Pentru extrema dreaptă Bruxelles-ul este Noul Stalingrad. Indexul partidelor etnonaționaliste

Alegerile europene sunt prilejul ideal pentru toți inadaptații la ideea de Uniune și pentru destabilizatorii acesteia de a lua cu asalt Parlamentul de la Bruxelles, fie pentru a-l confisca într-o cât mai mare măsură – transformându-l într-o tribună a propriilor soluții mesianice –, fie pur și simplu pentru a-l bloca. Cum naționaliștii sunt prin definiție reticenți la orice dialog empatic dincolo de târcol-ul propriu (a se citi hotar), era necesar a se găsi un numitor comun pe post de catalizator în vederea asediului politic iminent, întru marea înfrățire de dreapta. Inevitabil, accentul s-a fixat pe spaimele comune, pe fobie - fobia împotriva invaziilor barbare (imigranții) și a răspândirii influenței tot mai pronunțate a unui liberalism elitist mult prea mult tolerant și mult prea puțin tradiționalist și care, potrivit acelorași radicali de dreapta, se folosește de pretinse instrumente democratice pentru a instaura o dictatură transnațională la nivel continental. Și pentru că vrăjmașul ideologic este impersonal, dreptacii europeni aveau nevoie și de ținte umane din sistemele politice cărora le aparțin și pe care se simt datori să le reformeze. La acest capitol se încadrează ideal birocrații de la Bruxelles, în frunte cu un Juncker extrem de uzat politic, sau lideri politici mult prea lipsiți de rigori patriotice corespunzătoare, de felul lui Merkel sau Macron.

Alternativa Europei Națiunilor

Este uzual în geografie și în folclor – precum mai nou și în sport – să se boteze locuri noi cu nume vechi, transferând metaforic și câte ceva din substanța irezistibilului model inițial. A Treia Romă, Al Doilea Constantinopol, Noul Ierusalim și Noul York – dar și Micul Paris ori Veneția de Sus – sunt doar câteva exemple. În cazul de față, ținând cont că dușmanul arhetipal al dreptei naționaliste nu poate fi decât stânga globalistă, nivelatoare și alienatoare, paralela cu teribila și decisiva bătălie a celui de-Al Doilea Război Mondial devine destul de transparentă: Bruxelles-ul este Noul Stalingrad, mutat pe frontul de Vest –  un EUSSR (!), unde inamici nu mai sunt bolșevicii, ci birocrații alienați –, pentru că în viziunea neoariană a extremiștilor a devenit fieful unei ideologii menite să emasculeze bătrânul continent de veleitățile și aspirațiile sale naționalist-identitare. Rezumând, dacă ar fi să descriem simplu noua cale pe care adversarii STATELOR UNITE ALE EUROPEI vor s-o impună cât mai curând – inclusiv, speră ei, ca o consecință directă a unui rezultat glorios la aceste alegeri – aceasta ar fi cea a unei EUROPE A NAȚIUNILOR, unde fiecare dintre aceste națiuni să poată să-și modeleze destinul fără indicații centraliste prețioase. Să sperăm doar că baia de sânge care va urma, fie ea și metaforică, să nu fie totuși pe măsura celei de la Stalingrad. Colac peste pupăză, tot tămbălăul alegerilor europarlamentare cu întreaga isterie politico-socială care le însoțește are loc în luna mai, adică în toiul intervalului în care România se află la cârma Consiliului UE. Va fi cu adevărat o primăvară de neuitat.

Pe frontul de vest totul e nou

Chiar dacă sunt aparent răsfirați haotic în toată Europa și aparent minoritari, extremiștii de dreapta au suficientă forță spre a împresura Parlamentul European cu ocazia alegerilor din 23-26 mai și de a-l avaria ireparabil. În 22 din 30 de țări europene (27 membre UE + Marea Britanie, în plin Brexit + Elveția și Norvegia), partidele de extremă dreapta, populiste, eurosceptice, iliberale, etnonaționaliste, nativiste sau chiar neofasciste sunt reprezentate în parlament. În total 26 de partide de acest tip, deoarece în patru țări sunt chiar câte două care au obținut suficiente voturi de la cetățeni. Mai mult, în 10 dintre țările menționate – adică o treime (!) –, partidele extremiste sunt cooptate la guvernare. Acestea din urmă sunt subliniate (bolduite) în lista ce urmează, unde țările sunt ordonate alfabetic:

AUSTRIA – Partidul Libertății Austriei (FPÖ), partid înființat în 1956, ca promotor al ideologiei pangermaniste, de către Anton Reinthaller, fost funcționar nazist și ofițer SS; partidul a devenit tot mai puternic și notoriu în era lui Jörg Haider (începând cu 1986) și este condus, din 2005, de Heinz Christian Strache, actualul vicepremier al Austriei;

