Ce putem învăța din eșecul Tratatului de la Versailles și ce a rezolvat America prin exterminarea teroristului Soleimani

Văd că Franța face ce știe mai bine acum spunând că asasinarea lui Soleimani este o acțiune destabilizatoare. Hai să punem lucrurile în perspectivă.

După Versailles, Germaniei i s-a interzis să aibă o armată mai mare de 100.000 de soldați (care e cam cât are România acum, btw, chiar mai mult). În 1935, regimul nazist a început remilitarizarea țării.

În 1936, a încălcat o altă regulă de la Versailles, remilitarizând Renania. Reușita asta a fost atât de neașteptată, încât nici lui Hitler nu i-a venit să creadă că puterile vestice l-au lăsat să facă asta. Totodată, i-a arătat dictatorului cu cine are de-a face.

În 1938, Germania anexa Austria. Vesticii la fel, „să nu destabilizăm”, „să-i dăm ce vrea și se potolește”. În același an, Germania primea control asupra Sudeției. Spun „primea control” fiindcă Sudeția i-a fost literalmente oferită pe tavă – dar știți și voi povestea.

Acum să fie înțeles, în niciun punct menționat aici Germania nu prezenta un real pericol militar pentru Anglia și Franța. În 1936, armata nazistă putea fi pusă la respect fără mare efort. De fapt, Hitler a fost extrem de ezitant în decizia de a remilitariza Renania, fiindcă știa că militar nu ar avea nicio șansă în fața vestului. Nici măcar în 1939, la momentul invadării Poloniei, armata nazistă nu era la fel de bine dotată ca Franța (care atunci avea cea mai numeroasă armată din Europa) sau Marea Britanie. Franța avea mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane decât Germania în 1939.

Ce a făcut atunci diferența? Moralul și încrederea în sine. Deși în orice moment al anilor 30 puterile vestice puteau pune cu botul pe labe Germania, ele nu au avut încrederea în sine să o facă. Lăsând spațiu de manevră Germaniei, ele și-au pierdut orice moral în fața unor gangsteri politici care mai mult lătrau decât puteau mușca la acel moment. Vestul, exact pe dos, deși putea mușca letal, a ales să nu o facă. A vrut să fie împăciuitor de frica unui conflict, deși dacă mușcau la momentul potrivit Germania putea fi făcută pachet și azi nu mai scriam asta pe aici.

Sigur că e ușor să fii judecător în retrospectivă. Dar tocmai fiindcă avem aceste exemple din trecut, nu trebuie să ezităm să apelăm la ele ori de câte ori e cazul. Ne-ar salva să tot repetăm aceleași greșeli.

Aparența de putere contează aproape la fel de mult ca puterea în sine. Toată lumea știe că America are puterea militară să transforme Iranul în parcare dacă-și pune mintea cum trebuie. Dar dacă o țară ca America ar permite prea multe sfidări la adresa sa fără reacție, curând și-ar pierde statutul în ochii lumii. Fiți siguri că după asasinarea teroristului, planurile îndrăznețe ale iranienilor au fost amânate pe plan nedeterminat, unele anulate din start.

Asta a rezolvat America cu această asasinare. Și-a restabilit statutul în lume și le-a arătat cățeilor cu planuri de dominare a lumii că – încă – they are not to be messed with.