Ceaușescu, un altfel de... escu

Prezența lui Ceaușescu la vîrful statului a fost un teribil accident în istoria României. Efectele – devastatoare. Au fost scene de un umor nebun în tot timpul dictaturii ceaușiste. Pe lîngă aspectul sumbru, terifiant, înfricoșător, dictaturile oferă și un comic nebun prin situațiile absurde pe care le provoacă. Un ex. – împopoțonarea lui ca președinte RSR cu sceptru, persiflat de Salvador Dali. Un alt ex – haosul din administrație – generator de situații absurde la scară mare – a fost mult mai răspîndit și puternic decît descrierile lui Gogol care s-a ocupat cu geniul lui inegalabil de nebunia administrației țariste. Trecuse mai mult de un secol și birocrația controlată de liderul absolut PCR devenise un colos, un sistem de care nu aveai cum să scapi. Așa că rîdeai ce rîdeai, dar îți ingheța repede zîmbetul pe buze. Nu se petrecea o comedie ci o tragedie de mari proporții. Demența societații sub Ceaușescu a fost un factor important și ea venea din faptul că lumea s-a purtat ca și cum ar fi trăit într-o lume normală. Efectul a fost o dedublare în masă. Milioane de oameni au fost cuprinse de acest fenomne. Consecința ei – schizofrenia generală a lumii românești. Am trăit ca și cum am fi trăit.

Lumea devenise pur și simplu un balamuc în care unii se prefăceau bolnavi și alții sănătoși. România anilor '70-'80 era absurdă. O țară homerică și hilară, incredibilă. Era o ficțiune creată de delirul megaloman al unui Ceaușescu care își pierduse mințile. Aparițiile lui Ceaușescu și suitei sale în public, pe stadioanele unde ținea discursurile lui interminabile, prolixe și agramate erau prilejuri de comedie de mare montare. La congrese, în prezidii și mai ales în vizitele în străinatate, era la fel. L-am văzut ca pe un caraghios alături de regina Elisabeta, Willy Brandt, Richard Nixon, de Gaulle, etc. Apariția lui era de un haz total chiar dacă își lua un aer solemn. Sau mai ales atunci. Un clown, un farseur care lua o mină serioasă. Era clar că gazdele lui îl tratau de prostul satului și îl țineau în picioare în fața microfoanelor doar ca să își facă puțin curaj să îl mai înțepe în nădragi pe Brejnev. Dar și ca să semneze mari contracte în avantajul acelora. Ceea ce Ceaușescu făcea zelos, pentru că pe el, țăran analfabet din Scornicești, pușcăriașul de la Doftana, îl interesau la maxim laudele, propaganda, reflectoarele puse asupra lui. I se spunea că este un lider de importanță planetară și îi făcea mare plăcere să audă/și creadă asta. Rîdeau de el. Nu conta ca acei lideri occidentali se jenau să se afișeze cu el, interesul lor îi obliga să joace ciudata comedie, cu un grobian, cu un primitiv. Îi dădeau niște spectacole organizate la fix de protocol. Ceaușescu chiar a crezut lingușelile, elogiile, ditirambii – a crezut bietul că e un mare lider. Cît era el de șiret, nu s-a prins că era un spectacol, butaforie, efecte speciale cu el cap de afiș și că nu era nimic adevărat.

Nebunia lui din ce mai vadită trăda o boală fără leac. Cauza – pierduse simțul realității. Nimeni din anturaj nu a avut curaj să îl tragă de mînecă să îi spună ce se întîmplă. Că România se scufunda în întuneric, mizerie și frică, iar delirul lui de grandoare depășise orice limită. Delirul lui era un amestec de ideologie stalinistă și istorie de manual de clasa a patra din care nu citise un rînd dar privise pozele eroice. La astea se adăugau complexe lui dobîndite – de ex. copilăria umilă. Mai intrau în aceste secvențe perioada petrecută în închisori și cum fusese tratat acolo de tovarășii lui, demolarea unor zone din București este cel puțin în parte un răspuns întîrziat la unele episoade din tinerețea lui utecistă, din clandestinitate.

