Theresa May arde pe rugul Brexit-ului

Pe 12 decembrie, conservatorii englezi au încercat să o debarce pe Theresa May de la cârma Partidului și implicit a Guvernului de la Londra. Rușinea imensă pe care al doilea premier-femeie al Marii Britanii ar fi atras-o asupra celei mai vechi instituții democratice a lumii devenise insuportabilă. Puciștii au eșuat la mustață. Dar visul de veacuri al anarhistului iezuit Guy Fawkes, acela de a incendia Camera Lorzilor, pare că se împlinește în aceste luni premergătoare finalizării Brexit-ului, când Parlamentul  Britanic chiar arde. La figurat, desigur, dar profund dăunător – ca un rug al democrației, pe care May nu va rămâne unica victimă. Și totuși, premierul britanic cel mai terfelit de istorie – nu doar acasă, ci și în întreaga Europă – ar putea să demonstreze, fie și postum (politic vorbind), că nu se înșală. Tot mai multe calcule arată că Brexit-ul nu va fi pentru britanici chiar așa de catastrofal cum este făcut să pară.

Cronica unui divorț continental

Pe 23 iunie 2016, britanicii au decis în urma unui referendum foarte strâns – 51,9% vs. 48,1% – să părăsească Uniunea Europenă, la care aderaseră în 1973 (pe vremea premierului Edward Heath). Cu alte cuvinte, mariajul politic dintre insularii britanici și restul continentului a rezistat 43 de ani. De ce s-a spart? Păi, din perspectiva inițiatorilor Brexit-ului, în principal pentru ca UE să nu mai căpușeze bunăstarea britanicilor și pentru ca fenomenul imigrației devastatoare să poată fi ținut sub control. Decizia a dus deîndată la viguroase consecințe politice interne și externe. În interiorul Marii Britanii, s-a pus, de către vicepremierul nord-irlandez, problema unui referendum pentru reunificarea celor două Irlande, iar de către premierul scoțian s-a ridicat problema referendumului pentru independența Scoției. În ambele teritorii ale Regatului, cetățenii votaseră majoritar împotriva desprinderii de UE. Pe plan extern, Bruxelles-ul, iritat la culme de deznodământul referendumului, a cerut o operațiune de desprindere cât mai rapidă. Data finală negociată ulterior a devenit 29 martie 2019. Premierul referendumului – David Cameron – a demisionat rapid (pe 13 iulie 2016), sugerând, cam perfid, că alții trebuie să gestioneze Brexit-ul. În fruntea acestor alții, s-a trezit cea care avea să devină a doua femeie-premier unsă la Londra, anume conservatoarea Theresa May.

Fetița cu chibrituri, Scufița roșie...

Paradoxul cel mai mare al întregii afaceri este că Theresa May, înainte de mandatul catastrofal care avea să vină, nici măcar nu era o adeptă a Brexit-ului, chiar se pronunțase la referendum împotriva acestuia. Dar odată ce a acceptat funcția de premier, s-a dedicat cu întreaga loialitate misiunii asumate. Un soldat credincios al cauzei, până la sacrificiu, pentru că indiferent de evoluția Brexit-ului, după data de 29 martie, May a promis că va demisiona și că nu va mai candida nicicând pentru vreo funcție în partid. Parafrazând, se poate spune că fetița cu chibrituri a politicii britanice și-a dat foc la valiză și ne părăsește metaforic, dusă de vânt, precum în povestea lui Andersen, pe urmele bunicii sale politice, anume Margaret Thatcher, fără însă ca în timpul mandatului său să fi atins gloria acesteia. O altă interpretare, tot de basm, trimite la Scufița roșie – datorită stilului ei vestimentar axat pe un roșu flamboaiant (vezi foto) – unde, mai ceva ca la Frații Grimm, inocenta Theresa pleacă printre crângurile Brexit-ului în căutarea măreției bunicii ei Margaret, dar este devorată de UE, lupul cel rău... 

Iarna vrajbei Brexit-ului

Odată ce procesul Brexit-ului a fost inițiat, pe 19 iunie 2017 – prin notificarea UE conform Articolului 50 al Tratatului de la Lisabona, care permite retragerea unilaterală din Uniune –, miza cea mai mare a devenit negocierea unui acord de desprindere care să convină atât Marii Britanii, cât și UE, care să minimizeze pagubele pentru ambele tabere aflate în divorț. Această sarcină infernală – de tip mission impossible, pentru că era limpede de la bun început că nu se poate transforma un fenomen de tipul lose-lose, într-unul win-win – și-a asumat-o Theresa May. Procesul de negociere, care a luat forma unui ping-pong politic între Londra și Bruxelles (cu multe intervenții dinspre marile capitale europene, dar mai ales de la Berlin), a durat în principiu până pe 25 noiembrie a.c., când s-a definitivat de către părți și s-a asumat public așa-numitul Acord de retragere (Brexit Withdrawal Agreement). Următorul pas ar fi fost validarea respectivului document în Parlamentul Britanic. Aici însă lucrurile s-au complicat. Votul ar fi trebuit dat în 17 decembrie. Însă pe 12 decembrie, propriul partid a supus-o pe May la un vot de încredere. A scăpat (scor 200 la 117 în favoarea ei), dar cifrele au arătat că dacă ar supune Acordul cu UE deciziei întregului Parlament, ar eșua categoric. Astfel că a decis să amâne, termenul-limită pe care l-a anunțat fiind 21 ianuarie 2019. Amânarea i-a exasperat pe adversarii ei politici. Jacob Rees-Mogg, parlamentar exponențial al propriului ei partid, a rezumat: Este o zi păgubitoare pentru Partidul Conservator, dar este, mai ales, o zi umilitoare pentru țară. De la liderul laburist al opoziției, Jeremy Corbyn, comentariul spontan a fost succint, dar grăitor: Stupid woman! Ne miră doar că nu a folosit și mai britanicul stupid cow!

