"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
”Piteștiul e o lectură obligatorie pentru a înțelege mecanismele prin care rațiunea sucombă. (...) Ce s-a petrecut la Pitești a fost diabolic. Pur și simplu diabolic. A fost răul dezlănțuit în istorie. A fost o acțiune de satanizare a omului prin om”, explică scriitorul, teologul și părintele Radu Preda, fost președinte al IICCMER, într-un interviu publicat în cel mai recent volum al doamnei Lucia Hossu-Longin, ”Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor”, Editura Hyperliteratura, 2020.
Așa-numitul ”Experiment Pitești” trebuie cercetat de o manieră distinctă, aplicată, altminteri nu i-am putea înțelege mecanismele complexe și profund perverse, modul în care ura va fi fost articulată până la zdrobire și obliterare în chinuri, ducând la o explozie a violenței și a diabolicului, la o răbufnire care nu a fost posibilă nici măcar în gulagul sovietic, așa cum punctează Soljenițîn.
De o cercetare distinctă are nevoie și celălalt mare experiment al cruzimii din gulagul românesc, avertizează Radu Preda – și anume experimentul îngropării de vii în tăcere, în bestiala ”Închisoare a Tăcerii” de la Rîmnicu Sărat, unde știm din memoriile lui Corneliu Coposu că după câțiva ani și-a pierdut capacitatea de a vorbi. De altfel, să nu uităm că Piteștiul și Rîmnicu Sărat sunt bolgii care au conlucrat în cazul ororilor inițiate, organizate și coordonate de Securitate în penitenciarul piteștean – la Închisoarea Tăcerii aveau să fie aduși câțiva dintre studenții care au jucat roluri importante în reeducarea de la Pitești, pentru a fi zdrobiți în noi torturi și interogatorii (aferente procesului-mascaradă ”Țurcanu”, când Securitatea genocidară a susținut minciuna mizerabilă că ”legionarii” ar fi declanșat violențele, la ordin extern).
Podul.ro vă prezintă în integralitate clarificările părintelui Radu Preda așa cum au fost acestea publicate în volumul doamnei Lucia Hossu-Longin:
”În cazul Piteștiului, ipoteza mea de lucru nu-i politică neaparat. Eu citesc în acest fenomen încercarea de a vedea până unde se poate merge cu rezistența psihică și sufletească a unui grup de oameni educați. Tineri, dar educați. Piteștiul nu a fost un fenomen eterogen. A vizat în principal oameni cu anumite pasiuni, inclusiv ideologice, inclusiv politice, dar care în general erau uniți în primul rând de o natură sănătoasă.
Erau mulți fii de țărani care erau emancipați, care erau deja la școli, care veneau cu un fond nealterat și care în perioada aceea tulbure de trecere de la regimul antonescian la cel legionar și revenind la cel antonescian și-au arătat anumite simpatii. Dar a reduce fenomenul Pitești doar la o acțiune antilegionară este o nedreptate în raport cu cei care nu au fost legionari și care totuși au trecut prin grozăvii care s-au consumat acolo. Acolo erau și regaliști, erau țărăniști, liberali, erau conservatori. Nu a fost un experiment monocolor politic și nici măcar confesional, dovadă că au ajuns acolo și reprezentanți ai unor culte neoprotestante.
Așadar, elementul comun care-i făcea interesanți pentru opresor era faptul că erau tineri, educați și aveau un fond cât mai apropiat de natural, adică era prima generație de oameni emancipați din mediile lor rurale. Se dorea cercetarea în amănunțime a limitelor la care se ajungea fie pe cale intelectuală, fie pe cale de manipulare psihologică, fie pe cale de brutalitate fizică.
Avem în vedere o tentativă de experiment în sensul clinic al termenului. Acolo s-au experimentat raporturi psihologice de o perversitate unică. Jocul acesta permanent între statutul de victimă și călău – o dată ești victimă, mâine ești călău, redevii victimă –, această suveică între cele două poziții este ea în sine ceva tulburător, dovadă că Soljenițîn nu întâmplător avea să spună că nici în gulagul sovietic nu s-a mers atât de departe. Măcar acolo știai foarte clar că ești de partea perdantă a istoriei, că ești un bandit și că îți meriți soarta.
