera frivolitățile literar-teologice și nimic mai mult. Aceasta era atitudinea dominantă.  

- Ehe, iată că domnul Lavric s-a făcut senator peste noapte și și-a schimbat brusc optica, dându-și seama că se poate folosi în scop politic de un scriitor, pe care bietele noastre fantasme soteriologice îl plasează ca model moral, să se poată „valida” în virtutea numelui acestuia, să obțină demagogic un profit de autoritate. Asta au făcut, de fapt, mulți dintre intelectualii politici de dreapta de la noi cu Steinhardt, după ’90, folosindu-se de prestigiul său în scopuri demagogic-electorale: tabăra naționalistă, sfera neo-legionarilor, Neamțu, chiar şi Liiceanu (care îl include acum în ediția adăugită a „Declarației de iubire”, după ce în anii ’80 îl ignora complet, iar în debutul anilor ’90 refuza inițial să îi publice Jurnalul pentru că ar fi fost „prea gros”, o eroare masivă, după care a declarat că a pierdut respectiva versiune a Jurnalului în depozitul editurii…). ”

La înmormântarea lui Constantin Noica, decembrie 1987

Adrian Mureşan s-a născut pe 24 septembrie 1982, la Cluj-Napoca. Este eseist, critic literar şi profesor de literatură română. A urmat cursurile Facultăţii de Litere, secţia Română-Franceză, şi programul masteral „Literatura română: modernitate şi context european”, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti, cu calificativul „excelent” (summa cum laude), sub coordonarea profesorului Mihai Zamfir. Publică cronici, eseuri, recenzii în reviste culturale sau de specialitate: Dilema veche, Observator cultural, Viaţa Românească, Steaua, Transilvania etc., şi proză pe platforma lapunkt.ro. 
Ultimele apariţii (în volume colective): Prezentul comunismului: memorie culturală şi abordări istoriografice, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; Studii de literatură română recentă: Teme şi motive literare în proza scurtă, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2016; Memorialistica românească: între documentul istoric şi obiectul estetic, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2017. Ediţii îngrijite: N. Steinhardt, Opere 16. Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanţat asupra neizbânzii, Polirom – Mănăstirea Rohia, Iaşi, 2013.