Hoții strigă „hoții!” sau cum socialiștii pro-ruși de la Chișinău se erijează în mari apărători ai Constituției

Discuțiile publice despre dreptul președintelui Republicii Moldova de a desemna un premier pe baza convingerilor sale (sau în temeiul „intimei sale convingeri”, vorba preferată a judecătorilor moldoveni) au scos la iveală în societate un număr neașteptat de mare de apărători ai Constituției. Practic, toți adversarii politici ai Maiei Sandu au devenit dintr-o dată foarte preocupați de intangibilitatea și inviolabilitatea Legii Supreme (dar mai ales a jurisprudenței constituționale), fără ca atitudinea și conduita lor publică de până acum să-i recomande în mod special pentru acest rol care nu prea li se potrivește și care le este mai curând impropriu.

În treacăt fie spus, jurisprudența constituțională, așa cum se prezintă ea în momentul de față, s-a stratificat în timp pe baza unor hotărâri mai mult sau mai puțin discutabile, în anumite contexte politice, ale Curții Constituționale. Unele componențe ale CC s-au plasat, prin interpretările pe care le-au dat, în mod evident de partea unor partide influente la vremea respectivă. Chiar hotărârea din luna decembrie 2015, prin care președintelui i-a fost retras dreptul discreționar de a desemna un premier și la care a făcut trimitere Curtea Constituțională acum câteva zile, când a anulat decretul Maiei Sandu de nominalizare a Nataliei Gavriliță în calitate de prim-ministru, a fost puternic contestată de către o serie de juriști independenți pentru caracterul ei vădit părtinitor, în favoarea fostului lider al PD, Vladimir Plahotniuc, și în defavoarea fostului președinte Nicolae Timofti. Există voci avizate care susțin că acea hotărâre trebuia demult revizuită, înainte ca să producă și alte daune decât cele pe care le-a pricinuit până acum democrației firave din Republica Moldova.

Curtea Constituțională, ca instituție, a fost, să ne amintim, puternic discreditată și de obediența acelei componențe care în luna iunie 2019 a pronunțat o hotărâre halucinantă având semne de lovitură de stat, despre care s-a spus că ar fi fost scrisă la sediul Partidului Democrat, prin care era dizolvat Parlamentul și anulat votul de instalare a Guvernului PSRM-Blocul ACUM. A fost nevoie de intervenția în condiții de forță majoră a Comisiei de la Veneția pentru ca judecătorii Poalelungi & Co să-și pună cenușă pe cap și să demisioneze in corpore, ca să spele măcar o parte din rușinea de care s-au umplut și ei, și întreaga instituție, ca să nu mai vorbim de imaginea internațională a Republicii Moldova ca stat, puternic compromisă după acel episod. Să recunoaștem că nu e simplu să ne raportăm fără un sentiment de inadecvare la jurisprudența Curții Constituționale la care și-a adus contribuția și acea componență de tristă faimă, care a pretins și ea, până a fost nevoită să se retragă, sub presiunea publică și internațională, precum și în fața unor evidențe de ilegalitate, că hotărârile sale au fost, până la proba contrarie, ”definitive și nesupuse niciunei căi de atac”.

Chiar dacă, cu excepția hotărârii din perioada rătăcirii totale din iunie 2019, restul „moștenirii” constituționale a devenit literă de lege, aceasta nu poate fi asumată fără crâcnire, din cauza riscului ca realitățile politice puse în prezent în discuție să fie tratate cu un exces de formalism. Mai ales dacă ținem cont de „creativitatea” debordantă de care a dat dovadă Curtea Constituțională în ultimul deceniu. În același timp, vedem că unor decidenți politici li se refuză o minimă libertate de a înțelege în felul lor anumite prevederi constituționale, ceea ce crează o disproporție ciudată și, cel mai curând, nedreaptă. Peste tot în lume, inclusiv în democrațiile avansate, puterea politică are o marjă de manevră mai mare decât cea judecătorească, a cărei „intimă convingere” trebuie să se întemeieze exclusiv pe prevederile legale. Curtea Constituțională nu ia decizii politice, chiar daca politicul are un rol în numirea sa.

Iată de ce chemările insistente și pretențioase ale socialiștilor la respectarea Constituției, când ei de fapt fac trimitere la niște interpretări discutabile care nu fac parte din corpul inițial al Legii Supreme, trebuie privite nuanțat și în context. Poate nu ar fi de prisos să fie scoase în prim-plan mai întâi interesele lor înguste de partid și abia pe urmă – sau chiar în ultimul rând – preocuparea lor sinceră pentru neadmiterea unor devieri de la normele constituționale.

Încercând să se remarce ca niște fervenți apărători ai Constituției, prin înfierarea Maiei Sandu pentru curajul acesteia de a respinge o candidatură la funcția de prim-ministru pe care a încercat să i-o impună o majoritate de strânsură cu reputație îndoielnică, socialiștii încearcă să facă uitat disprețul lor endemic pentru legalitate. Cu un lider care a fost filmat în timp ce este mituit și cu fruntași care și-au măsluit declarațiile de avere pentru a nu fi descoperiți că sunt finanțați de peste hotare prin intermediul unor firme offshore, PSRM are serioase probleme de credibilitate atunci când încearcă să se afișeze ca promotor al constituționalității în Republica Moldova. În rarele lor momente de sinceritate socialiștii ar trebui să recunoască faptul că ei au reușit performanța negativă de a-și subția nucleul dur de alegători pro-ruși, foarte greu de dislocat în condiții obișnuite, din cauza corupției revoltătoare a liderilor lor, ceea ce vorbește încă o dată despre desconsiderarea pe care o au ei în sânge față de lege.

În cuvinte simple, ei sunt cei mai puțin indicați să se prezinte ca fiind de partea Legii Supreme. Exact ca și fostul lor mentor Vladimir Voronin, care și-a făcut un titlu de glorie (nemeritat) din faptul că n-a crâmpoțit Legea Supremă atunci când a dispus în Parlament de o majoritate constituțională de 71 de deputați, între anii 2001-2005. În realitate, bătrânul comunist a fost temperat de reacția furibună a străzii la prima sa încercare de a introduce, în 2002, limba rusă în clasele primare și a elimina Istoria Românilor din programa școlară.

Să nu ne facem iluzii: înclinația pentru legalitate a urmașilor bolșevicilor durează exact cât le convine. De-a lungul ultimului secol ei au demonstrat cu prisosință de ce sunt în stare după ce preiau conducerea statului și cât preț pun atunci pe normele legale.