Mă repet:

istoria tratată cu superficialitate, complicitate sau interes, pe termen mediu și lung ajunge să ne încurce și să ne deranjeze. 

Un exemplu: domnia lui Carol al II-lea reprezintă, cu excepția unor ctitorii culturale, o imensă, dureroasă și cu urmări nefaste catastrofă. Fără să știe, acest om născut într-o monarhie (iată argumentul antimonarhic al republicanilor!), nu a înțeles absolut nimic, nu și-a bătut capul, nu a cercetat și nici întrebat pe ce lume, de fapt, a nimerit. Orbit de pasiunile lui trupești, de antipatiile politice, de exemplele antidemocratice ale Europei epocii, nu a făcut absolut nimic pentru întărirea statului român. Dimpotrivă. A disprețuit regulile la cel mai înalt nivel, începând cu detronarea, la propriu, a fiului său, Regele Mihai, și până la suspendarea parlamentarismului. A batjocorit țesătura socială, a dezamăgit așteptările și, pe final, a plecat din Țară precum ultimul turist înainte de pandemie. O rușine! A nu o cunoaște și recunoaște, de drag de Monarhie (morganatică pe zi ce trece), este o greșeală gravă.

Tot un exemplu din istoria recentă: mult citata în aceste zile Mișcare Legionară. Născută din frustrare, din disperare și obidă, ea a fost varianta românească la naționalismele vremii, fără a fi avut timpul să ajungă nici hitleristă și nici fascistă. A fost, repet, răspunsul unei generații, la vârsta socială și emoțională de atunci, la ”globalizarea”/internaționala comunistă. Nimeni nu neagă, dacă este teafăr la minte și onest sufletește: a mizat totul, s-a luptat bezmetic și a nedreptățit, cum o face oricare putere omenească. Mai ales pe evreii făcuți răspunzători pentru relele lumii, motiv și azi să ne întrebăm cât adevăr și câtă mitologie se ascund aici. A exagerat, a derapat și, în final, a sucombat. Cum? Nu prin luptă electorală, nu prin forța argumentelor și nici prin demascarea propriilor slăbiciuni, reale sau inventate. Nu, doar prin crimă și prin miile de destine supuse, în lagăre și închisori, la proba ultimă a caracterului. Unii, nu toți, evident, au dovedit că înainte de a fi legionari sau simpatizanți sunt, de fapt, oameni. Nu puțini, în pragul morții, s-au convertit. Or fi intrat după zăbrele de dragul Căpitanului, dar au căpătat respect, într-un final, față de General: de Hristos. A nu cunoaște și recunoaște aceste realități este o greșeală. 

Apoi, comuniștii: aduși în Țară precum primii cartofi în Europa, crescuți anapoda la început, neînsemnați, au cucerit treptat câmpul politic. Au executat ordinele de la Moscova, inclusiv punând bomba la Senat, în 1920. În favoarea lor, la judecată, s-au exprimat favorabili clemenței liderii partidelor istorice, toți convinși că o democrație nu se poate baza pe interdicții. După o vreme, fix aceștia au înfundat pușcăriile foștilor anarhiști amnistiați. Ajungând prin fraudă electorală și prin teroarea Armatei Roșii la putere, comuniștii au făcut ce au știut mai bine: dezastru. Au anulat raporturile de proprietate, aneantizând ierarhia valorică a societății românești, au înregimentat și, la nevoie, încarcerat elita intelectuală, economică, politică, militară, educațională, țărănească sau religioasă. Nu au iertat pe nimeni. Au ucis, precum Irod, mai mulți pentru a fi siguri că nu scapă niciun ”element dușmănos”. Devenit naționalist, comunismul românesc s-a dovedit, finalmente, la fel de hidos precum pretinsa lui iubire de patrie. Căzut simbolic, acum peste trei decenii, regimul dictaturii proletariatului s-a amestecat cu prezentul precum vinul în apă sau plasticul cu bumbacul în pânza noii libertăți. Așa am ajuns să avem urmași de foști comuniști care, acum, ne conduc și, în funcție de conjunctură, ne execută ideologic sau ne dau afară, precum pe niște câini bătrâni, din demnitățile publice. A nu cunoaște și recunoaște aceste realități este o greșeală.

Una peste alta: chiar dacă nu suntem în posesia adevărului istoric, fără a face procese de intenție nimănui, fără a urâ etnic pe careva, atenți însă la haosul organizat în care este sechestrată de un an lumea, a nu discerne, fie și în Duh, timpul în care ne-a îngăduit Dumnezeu să trăim reprezintă o gravă greșeală. Un păcat...

Sus să avem inimile!