Ori aici erai pus în situații de confuzie în primul rând sufletească puternică, pentru că acum primeai lovituri și acum erai obligat să le administrezi altora. Și aici intervenea un element experimental foarte evident: violența asta avea loc între oameni care se cunoșteau foarte bine. Erau și prieteni mulți dintre ei. S-a întâmplat pe mai multe planuri.
Ce s-a petrecut la Pitești, și o spun ca teolog acum, a fost diabolic. Pur și simplu diabolic. A fost răul dezlănțuit în istorie. A fost o acțiune de satanizare a omului prin om.
A avut nevoie de tenta anticreștină pentru că toate dictaturile, toate regimurile totalitare nu sunt de fapt decât niște eșecuri ale totalității. Pentru că încearcă să pună mâna pe tot: pe trupul omului, pe sufletul omului, pe visurile lui, pe aspirațiile lui, pe darurile pe care le are. Și, văzând că nu o poate realiza, se răzbună hidos. În mod fundamental, o dictatură, mai cu seamă una atee declarată, cum era cea comunistă, dar și cea național-socialistă, care era orice altceva, dar nu de inspirație creștină, deci toate dictaturile secolului XX au avut în creștinism și în dimensiunea spirituală un dușman adânc și periculos.
Piteștiul ar trebui cumva tratat rupt de restul spațiului concentrațional, nu pentru că celelalte forme de detenție nu au avut duritatea și cruzimea lor. Dar ce s-a întâmplat acolo, într-un timp relativ scurt, de doar câțiva ani, într-un mediu relativ mic – pentru că închisoarea de la Pitești nu a fost o închisoare mare, era una dintre cele mai moderne, se dorea a fi una umană, era construită în stilul Bauhaus, adică avea toate datele unui loc de detenție aerisit – reprezintă un experiment care ar trebui tratat distinct, așa cum eu pledez în mod insistent și asupra redescoperirii sau descoperirii, după caz, a celuilalt experiment perdant oarecum la cel de la Pitești, al îngropării de vii în tăcere, la Rîmnicu Sărat, unde știm din memoriile lui Corneliu Coposu că după câțiva ani și-a pierdut capacitatea de a vorbi. Acolo erai ca un mort, un viu închis într-un cavou și menținut în viață minimal, printr-o ieșire tot de unul singur sau cu gardianul la puțin aer, într-o curte îngustă, la care se adăugau bătăile care-ți erau administrate, dacă îndrăzneai să emiți sunete de un fel sau altul.
Bestialitatea nu are vârstă. Piteștiul ar putea fi un capitol foarte interesant de studiu în legătură cu modul cum se articulează ura, ura în aceeași societate. Noi suntem de regulă tentați să proiectăm scenarii de ură și de furie în raport cu străinul, cu alogenul, cu migrantul, cu cel care vine peste noi. Dar fenomene precum Piteștiul (...) ne arată că trebuie să redescoperim în plină epocă digitală, în plină epocă vezi Doamne a statului de drept consolidat și a democrației, trebuie să reluăm în calcul, inclusiv ca lideri ai comunităților noastre, mecanismele prin care ura domină orice formă de raționalitate și cultură oricât de înaltă ar fi ea.
Piteștiul e o lectură obligatorie pentru a înțelege mecanismele prin care rațiunea sucombă. Și asta nu doar în condiții de carceră. În condiții în care printr-un joc pervers al emoției, prin punerea în discuție fundamentală a unor calități intrinseci ale ființei umane ajungem să fim, vorba latinului, unii altora lupi.
Teologic vorbind, nu este nimic nou sub soare, ci doar forme noi prin care această constatare teribilă a răutății omului se prelungește și ajunge până la noi. (...)
Este o obligație de cronicar ca în actele matrice ale Secolului XX să fie precizate cu subiect și predicat blestemățiile care s-au petrecut”.