BELGIA – Interesul Flamand (Vlaams Belang), versiune reconfigurată, în 2004, a Blocului Flamand, interzis în respectivul an pentru rasism – condus de Tom Van Griecken;

BULGARIA – Patrioții Uniți – alianță, fondată în 2016, între Mișcarea Națională, Frontul Salvării Naționale și Atac sau Ataka; Voința (Volya) – partid fondat în 2006 de ultranaționalistul Veselin Mareșki;

CEHIA – ANO 2011 – Ano înseamnă da în limba cehă, dar este și acronimul Acțiunii Cetățenilor Nemulțumiți, fondată în 2011, de Andrej Babici, unul dintre cei mai bogați europeni;

DANEMARCA – Partidul Danez al Poporului (DPP), fondat în 1995 și condus, din 2012, de Kristian Thulesen Dahl – cu 21% din voturi, al doilea partid danez;

ELVEȚIA – Partidul Poporului Elvețian (SVP), fondat în 1971, deține 30% din mandatele Adunării Naționale, cea mai mare cotă deținută de un singur partid în istoria parlamentară a acestei țări;

ESTONIA –  Partidul Conservativ al Poporului din Estonia (EKRE), partid fondat în 2102 și condus, din 2013, de Mart Helme, fost ambasador estonian în Rusia;

FINLANDA –  Reforma Albastră (sau Viitorul Albastru, SIN) este un partid înființat în 2017 (prin desprinderea a 19 parlamentari de formațiunea Partidul Finlandezilor) și care deține șase portofolii în actualul cabinet de la Helsinki, inclusiv cel al Ministrului afacerilor europene, deținut de liderul său, Sampo Terho; Partidul Finlandezilor (sau Adevărații Finlandezi, PS) este un partid parlamentar de opoziție, fondat în 1995 – înainte de ruperea SIN, al doilea partid al țării;

FRANȚA – Adunarea Națională (Rassemblement National – RN), numit Frontul Național până în iunie 2018, condus din 2011 de Marine Le Pen, fiica fondatorului său, în 1972, Jean-Marie Le Pen, supranumit Diavolul Republicii;

GERMANIA –  Alternativa pentru Germania (AfD) – fondat în 2013 și, din 2017, deja cel mai mare partid de opoziție din Bundestag – condus bicefal de Alexander Gauland și Alice Weidel;

GRECIA – Zorii Aurii, cu numele complet Asociația Populară Zorii Aurii, partid fondat în 1985, de Nikolaos Michaloliakos, declarat metaxist (neo-fascist) și continuator ideologic al Regimului Coloneilor;

ITALIA – LIGA ( LEGA, numit astfel din 2018) – fondat în decembrie 1989, ca alianță a mai multor ligi regionale, devenit partid în 1991 ca Ligă a Nordului (LN), cu numele complet Liga Nordului pentru Independența Padaniei; condus de Umberto Bossi, de la înființare până în 2012, și, din 2013 până în prezent, de actualul vicepremier al Italiei, Mateo Salvini; la italieni ar intra în ecuație și Mișcarea de 5 stele (M5S) a lui Beppe Grillo, cu 8 din 18 membri ai cabinetului de la Roma, dar care se situează la o răscruce extremă între dreapta și stănga, care efectiv merită un comentariu mai complex;

LETONIA – Partidul Ordine și Dreptate (PTT), înființat ca Partid Liberal Democratic în 2002 și reorganizat ca PTT, în 2004, de atunci pe locurile 3-4 în preferințele electoratului;

LITUANIA – Alianța Națională (AN, cu numele complet Alianța Națională `Toți pentru Lituania` –  `Pentru Patrie și Libertate`), fondat ca alianță etnonaționalistă în 2010 și ca partid în 2011, de când este nelipsit din Parlament și de la guvernare;

LUXEMBURG – Partidul Reformei Democratice Alternative (ADR), înființat în 1987, al cincilea partid ca mărime în Camera Deputaților;

NORVEGIA – Partidul Progresului (FrP), fondat în 1985, astăzi al treilea partid norvegian, condus, din 2006, de economista Siv Jensen, ministru de finanțe al Norvegiei, din 2013;

OLANDA – Partidul pentru Libertate (PVV), fondat în 2006 de Geert Wilders, actualmente al doilea partid ca representare în Parlamentul olandez;  Forumul pentru Democrație (FvD), fondat în 2016 de Thierry Baudet;

POLONIA – Lege și Dreptate (PiS în poloneză) – partid fondat în 2001 de frații gemeni Lech și Jaroslaw Kaczyinski, primul,fost președinte al Poloniei (decedat în 2010, dimpreună cu jumătate din conducerea țării, într-un accident aviatic pe teritoriul Rusiei, pe când se îndreptau să-și comemoreze martirii de la Katyn) și al doilea,fost premier la Varșovia și, astăzi, mâna de fier a Poloniei;

