Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.

S-a vorbit și s-a dezbătut enorm despre Revoluție, dar la o privire mai atentă, contrar tuturor așteptărilor, literatura română a reflectat foarte firav cantitativ Evenimentele din decembrie 1989. Mai precis, din 1990 încoace au apărut doar în jur de 25 de romane care abordează acest subiect – și numai câteva pot fi numite romane ale Revoluţiei –, în rest, acesta a reprezentat un capitol sau mai multe din creaţiile narative dedicate Momentului 1989. Piesele de teatru româneşti despre Loviluţie au fost şi mai puţine, două-trei, iar la capitolul filme au existat fix trei pelicule despre Revoluţie, sau ce-o fi fost, culmea, realizate toate în acelaşi an, 2006: A fost sau n-a fost (scris și regizat de Corneliu Porumboiu), Hârtia va fi albastră (scris și regizat de Radu Muntean) şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (scris și regizat de Cătălin Mitulescu).

A fost sau n-a fost revoluţie? 

Revoluţia Română, dublată de lovitura de stat din 1989, deci Loviluţia sau Puciluţia de la 1989, a fost un fenomen foarte complex, un cumul de evenimente şi de etape contradictorii, pe lângă o revoluţie, scurtă, din păcate, corespunzând majorităţii definiţiilor clasice şi moderne ale acesteia, şi o revoltă populară, dar şi parte a unui val revoluţionar, cel din 1989 din ţările Europei Centrale şi de Est, care s-a abătut şi asupra României, o mişcare revoluţionară, chiar o rebeliune, şi o contrarevoluţie, ca să nu mai vorbim de lovitura de stat a FSN şi Ion Iliescu, din cauză că: a avut loc o schimbare bruscă şi violentă în structura politică şi socială, atunci când un grup s-a revoltat împotriva autorităţilor existente, profitând de revolta justă a populaţiei şi a ajuns la putere, a fost substituit un regim politic cu un altul, din păcate, tot de sorginte comunistă. Momentul 1989 poate fi caracterizat şi prin faţetele sale, atât pozitive, valul revoluţionar, mişcarea revoluţionară, revolta populară, rebeliunea sau insurecţia, cât şi negative, lovitura de stat fesenisto-iliesciană, marile demonstraţii şi greve de după 1989, războiul civil limitat şi mineriadele din 1990, iar după unii comentatori, lovitura de stat, lovitura de palat, conspiraţia sau conjuraţia, complotul intern sau extern, complotul securistic sau kaghebist, revoluţia confiscată, furată etc.

Scriitorii și scenariști

În viziunea sau concepţia filosofică ori politică despre Evenimentele din 1989 ale scriitorilor români preocupați de acest subiect se regăsesc cele mai diverse idei şi scenarii, de la revoluţia autentică a poporului, pură şi dură, la revoluţia furată şi transformată în lovitură de stat şi instalarea garniturilor inferioare ale partidului comunist din România, cu ajutorul Securităţii şi al Armatei. Însă majoritatea acestor scriitorilor susține că revoluţia a fost copleşită de o lovitură de stat a lui Iliescu şi a grupării sale de conjuraţi, de terorişti, de instalarea la putere a FSN etc., apoi unii scriu despre o încercare de lovitură de palat şi de stat, eşuată, prin cele două sau mai multe tentative de formare a unor guverne conduse de foşti premieri ceauşişti, precum insalubrii Verdeţ şi Dăscălescu, apoi alții descriu o componentă de război civil provocat de noua putere fesenistă, prin mineriadele din 1990, care au cuprins şi aspecte de lupte de stradă, demonstraţii-maraton, de multe ori înăbușite în sânge etc., însă, la celălalt capăt al logicii, se vorbește chiar despre o revoluție înfăptuită de servicii de securitate anti-ceaușiste (!).

Securiștii patrioți

În romanul său extrem de controversat, Quo vadis, Domine (1993), prozatorul făgărăşean Mihai Sin sugerează clar că răsturnarea regimului comunisto-ceauşist nu putea avea loc fără acordul şi cu participarea Securităţii, instituţia de tristă amintire constatând dezastrul dictaturii lui Ceauşescu şi preconizând, chipurile, patriotic acţiunea pozitivă şi benefică. Un asemenea punct de vedere poate şi chiar stârneşte indignarea, nu numai a urmaşilor celor morţi în revoluţie, dar şi al cititorului, pur şi simplu, ca să nu mai vorbim de intelectuali, de criticii literari etc.

