Recolta

E straniu cum un singur cuvînt te poate arunca într-o stare vecină cu depresia.

La capătul a douăsprezece zile, m-am întors în București, de la Periprava. Am adus cu mine cîteva bucăți de șipcă de brad, de la mormîntul 47, al unui bărbat masiv. Sub el, sub lada de lemn eufesmistic numită coșciug adică, am găsit și un cablu de oțel, din care am recuperat o bucată – unul din gropari (erau folosiți deținuții de drept comun) îl scăpase în groapă, cu tot cu mort și acolo a rămas. Apoi osemintele au fost ”recoltate”.

Am trecut prin multe la Periprava și în acest an. Dar, la sfîrșit, toate s-au concentrat într-un sigur termen, folosit de legist și criminaliști, cuvînt care a intrat și în vocabularul nostru. Morții ”se recoltează”. Moartea nu.

Osemintele devin probe ale unei crime fără autor – cercetarea se face in rem, pentru faptă și e bine că se face: înseamnă că statul își asumă crima făptuită și încearcă să o îndrepte, măcar prin aceea că se încearcă aflarea identității celor pe care îi găsim. Pentru aceasta, ca și la Tîrgu Ocna, unde vom merge la a doua acțiune în această vară, noi ”recoltăm” morți.

O altă recoltă a noastră, cea de suflet, a fost slujba și pomana făcută celor zece, găsiți în acest an la Periprava.

Recolta e de obicei motiv de bucurie. Bogată pe atîta cît vrea Dumnzeu să o dea și o face hărnicia omului. Noi am fost harnici cît pentru zece morți. Zece vieți, zece destine, adunate în zece saci de rafie. Recolta e strînsă.

Să-ți muțumim ție, Românie?

Doamne, ocrotește-ne...

Și tu, Îngerul 47 de la Periprava, care porți acum aripile din șipcă de brad, ca ultimă casă a ta, a celui care ai locuit o vreme sub nisipul arzător de la Periprava, pînă să te înalți la cer.