Doi ani de la acel 10 august de coșmar. M-am gândit toată ziua ce se mai poate spune.
S-au schimbat de atunci multe lucruri. Dar prea puține. O parte a statului român este, în continuare, activă și puternică. Cea care a comandat atunci. Încă nu știm cine au fost.
Înca nu știm cine i-a întărâtat pe jandarmi. Încă nu știm cine au fost provocatorii din Piața Victoriei.
Știm că oameni cu pregătire militară au bătut atunci civili încătușați. Și copii. Și femei. Și jurnaliști. Lucruri interzise și în timp de război. Acești ”oameni” încă sunt militari. Așteaptă liniștiți o pensie specială.
Știm că procurorul care a scris actul inept de clasare nu are nici o răspundere. Oricând de ilegală e ”soluția” lui, nu va păți nimic. Are deja o pensie specială.
Un adevăr care doare: lupta pentru ”independența Justiției” a creat o castă de impostori cu venturi exorbitante. Nu va fi ultima păcăleală, tare îmi este frică.
Nu știm nimic în plus de ce știam atunci. După doi ani. Ce facem mai departe? Unii au căpătat notorietate politică în urma acelor acțiuni. Au fost demni de ea?
Nu uităm. Asta este sigur. Ne ajunge asta? Suntem siguri că nu vom păti, din nou, același lucru?