"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Prin vizita sa la Bruxelles, Maia Sandu pune capăt unei derive diplomatice prelungite în care s-a aflat în ultimii ani Republica Moldova, victimă a unor experimente dezastruoase la care a fost supusă de foștii săi conducători.
Bineînțeles, reînnodarea relațiilor cu spațiul comunitar este doar un început promițător, care va fi urmată de procese anevoioase de restabilire a încrederii și a programelor abandonate în trecut. De aceea nu e de mirare că această vizită a provocat la Chișinău un entuziasm moderat, nu tocmai pe măsura deschiderii totale de care președintele moldovean s-a bucurat în capitala Uniunii Europene.
Pe de o parte, până și cei mai aprigi susținători ai noii administrații realizează, prudenți, că nu e vremea de jubilat: înțelegerile prealabile făcute cu partenerii europeni vor putea fi fructificate abia după ce Maia Sandu își va asigura un Guvern loial. Până atunci se vor da lupte grele pe scena politică internă pentru ca întorsătura de la alegerile prezidențiale să cuprindă și puterile legislativă și executivă, ceea ce ar permite deblocarea reformelor înghețate pe vremea „coordonatorului” Plahotniuc și în mandatul lui Dodon.
Dacă Republica Moldova va redeveni o nouă speranță în Parteneriatul Estic, așa cum se grăbesc să anticipeze unii comentatori, atunci, de data aceasta, numai cu condiția că va livra rezultate. Acesta a fost mesajul pe care l-au transmis Maiei Sandu oficialiii europeni și pe care aceasta l-a subliniat la revenirea la Chișinău.
Pe de altă parte, în societatea moldovenească persistă încă o atitudine de neîncredere față de UE, nu doar pentru că aceasta e ponegrită zilnic, fără încetare, de mediile rusești și agenții de influență filoruși locali, dar și pentru că este asociată pe nedrept în mințile unor cetățeni cu frauda bancară din 2014, din cauza emblemei europene, de fațadă, a foștilor demnitari care au dat acea lovitură. Nu e chiar așa de simplu să fie umplută din nou cu conținut sintagma „integrare europeană”, după ce aceasta a fost terfelită de „pro-europenii” Filat, Plahotniuc și Ghimpu, așa cum în anii 1990 agrarienii transformaseră noțiunea de democrat, prin prestația lor deplorabilă, într-un cuvânt de ocară. E ca într-o relație de iubire veche, care e mai greu de restabilit decât să fie începută una nouă, neafectată de amintiri grele și reproșuri din trecut. Plus că reînnoirea jurămintelor, după o perioadă lungă de pauză, nu presupune automat reluarea fără sincope a raporturilor de prietenie.
La Comisia Europeană și în Parlamentul European se înțelege foarte bine că, oricât de optimistă și bine intenționată ar fi Maia Sandu, ea nu poate garanta, deocamdată, pentru sistemul politico-administrativ de acasă, corupt și perimat, pe care ar trebui să se sprijine în realizarea angajamentelor pe care și le asumă acum în calitate de șef de stat. Putem presupune că ultimele ei întâlniri la nivel înalt, atât cu cei mai importanți oameni din UE, cât și cu liderii statelor vecine, Klaus Iohannis și Volodimir Zelenski, li s-au dedicat într-o oarecare măsură și lor, oamenilor din sistem, ca și altor indeciși din societate, pentru care președinta încă n-a devenit femela aplha a politicii moldovenești.
Semnele de nervozitate pe care le-a dat Igor Dodon în legătură cu activitatea diplomatică a Maiei Sandu pot însemna că președinta acumulează în această perioadă importante puncte electorale, care vor cântări la alegerile parlamentare anticipate, atunci când vor avea loc acestea.
Totuși, ca să funcționeze și să se aprofundeze, relația cu spațiul comunitar are nevoie de mai mult decât întărirea Maiei Sandu ca lider politic reprezentativ pentru acest vector de politică externă. Teoriile preconcepute despre UE nu vor putea fi îndepărtate din societatea moldovenească decât printr-o campanie amplă de promovare a valorilor europene, care să nu se limiteze la avantajele asistenței financiare, pe care a părut să se axeze în trecut Chișinăul în mod prioritar, fără să reușească să absoarbă în deplină măsură și bunele practici recomandate de Bruxelles.
Cel mai răsunător exemplu al unor bani europeni aruncați în vânt, de ordinul a zeci de milioane de euro, este reforma justiției, încremenită în zona salariilor triplate pe care le-au obținut judecătorii și a sediilor renovate ale instanțelor. Asemenea forme fără conținut, monumente ale disprețului pentru banul și serviciul public, trebuie să servească în viitor drept cazuri de manual despre cum nu trebuie făcută o reformă. Asta dacă la Chișinău se dorește cu adevărat ca integrarea europeană, în versiunea ei 2.0, să fie mai durabilă decât la ultima tentativă, când a fost o „poveste de succes”.
