Chișinău: campania post-electorală

La o săptămână de la alegeri, spiritele politice nu s-au potolit la Chișinău. Există premise ca ele să se mențină la cote înalte, câtă vreme rămân încă destule redute care se află în mâinile socialiștilor pro-ruși, pe care aceștia n-au de gând să le cedeze fără luptă. 

Majoritatea parlamentară pe care o dețin le permite să controleze Guvernul, iar odată cu acesta și celelalte instituții publice, oricât de autonome ar fi pe hârtie. Niciuna din ele nu a dat semne că dorește să se încline de partea noului președinte, preferând, cu prudență, să vadă mai întâi dincotro va bate vântul cu mai multă putere. 

De aceea, probabil, în pofida unei logici mutuale postelectorale, perdantul alegerilor, Igor Dodon, a rămas la fel de activ ca în campanie, încercând să se repoziționeze din mers și să strângă rândurile în tabăra sa. Se crează impresia că el s-a pregătit mai degrabă de o rezistență împotriva președintei Maia Sandu, decât să obțină un nou mandat de președinte. Altfel cum s-ar putea explica faptul că a reușit să se comuteze atât de rapid la noul său rol, de detractor de serviciu? 

Dodon a lăsat să se vadă că se resimte după înfrângerea usturătoare de acum o săptămână doar în primele ore ale zilei de luni, când a scos la iveală, la prima conferință de presă de după alegeri, o față mai stacojie decât de obicei. Imediat după aceea, însă, socialistul șef a revenit la forma și stilul care l-au consacrat, folosindu-se de orice prilej pentru a se afla în față și, oarecum impropriu, păstrând același ton amenințător cu care a încercat să defileze în campanie. 

Se vede că, nereușind să își desăvârșească visul de a deveni un președinte jucător, Dodon insistă să rămână măcar jucător. Sperând să ajungă premier jucător? 

În orice caz, activismul său poate însemna că mizele pentru el nu s-au terminat odată cu pierderea alegerilor prezidențiale, iar lupta politică pe care a exersat-o până acum nu s-a limitat la vila prezidențială de la Condrița, care-i era atât de dragă și unde n-a ezitat în trecut să organizeze un botez de familie și alte paranghelii private. 

Dodon este conștient că poate să piardă, odată cu Președinția, și electoratul său tradițional, care l-a văzut vulnerabil între cele două tururi și mai ales imediat după aceea. Acest electorat este vânat cu insistență de Renato Usatîi, aflat pe val după scorul impresionant pe care l-a înregistrat în primul tur al scrutinului. Este posibil ca, în cazul în care vor ieși la un moment dat la suprafață, din mlaștina în care se scaldă sistemul de drept, câțiva procurori temerari și alți câțiva judecători corecți, Dodon își poate pierde și libertatea, dacă până atunci nu se încumetă să meargă pe urmele „omologului” său ucrainean, Viktor Ianukovici, refugiat în Rusia. 

La fel de adevărat este, însă, că trebuie să și merite o asemenea onoare. Vizitator frecvent al fostei capitale imperiale, Dodon știe mai bine ca alții că Moscova nu crede în lacrimi. Poate tocmai pentru a nu se pomeni mazilit în sensul modern al cuvântului, Dodon încearcă în aceste zile să epateze în fața electoratului său, care îl sprijină încă în număr destul de mare. El continuă să-i prevestească vremuri grele statului pe care pretinde că l-a condus până acum, dacă se va renunța la politica sa „echilibrată” de până acum. 

Aceasta se rezumă, după cum se știe, la reproducerea de la Chișinău, de către el și interpușii săi, a unor teze clasice rusești referitoare la diverse subiecte internaționale. Într-un veritabil spirit ostășesc, Dodon amenință că-și va trage după sine electoratul în tranșee, de unde acesta să lupte împotriva himerelor occidentale pe care le agită neîncetat. 

El a vorbit în acești termeni, pe un ton implacabil, la sfârșitul săptămânii trecute, în fața alegătorilor săi din câteva cele mai importante localități din autonomia găgăuză. Dodon n-a ezitat să-i ațâțe din nou pe etnicii găgăuzi, care l-au votat în proporție de 95%, împotriva Maiei Sandu și a întregii mișcări pro-europene de la Chișinău, supralicitând din nou rolul Rusiei în dezvoltarea regiunii. 

În realitate, în ultimul deceniu cele mai mari investiții și lucrări de infrastructură din autonomia găgăuză au fost finanțate din fonduri europene, americane, românești, turcești sau împrumuturi guvernamentale.

E de așteptat ca Dodon să întrețină o asemenea atmosferă de ostilitate în societatea moldovenească și după transferul de putere la Președinție, care ar urma să se producă până la sfârșitul anului. Din această cauză în societatea moldovenească va întârzia, probabil, o veritabilă atmosferă de normalitate, fiind posibilă ca una relativă să se instaureze, provizoriu, doar pe durata sărbătorilor de iarnă. 

Mulți, însă, ar paria că Dodon își va înregistra propriul său mesaj de Revelion cu care să o bruieze la televiziunile sale pe președinta Maia Sandu, singura în drept, potrivit unei tradiții de origine sovietică, să beneficieze de această onoare. 

Dodon se simte obligat să puncteze întruna la impresia artistică, ca să compenseze cumva eșecul din programul obligatoriu, unde s-a clasat doar al doilea. Tactica sa simplistă este să-și țină electoratul în priză și să pună presiune pe puterea care se prefigurează, pentru a putea spera că aceasta își va pierde suflul și odată cu acesta, și uriașul val de încredere de care se bucură în prezent. Involuntar, însă, prin acest discurs agresiv și exagerat, Dodon ajută ca și în tabăra adversă să se mențină după alegeri o stare de concentrare, fără de care schimbarea anunțată prin votul de la 15 noiembrie ar putea rămâne, ca de atâtea ori în trecut, doar un vis frumos.