"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
După ce a umblat o vreme cu „cu iaurt, cu gugoşele”, încercând să cumpere bunăvoința autorităților române cu vorbe mieroase și falsă îngăduință, adresându-se chiar de câteva ori românilor cu „fraților de peste Prut”, Igor Dodon s-a hotărât să schimbe placa și l-a rechemat acasă pe ambasadorul Republicii Moldova la București, un filo-român.
Mihai Gribincea le stătea demult ca un os în gât prorușilor de la Chișinău. Motive ar fi mai multe, dar în primul rând pentru că acesta nu-și ascunde obârșia și vederile românești, spre deosebire de mulți colegi de-ai săi „pragmatici”. În plus, el a contribuit în mod real la consolidarea relațiilor moldo-române.
Încă în 2017, când socialiștii se aflau în Parlament în alianță informală cu Partidul Democrat, ei au încercat să-l revoce din funcție, lovindu-se atunci de refuzul autorităților de la București. MAE a respins candidatura celui care urma să-l înlocuiască pe domnul Gribincea, Ion Stăvilă.
De data aceasta socialiștii au un pretext formal – ambasadorului Gribincea i-a expirat mandatul de 4 ani, deși în serviciul diplomatic moldovenesc sunt câțiva șefi de misiune care au fost „uitați” în funcție timp de 8-9 ani.
În realitate, Dodon a întrevăzut în retragerea lui Gribincea la „centrală” câteva posibilități de a se manifesta în raport cu autoritățile române, care l-au ignorat constant de la preluarea de către el a mandatului de președinte, în 2016. Mai mult – în ultimele săptămâni oficialii români i-au transmis aproape cu text deschis că nu poate fi partenerul lor de dialog, din cauza profilului său de politician prorus, antieuropean și antiromân. Și președintele Iohannis, și premierul Orban, și ministrul de Externe Aurescu au arătat cât se poate de limpede că în procesul de cooperare moldo-român instituțiile controlate de Dodon – și ele reprezintă majoritatea – vor fi evitate.
Lucru cu care orgoliosul președinte de republică nu se poate împăca, mai ales într-un an electoral în care este decis să obțină un alt mandat și crede că are nevoie în acest sens de recunoaștere internațională. Drept pentru care încearcă să se impună în fața decidenților politici români ca factor indispensabil, de neocolit.
Calculul său este că va fi în câștig în orice caz. Dacă Bucureștiul îi va accepta omul pe care-l va propune în locul lui Mihai Gribincea, el va lua acest gest de bunăvoință drept unul de slăbiciune și-l va îndrepta împotriva opoziției proeuropene de la Chișinău. Dacă, însă, în trei luni de la depunerea solicitării de agerement nu va primi niciun semn de la MAE, va folosi acest refuz tacit drept temei de a acuza statul român de ostilitate față de Republica Moldova.
În acest al doilea caz Dodon se va face util din nou Rusiei, unde are nu numai susținători, dar și destui contestatari. Printre lucrurile care i se reproșează la Moscova este faptul că nu a livrat toate rezultatele promise, între care o chestiune principială pentru ruși – impunerea limbii ruse în instituțiile publice. La Moscova nu se înțelege că Dodon, care a creat acolo așteptări mari, ireale, și-ar tăia craca de sub picioare dacă ar aplica la Chișinău toate obsesiile imperiale ale rușilor, nestinse de la destrămarea URSS.
De aceea el încearcă să-și mascheze neputința de a-și îndeplini promisiunile prin a crea premise care pot duce la tensionarea relațiilor cu Bucureștiul. Până la urmă, aceasta a fost dintotdeauna menirea fatală a tuturor guvernelor proruse de la Chișinău, fie acestea agrariene, comuniste sau socialiste – de a sâcâi România, de a o provoca și a o șantaja în permanență, de a-i strica socotelile pe plan internațional, de a fi acea lingură cu dohot care strică un butoi cu miere. Puțini dușmani mai sârguincioși a avut România în ultimele trei decenii decât unii politicieni de la Chișinău, care au încercat să-și facă un titlu de glorie – chiar dacă rău famată – din râvna cu care au atacat și au ponegrit România.
Le vine, însă, tot mai greu să fie eficienți. La București s-au dezvoltat anticorpi față de ei și li se cunosc reflexele, iar oamenii de rând din Republica Moldova își îndreaptă, în număr tot mai mare, privirile pline de speranță spre Țara lor.