Poker pe împușcate

În alt roman, Hotel Europa (1996) de Dumitru Ţepeneag, se vorbeşte despre mitul sau teza confiscării revoluţiei, autorul-narator citind ziarele franţuzeşti care scriau că mirosea a trişerie (din franţuzescul tricherie = trişare, înşelare, înşelătorie), revoluţia nefiind ce credea el, fiind furată, confiscată, deşi FSN-ul menţinea teza Revoluţiei, mai ales că avea nevoie de legitimitate populară, revoluţionară şi internaţională. Personajul feminin, doctoriţa Smaranda, fostă directoare în Ministerul Sănătăţii, dar rămasă în Franţa, discută absurd despre faptul că în decembrie 1989 a fost vorba despre un complot pregătit de Securitate, din ordinul ultimului lider sovietic Mihail Gorbaciov, pentru salvarea comunismului care se ducea de râpă în timpul lui Ceauşescu, acest tiran fiind de fapt o victimă! În altă parte, se susţine dacă să se mai dea zilelor acelora din decembrie titlul prea pompos de revoluţie, unii zicându-i complot, iar alții găsindu-i, aşa în derâdere, tot felul de denumiri băşcălioase.

Pieile jegoase de comuniști

Ca şi alţi scriitori români şi publicişti străini, şi Radu Aldulescu, în romanul său Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998), consideră că în 1989, în România nu a fost niciun fel de Revoluţie, sau că a fost o Revoluţie furată, vorba lui Dumitru Mazilu, mai ales că nicăieri în ţinutul de verdeaţă şi răcoare n-au fost văzute fluturând steaguri din piei jegoase de comunişti, că Istoria Revoluţiei Române şi a Eroilor Martiri (autorul le-a scris cu litere mari, cu majuscule), a fost copleşită de amarnica Istorie a Loviturii de Stat şi-a Teroriştilor, a Comuniştilor şi Feseniştilor cu întreaga lor liotă de Vânzători de Neam şi de Ţară.

Marele jaf național

Printre concluziile triste ale greoiului şi lăbărţatului roman Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), al lui Augustin Buzura, care se pot trage, se află următoarele: că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost o mascaradă, o simplă înlocuire a eşalonului întâi cu eşalonul al doilea; că profitorii mai mici ai regimului comunist au devenit marii profitori ai revoluţiei şi post-revoluţiei; că la adăpostul textelor şi ideilor generoase despre democraţie, reformă, capitalism, economie de piaţă, neimplicarea statului ori stat minimal, dreptate, justiţie etc., după 1989 s-a instalat marele jaf naţional, apoi dictatura banului, sau o societate plutocratică ori mamouniană, tirania paralelor fiind la fel de periculoasă şi perversă ca şi cea politică, a comunismului, în cazul României şi al fostelor ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est, sau dictatura militară din ţările latino-americane, şi că cine are curajul să protesteze, pe faţă, acum, este imediat marginalizat, ameninţat şi chiar omorât de reprezentanţii noii puteri, ori calomniat şi desfiinţat de presă, sau terorizat mai rău decât în vremea comunismului. Concluzia concluziei romanului lui Augustin Buzura este că revoluțiile își devorează fiii, lucru care s-a mai spus de multe ori, şi că în picioare cad, întotdeauna, nu numai pisicile, ci mai ales bestiile, şi că nebunii, adică cei care îşi urmăresc anumite idealuri, de puritate, adevăr, frumusețe, dreptate ş.a., sunt mereu sacrificaţi, ca nişte ţapi ispăşitori de către ceea ce Mircea Eliade numea teroarea Istoriei. 

