Cine este esențial

pentru o societate? La această întrebare se pare că există răspunsuri clare pe care le deducem din ordinea la vaccinare. Desigur, la noi și în alte părți, unii sar gardul, se bagă în față. Iarași, nimic nou, nici măcar scandalos. Doar o reconfirmare a naturii umane. 

Revenind la esențialii din viața noastră, cine sunt ei? 

Desigur, înainte de oricine, familia, restrânsă sau lărgită, de aici sau de dincolo, cunoscută sau mai puțin frecventată. Apoi, probabil, vecinii. Că stai perete în perete, gard în gard, și doar nu vrei să te infectezi. Mai departe, toți cei care intermediază circulația dintre banii tăi și produsele sau serviciile de care ai nevoie: vânzători, benzinari, casiere, menajere, precupețe, meșteri, băiatul cu antena, cel cu deblocarea telefonului, ăia cu dezăpezirea, amanta uitată în izolare. 

Dacă lucrezi și ai copii, orizontul se lărgește amenințător: colegii, șefii, profesorii lu' cel mic, meditatorii, proful de engleză, cel de tenis, profa de desen, de balet, clienții, contactele sociale inevitabile. Pe scurt: toți cei care mișcă prin fața ta. 

Din toate părțile, dar chiar de peste tot, ai numai potențiale riscuri. Te ferești, te protejezi, schimbi a cincea cremă într-o săptămână, mâinile devenind între timp prelungiri reptiliene de la atâta dezinfectant. Asculți cu religiozitate știrile, te șochează cifrele, te înspăimântă cazurile de cunoscuți sau chiar de rude care au pățit-o. Nu mai dormi bine sau, compensatoriu, trăiești fiecare zi ca fiind ultima. 

Încet-încet, numărul celor esențiali în viața ta se reduce, se usucă precum coaja unui, cândva trufaș, rotofei pomelo. Ești din ce în ce mai singur/singură. Ceilalți din casă sunt ocupați cu comenzile pe internet, cu lecțiile, cu schimburile de mesaje, cu serialele. 

În colțul tău de existență, chircit, mângâind mecanic motanul, pricepi – de ce, oare, atât de târziu? – că nu scapi de moarte. Acum sau peste alte zile sau ani. Îți faci inventarul bolilor și al slăbiciunilor. Oricum, planurile sunt inutile, concediile improbabile, frigiderele, inclusiv lada frigorifică din boxa de jos, pline. Te vezi și te simți prins ca un fluture în insectar. Nu îți lipsește aparent nimic, dar duci dorul de totul. 

Putea fi mai rău: ai măcar un balcon, chiar o terasă. Mai scapi, clandestin, la un prieten care stă la curte și de la care te întorci după miezul nopții ca și cum ai veni de la munci. Doar ai hârtie că ești esențial. 

A, să revenim: cine este, totuși, esențial în viața ta? Nu știi. Numai strâmtoarea îți arată. Ca de atâtea ori în ultimele luni, la capăt de fir telefonic, în mesaje sau la marginea patului de spital sau a gropii, am văzut, simțit, metabolizat că nu știm din vreme prioritățile, că esențialii din viețile noastre nu sunt același lucru cu obișnuiții, că, la limită, esențiale cu adevărat devin chipul unui până atunci necunoscut, mâna lui caldă, lacrimile pe care le ascunde sub mască.

 - Bună seara, părinte!

- Bună seara!

- Mi-a murit azi soțul. 

- Dumnezeu să îl odihnească!

- Nu știu ce să fac...

- Nu sunteți singură.

- Of, mulțumesc!

- Pe curând.

Sus să avem inimile!