Patimile după Gherla: „M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, eu nu mă lepăd de Hristos»”

Aceste vorbe descriu esența personalității marcante a părintelui Constantin Sârbu, de la moartea căruia se împlinesc azi 45 de ani, amintește pagina de Facebook a Memorialului Gherla.  

Născut la 10 ianuarie 1905, părintele a rămas orfan de mamă la vârsta de un an, fiind îngrijit de bunica sa și îndrumat să urmeze calea formării teologice. S-a remarcat încă de atunci prin sârguința cu care urma fiecare curs, deși era nevoit să muncească nopțile la o fabrică de cherestea pentru a-și plăti studiile. 

Urmează Facultatea de Teologie și Conservatorul de Muzică din București, vreme în care a ajuns să doarmă fie în Gara de Nord, fie clandestin în căminul studențesc. 

Îmbracă veșmântul slujirii preoțești în 1934 pe seama Catedralei episcopale din Huși. Când patriarhul Justinian l-a întrebat ce parohie din București își dorește, a răspuns fără ezitare: „Cea mai săracă, Prea Fericite! – ”Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. 

Pușcăriile părintelui Constantin Sârbu 

Această mărinimie a sufletului și iubirea pentru oameni pe care o nutrea nu a rămas neobservată de către regimul comunist, dovadă în acest sens fiind anii petrecuți în temnițe. 

Sub sentința „uneltire împotriva ordinii sociale” a stat ascunsă condamnarea pentru credință a părintelui Constatin Sârbu, la 9 octombrie 1954. 

După condamnare, a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). 

Părăsind lumea pușcăriei la 8 ianuarie 1962, a fost trimis la Viișoara în domiciliu obligatoriu pentru 24 de luni. 

În ultimii ani de viață a slujit, firav la trup dar puternic cu duhul, la Biserica Sapienței din București. Pe 23 octombrie 1975 a fost chemat la Domnul. Fie-i veșnică pomenirea în veci!