SLOVACIA – Partidul Național Slovac (SNS), nou-fondat în decembrie 1989, continuator al partidului istoric cu același nume, activ între 1871 și 1938;

SLOVENIA – Partidul Național Sloven (SNS), a fost înființat în martie 1991, la vremea respectivă cu scopul declarat de a deveni un continuator al politicilor lui Iosif Broz Tito;

SUEDIA – Democrații Suedezi (SD), partid fondat în 1988 – continuator al fascismului suedez –, condus din 2005 de Jimmie Akesson și devenit la ultimele alegeri al treilea partid din Suedia  (18%);

UNGARIA – FIDESZ – fondat în mai 1988, ca Alianță a Tinerilor Democrați (de unde și acronimul) și extins ca denumire în 1995, ca FIDESZ – Partidul Civic Ungar, condus de Viktor Orban din 1993 până în prezent, cu o întrerupere între 2000 și 2003; Jobbik, sau Mișcarea pentru o Ungarie mai bună, fondat în 2003, ca Partid Creștin Radical și Patriotic, deține 20% din Parlamentul de la Budapesta.

Afinități elective pe bază de EUSSR

Cum spuneam, cel mai mare handicap al partidelor de extremă dreapta din Europa este tocmai acela al lipsei potențialului de a clădi o platformă comună coerentă, o formațiune transfrontalieră care s-ar preta genericului de Dreaptă europeană. Agendele naționale ale diverselor partide creează divergențe de interese sau de viziune cu formațiuni similare și compromisurile sunt fie greoaie, fie de-a dreptul imposibile. Să dăm câteva exemple: Salvini ar dori să scape de imigranți, redistribuindu-i prin Europa; Kaczyinski sau Orban nici nu vor să audă de așa ceva. Pe de altă parte, între cei doi din urmă, mărul discordiei îl reprezintă relația cu Moscova: ungurul o agreează și o cultivă, polonezul o respinge categoric. Nici Le Pen sau Strache nu se sfiesc să accepte bezele (sau cadouri otrăvite, ar zice unii) de la Kremlin – să nu uităm valsul cu Putin al lui Karin Kneissl, ministru de externe la Viena –, dar ferească Dumnezeu să vrei să-l implici în așa ceva pe vreunul dintre baltici. Mai departe, dialogul dintre Strache și Salvini privind o formă de compromis în ceea ce privește Tirolul de Sud ar fi de domeniul SF. Mulți privesc cu suspiciune AfD-ul german – mereu judecat prin prisma tinichelelor trecutului nazist –, dar nici nemții nu ezită să acuze slăbiciunile potențialilor aliați, cu precădere cele economice; de pildă, Alice Weidel, copreședinde al AfD, l-a făcut pe Salvini nici mai mult nici mai puțin decât nebun în contextul chestiunii deficitului bugetar al Italiei. Barierele lingvistice, diferențele cultural-religioase – bunăoară Orban își propune să salveze Europa creștină, ceea ce pe mulți vestici și mai ales pe nordici îi lasă rece – și, nu în ultimul rând, orgoliile sunt bariere importante în calea unui posibil front comun. Astfel s-a simțit nevoia unui inamic comun, care să îi solidarize pe dreptacii europeni mai ceva decât pe sarazinii de pretutindeni, care cu secole în urmă (1187) au cucerit Ierusalimul, sub comanda kurdului Saladin, zis și Leul deșertului. Și pentru că inamicul trebuia să poarte un nume, acela care se aude tot mai des este EUSSR – un joc de cuvinte între acronimele englezești EU și USSR (respectiv, ceea ce pe românește se prescurtează UE și URSS), cu accentul nu pe bolșevism, ci pe tirania acestuia, pe așa-zisa dictatură intenționată de Bruxelles, cu expiratul Juncker la timonă, împotriva națiunilor suverane. Și apropo de Europa națiunilor, acest concept nu aparține lui Jörg Haider, cum ar crede mulți dintre austrieci, ci legendarului președinte francez Charles de Gaulle, al cărui adevărat urmaș ține Marine Le Pen să devină (după propriile declarații)... Și apropo de Saladin, cine ar conduce această coaliție de dreapta care și-a început belicosul marș spre Parlamentul European? În pole position s-ar afla doi masculi alfa – două personaje controversate din plin, dar ambele deopotrivă cu argumente valide și potențial convingătoare –, și anume ungurul Viktor Orban și italianul Mateo Salvini (foto). Dar despre aceștia, precum și despre interesantul amestec în această complicată poveste europeană al unui maverick politic american, pe nume Steve Bannon, vom reveni într-un episod următor.