Cei mai tâmpiți conducători

Concluzia lui Petru Cimpoeşu din creaţia sa narativă Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006) este destul de pesimistă: revoluţia a fost dirijată şi controlată de Securitate, la conducerea României au venit cei care erau deja la putere, dar din alte eşaloane ale ei, pe viitor, oamenii vor fi determinaţi să-i aleagă pe cei mai tâmpiţi dintre ei ca să-i conducă, copiii vor fi învăţaţi de mici să mintă, să fure şi să facă rău, justiţia îi va condamna pe nevinovaţi şi îi va achita pe criminali şi corupţi, oamenii competenţi vor fi ţinuţi deoparte, ori lăsaţi să moară de foame, iar cei cinstiţi, dacă vor mai exista, vor înnebuni de bunăvoie, şi în acest fel, România va deveni invizibilă şi va dispărea de pe hartă, la fel ca insula Roland.

Revoluția violată colectiv 

În neorbitorul său roman Orbitor III. Aripa dreaptă (2007), Mircea Cărtărescu, există un capitol scris într-un stil indirect liber, în care este analizată din interior întreaga operaţiune a puciştilor sau loviluționarilor şi cauzele care se află în spatele fiecărei acţiuni revoluţionare: inventarea teroriştilor, înscenarea procesului mult-prea-grăbit al Ceauşeştilor şi ciuruirea cuplului prezidenţial, ele fiind prelucrate bineînţeles ficţional. Urmează şi mai grotesca secvenţă a bancheto-zaiafetului din interiorul C.C.-ului şi mai ales a violării Fetei-cu picioare-lungi care jucase rolul Revoluţiei împieliţate, ironizată de mai mulţi critici literari, ca fiind o satiră nereuşită artistică, sau estetico-literară şi, aş adăuga, sub nivelul marelui François Rabelais cu care a fost comparat Cărtărescu, printre alţii. Acesta a încercat să redea prin apetitul gastronomic şi sexual monstruos setea patologică de putere şi de bogăţie a noii clici, violul colectiv asupra Revoluţiei, profanarea adevăratei revolte populare şi revoluţii anticomuniste, de către nişte uzurpatori foşti comunişti şi nomenclaturişti care au vrut, chipurile, să facă pe eliberatorii poporului, pe cei care au redat democraţia şi economia de piaţă etc. Astfel, secvenţa personalizării revoluţiei şi a violului colectiv sunt previzionate de apariţia femeii giganteşti în mijlocul maselor de protestatari, în dimineaţa importantei zile de 22 decembrie 1989, care ar avea efectul psihologico-psihanalitic de a produce o uriaşă erecţie colectivă, care premerge violul colectiv, această explozie a sexualităţii reprimate de clară sorginte sigmundfreudiană putând fi desluşită pe fondul traumei emasculării, bărbaţii Bucureştilor care au fost castraţi, simbolic, prin demolarea blocului-turn, luându-şi acum revanşa ne-sergiunicolaesciană faţă de trauma suferită şi regăsindu-şi masculinitatea sau machismul. Violul Revoluţiei furate sau împieliţate de către masculii pitici care au pus mâna pe putere ar mai fi ţinut toată noaptea, într-o destrăbălare şi-un crailâc, ne spune autorul, dacă teroriştii nu ar fi dat foc Muzeului de Artă, iar dimineaţa când s-au trezit bărbaţii providenţiali ai revoluţiei române, au ajuns la concluzia cinică şi tristă, deznădăjduită, totodată, exprimată într-un limbaj suburban, că: Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluţia română! 

Ba a fost! 

Și totuși, așa cum se simte și din fotografiile utilizate în interiorul textului (copyright AGERPRES), pentru cei care au ieșit în stradă în decembrie 1989 și au strigat Jos Ceaușescu și Jos Comunismul, și care, cu mâinile goale, au înfruntat gloanțele și napalmul, pentru miile de familii rănite iremediabil de pierderea celor iubiți și inocenți, noii martiri ai acestui neam, pentru toți cei care au asistat neputincioși și cutremurați pentru totdeauna cum fiii, frații și camarazii le-au fost ciuruiți sau striviți sub șenilele blindatelor, pentru cei care au fost mutilați trupește și sufletește, frânți în înălțarea lor splendidă și eliberatoare, pentru toți aceștia A FOST REVOLUȚIE ÎN ROMÂNIA! Acesta este Adevărul pe care ar merita să-l cunoască noile generații și să-l poarte în suflet pentru totdeauna. (Notă de AC)