Înainte de a fi o personalitate nematurizată și incompletă, cum cred că a fost, a fost una fracturată. A opus instinctiv copilăriei și tinereții mizere – aflate la periferia societății românești – anii 1960/'80. A opus condiției lui de lumpen, nici țăran – nici proletar, nici orășan – analfabet, rebut școlar, trecutului jalnic, „marile realizari” ale regimului său și ”figura de lider politic mondial, figură eroică a istoriei românilor”. Putem să înțelegem cît îl durea amintirea copilăriei și tinereții lui comparînd cu megalomania sa tot mai apăsată. Era o fugă înainte. Psihicul lui era bolnav. Voia să demonstreze ceva. Să fie în ochii lui altcineva decît era de fapt – un nimeni, un analfabet care grație impărțirii Europei de cortina de fier s-a văzut la vîrful piramidei sociale. Făcea parte dintr-o așa-zisă elită mesianică, revoluționară care a fost împinsă de tancurile armatei roșii în poziții de comandă. Membrii ei au ocupat locurile vechii elite românești care a fost nimicită, trimisă să înfunde pușcăriile.

Kremlinul s-a folosit de elemente declasate, de pegra societății românești, de gangsteri politici, de cozi de topor, de reduși mintal, de sadici, de derbedei de la periferie, de scursurile și dejecțiile lumii românești. Singurele care au acceptat colaborarea rușinoasă cu ocupantul străin, care au acceptat să își trădeze și vîndă țara. Scopul a fost de a ține țara supusă, sub controlul consilierilor sovietici, în vederea jefuirii ei. România trebuia să ajungă (ca și celelalte țări ocupate de Armata roșie cf planurilor Kremlinului) o subpopulație, fără conducători autentici, fără elite legitime. O populație fără țară, o periferie controlată de Stalin. Pe aceasta listă – nomenklatură în rusește – s-a aflat și Ceaușescu, selecționat tocmai pentru că nu îl ducea mintea, era fanatic, crud, și nu înțelegea o iotă din ce înseamnă patriotism, valori morale, istorie națională etc. Făcea parte dintr-un grup – comuniștii autohtoni – alcătuit din bolșevici, teroriști, conspiratori, gangsteri, hoți la drumul mare, dejecțiile istoriei, delapidatori, informatori ai Siguranței etc. Unii au fost aduși de la Moscova, alții au fost găsiți la fața locului, de obicei în inchisori. Acestor jalnice personaje li s-a dat România pe mînă. Moscova i-a considerat cei mai ahtiați de putere, dispuși să facă orice pentru asta, gata să îndeplinească prompt ordinele stăpînului sovietic. Numiții au declanșat așa-zisa luptă de clasă împotriva vechilor elite ca să curețe terenul și să își facă loc. Au țintit fără scrupule privilegiile puterii. Criteriile de selecție ale celor aleși să distrugă Romania în folosul URSS au fost lăcomia, ticăloșia, fanatismul, supunerea necondiționată.

Pe această scară socială s-a strecurat și Nicolae Ceaușescu. A avut cele mai dure și singeroase misiuni în anii 40-50. A fost omul forte, cel care dădea cu pumnul în masă, care trecea la represalii. A îndeplinit sarcinile murdare încredințate de Gheorghiu Dej, la fel și în închisoare. A dat ordin de mai multe ori să se tragă în populație. Ce a facut la Timișoara și București în decembrie 1989 nu se întîmpla prima dată. A escaladat aparatul PCR și în martie 1965 a devenit liderul lui. A avut profilul perfect al nomanklaturistului, al aparatcikului amoral și imoral, cinic, fanatic și crud, obsedat de puterea lui. De aici încolo acest personaj primitiv, seminalfabet, needucat, un lumpen, pegră, a fost aruncat pe o traiectorie cu care nu avea nicio legătură. Impostură totală. Nu e de mirare că a făcut ce făcut, că s-a lansat într-o aventură fatală și că ne-a tîrît pe toți după el, în nebunia lui. Istoria și-a bătut rău joc de el și de noi totodată. Destinul ar fi putut să îl lase într-o periferie bucureșteană să pună pingele și flecuri pantofilor aduși la reparat de mahalagii.