UE a eșuat, România a învins

Va mai exista viață politică după coronavirus? Ne vom putea reîntoarce cu toții în punctul în care am rămas cu câteva luni în urmă?

Cu siguranță vom depăși cu bine această perioadă și când ne vom relua rutina zilnică ne vom aminti că avem un guvern fără majoritate parlamentară, anticipate imposibil de organizat și alegeri locale fără termen. Ne vom aminti de bolnavii de cancer, de copiii care se culcă flămânzi, de școlile cu wc în curte, de pensiile speciale și de aparatul de stat pentru care plătim cei mai mulți bani din UE, dar cel mai puternic ne vom aminti cine a fost lângă noi și cine ne-a abandonat.

Criza COVID-19, pe lângă neajunsurile economice și sanitare, ne-a oferit un moment de respiro după o perioada politică agitată. Ne-am regăsit ca popor, ne-am solidarizat, ne-am speriat împreună, ne-am bucurat pentru fiecare caz vindecat, dar mai mult decât orice altceva nu am mai fost pnliști, psdiști sau usriști, nu am mai fost în categorii discrimate pozitiv sau din contră discreditate public. Dintr-o dată au dispărut toate etichetele și am putut respira cu toții același aer.

Fiecare moment de cumpănă aduce oamenii împreună. COVID-19 este dușmanul comun care a lipsit Uniunii Europene pentru a crea demosul european. Doar că UE a eșuat. Din acest moment statul națiune și-a intrat în drepturi, drepturi pe care le pierduse odată cu expansiunea globalizării. Redefinirea identității naționale este văzută ca o plasă de salvare pentru cetățenii speriați și îngrijorați. De-a lungul istoriei, fiecare stat și fiecare zonă a lumii s-a confruntat cu posibilitatea dispariției sau cu amenenințări la adresa existenței, iar întoarcerea la rădăcini, la identitatea națională, fie a întârziat dispariţia acestora, fie a anihilat-o.

Perioada asta de pauză mi-a adus aminte de T. Ungureanu, în „Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile”: „Doar limba ne ține împreună. De asta vorbim până pârjolim străzile, ziarele și televiziunile. Incapacitatea noastră de a trăi dincolo de limbă și de expresie e șocantă. De la Coposu încoace, niciun politician n-a mai putut gândi România ca națiune istorică. Rămânem cu fantoma unei limbi care își caută națiunea.”

Eu cred că ne-am regăsit. Și mai cred că momentul când vom sta acasă de Paște, fără să luăm lumină și fără să spunem din inimă, unii altora, Hristos a Înviat! va fi unul de referință în istoria noastră recentă. Iar  singura clipă când vom putea fi cu toții va fi atunci când ne vom ruga. Iar asta nu ne poate lua niciun virus și niciun politician.