Angelul Merkel la capătul căderii

Angelul nu mai este atât de radios pe cât era întâiași dată pentru prima oară când a preluat, în anul 2000, conducerea creștin-democraților germani și, apoi, în 2005, a devenit cancelar al Germaniei. Iar Germania pare – pe ici, pe colo, prin părțile esențiale – că își pierde uzul rațiunii politice. Parafraza la Caragiale nu este deloc întâmplătoare, pentru că în Germania / Europa după Merkel sunt șanse mari să urmeze o noapte cât se poate de furtunoasă. Angelul Merkel este evident într-o formă mai mult sau mai puțin liberă de cădere. Una dintre întrebările care se mai pun este dacă pentru urmașii săi politici va rămâne la acest statut de înger căzut. Pentru că, la fel cum ar fi, de pildă, în cazul lui Gorbaciov, chiar dacă există personaje fulminante care, în momente de răscruce ale istoriei, au contribuit decisiv la schimbarea cursului lumii, acest lucru nu garantează că posteritatea le va rămâne recunoscătoare. Între timp o întreagă lume așteaptă cu interes să vadă cine o va urma pe Merkel la conducerea creștin-democraților germani. Ziua schimbării este 8 decembrie 2018.

Cealaltă față a stabilității

După cel de-Al Doilea Război Mondial, mai precis începând cu 1949, deci într-un interval de 69 de ani, Germania a avut doar opt cancelari. Ceea ce înseamnă o medie de aproape nouă ani de cancelar. În aceeași perioadă, America a avut 12 președinți (și cu Trump 13). Deci, în medie, sub șase ani de căciulă. Marea Britanie a avut 15 premieri, deci mai puțin de cinci ani de fiecare. Iar de Italia ce să mai vorbim? 45 de prim-miniștri, adică puțin peste un an și jumătate de fiecare. De fapt, cancelarii germani au fost atât de longevivi, încât întreaga Europă a avut timp să le învețe numele și, probabil, să le și rețină. Cine, dintre cei care au urmărit politica bătrânului continent, nu cunoaște nume ca Adenauer, Erhard, Kiesinger, Brandt, Schmidt, Kohl sau Schröder. Cât despre Angela Merkel, care și-a început cariera de cancelar acum 13 ani – deocamdată a treia ca longevitate după legendarul Konrad Adenauer (14 ani) și după Helmut Kohl (16 ani); dar dacă și-ar duce acest al patrulea și, inevitabil, ultim mandat la capăt, și-ar egala părintele politic – probabil că nu mai sunt prea multe de dezvăluit. Expunerea ei publică din ultimii ani – cu bune și cu rele, cu susținători pretutindeni și chiar cu admiratori fanatici, dar și cu adversari internaționali redutabili – a transformat-o într-o uriașă stea a politicii zilelor nostre. Atât de strălucitoare, însă, încât a orbit șansele unei alternative la propria ei măreție. Și iată că Germania de azi se confruntă cu spectrul celeilalte fețe a stabilității politice. Căci întrebarea zilei este cine (din rândurile propriului partid, ori din clasa politică germană în general) va putea înlocui cu succes un veritabil colos politic – o adevărată mamă a națiunii sale, dar, după unii, și a Europei –, un lider de asemenea talie mondială?    

Blestemul porților deschise

Statisticile și studiile arată că, începând cu anul 2009 și până astăzi, peste cinci milioane de imigranți ilegali au bătut la porțile Fortăreței Europa. Circa 3,4 milioane cereri de azil (politic, economic, refugiați de război, etc.) au apucat să fie procesate și aproape jumătate dintre acestea (1,6 milioane), de către Germania. În anul de vârf 2015, Germania a acordat multrâvnitul permis de ședere la peste un milion de azilanți. Consecințele sunt multiple, dar ne vom rezuma aici la aceea care privește acest comentariu: prin politica porților deschise, prin celebrul slogan, intrat deja în folclorul politicii de pretutindeni, Wir schaffen das! (Vom izbuti! – să-i integrăm pe imigranți, se subînțelege, n.r.), a început declinul politic al Angelei Merkel. La început germanii au acceptat – inclusiv în spiritul postbelic al sentimentului de vinovăție colectivă – să fie mai toleranți și mai solidari cu noii veniți. Ulterior, încetul cu încetul, tot mai mulți germani – excedați de provocările economice și social-culturale – au început să regrete această decizie politico-umanitară a cancelarului german. Consecințele, ca în joaca dominoului, s-au făcut simțite pe toate palierele. Între acestea, scăderea popularității Angelei Merkel, contestarea acesteia, boicotarea alegerilor locale și regionale, finalizarea acestora cu rezultate dezastruoase pentru a ei Uniune Creștin-Democrată (CDU). Pusă la colț tocmai de realitatea politică pe care o făurise, Merkel a anunțat, pe 29 octombrie a.c., că va renunța la conducerea partidului, menționând însă că își propune să-și ducă mandatul de cancelar până la capăt, adică încă vreo doi ani și jumătate. 

Cine va duce crucea moștenită de la Merkel? 

Pe 7-8 decembrie, 1001 delegați ai CDU se vor reuni la Hamburg, în cel de-al 31-lea Congres postbelic al partidului, spre a decide cine va fi urmașul Angelei Merkel. Cei trei candidați sunt următorii: Annegret Kramp-Karrenbauer (AKK), 56 ani, pupila lui Merkel, o presupusă continuatoare a politicilor acesteia – de altfel alintată de presă și public, uneori cu nedisimulată ironie, Mini-Merkel –, care în dezbaterile electorale a încercat, fără prea mult succes, să pară desprinsă de influența copleșitoarei înaintașe; apoi, Friedrich Merz, 63 ani, în urmă cu 18 ani un fost adversar al lui Merkel la șefia partidului, care, dat fiind eșecul de atunci, a abandonat lumea politicii și s-a dedicat, cu vădit talent, celei a afacerilor bancare – spre deosebire de Mini-Merkel, el se arată mai degrabă un contestatar al liniei tradiționaliste, ba chiar pune sub semnul întrebării chestiuni relativ sacrosancte, cum ar fi Constituția postbelică a Germaniei sau contribuția financiară germană la NATO; și, în fine, Jens Spahn, actualul ministru al Sănătății, un tip tânăr (38 ani), inteligent și cu abordări dinamice și viziune interesantă, singurul cu o brumă de carismă dintre cei trei, dar care nu prea întrunește multă adeziune în rândurile creștin-democraților conservatori (se vehiculează 7%), poate și din pricina apartenenței sale la comunitatea LGTB. Potrivit ultimelor estimări, lupta se va da între AKK și Merz, cu un ușor avans în sondajele interne pentru ambițioasa candidată (foto sus, încurajată de mentora ei). Circulă însă printre mulți germani opinia că dacă, după Merkel, principalul partid istoric vine cu o Mini-Merkel, atunci nu e de mirare că electoratul german simte nevoia să se îndrepte spre orizonturi politice tot mai extreme.

Noua față a Europei?

Dar Angelul Merkel? Căderea îi este abruptă, dar se pare că există șanse să cadă în picioare! Prin diverse cancelarii europene circulă ideea că, după alegerile europarlamentare din primăvara anului următor, ar putea fi soluția ideală pentru a-l înlocui pe Jean-Claude Juncker la cârma Comisiei Europene. O perspectivă interesantă, încărcată de un miez deosebit de complex.