Cuiul irlandez al lui Pepelea

Negocierile tensionate – presărate cu anateme zvârlite de unii asupra celorlalți, și viceversa, mai ceva ca la Marea Schismă din 1054 – păreau totuși să ducă, târâș-grăpiș, dacă nu la un consens, măcar la un compromis acceptabil. De fapt, prezentarea documentului de 599 de pagini al Acordului de retragere în forurile europene a fost urmată de declarații optimiste ale lui Jean-Claude Juncker, Donald Tusk și chiar ale veșnic ostilei (față de Brexit, și chiar față de Theresa May personal) Angela Merkel. Însă parlamentarii de la Londra au luat foc. Păruse că, racordați la ritmul negocierilor, vor accepta rezultatul ca pe o izbăvire. Curând însă s-a descoperit – sau, să zicem, a picat fisa – că una dintre prevederi se poate transforma într-o capcană periculoasă. Este vorba despre așa-numitul irish backstop (în trad. aprox. frâna irlandeză), un capitol al Acordului pentru Brexit, care permite graniței dintre Irlanda de Nord și Republica Irlanda să rămână liberă, respectiv în relații de comerț liber cu UE, nesupus tarifelor și altor limitări, ca și când ar fi graniță în interiorul Uniunii. Inițial, intenția celor care au redactat Acordul a fost să menajeze relația (pe fondul unui război sectar vechi de sute de ani) dintre irlandezii majoritar catolici și nord-irlandezii majoritar protestanți. Excepția vamală la granița dintre teritoriile irlandeze se dovedește însă a fi un adevărat cui al lui Pepelea: dincolo de consecințele economice, prevederea este redactată (și asumată de părți) în așa fel încât să nu poată fi abrogată unilateral de Marea Britanie. Cu alte cuvinte, dacă în 2020 (așa ar fi prevăzut) ar intra în vigoare un Tratat vamal între britanici și UE, acest lucru nu ar include și granița irlandeză, dacă UE nu vrea. Iar această cedare la discreția Bruxelles-ului, lorzii de la Londra o găsesc din principiu inacceptabilă. De fapt, ei ar fi dispuși să își asume riscul despărțirii de UE fără niciun fel de acord (no-deal), decât o asemenea infamă capitulare.

V de la Vendetta

Chiar în cazul, tot mai probabil, al unui Brexit fără acord explicit și asumat de părți, cu urmări absolut imprevizibile; dar chiar și în cazul, destul de improbabil, al organizării unui al doilea referendum, formulă, deși evident imorală, vehiculată consistent de opoziția de la Londra, pentru că probabil ar răsturna raporturile rezultate din prima consultare populară, UE nu mai dorește să se arate nici răbdătoare, nici dispusă la compromisuri. Oricât s-a străduit Theresa May, în ultimele săptămâni, într-un turneu european de-a dreptul umilitor, să obțină amânări, păsuiri, promisiuni de flexibilitate, acest lucru nu a fost posibil. Chiar dacă a obținut întâlniri directe, individuale sau în formație restrânsă, cu alde Juncker, Merkel, Macron – pe care a încercat să-i avertizeze inclusiv de posibilele urmări nefaste pentru toată lumea în cazul unui acord de tipul no-deal – May s-a izbit parcă de un zid. A fost evident că atitudinea vârfurilor UE nu a arătat atât a nestrămutare bazată pe convingeri, cât a răzbunare pentru abandonarea arcăi UE de către insulari. Prin vocea lui Jean-Claude Juncker, în cadrul ultimului Consiliu European al anului, pe 13-14 decembrie, UE a anunțat că nici nu va opera modificări de la textul Acordului Brexit-ului, nici nu ia în considerare amânarea termenului de 29 martie pentru momentul fatidicei despărțiri.  

Partea plină a butoiului cu pulbere

Și totuși, după toată această tevatură la nivel continental – sau cosmic, se vaită mulți –, din care Theresa May nu are cum să supraviețuiască politic, există voci care comentează în continuare Brexit-ul dintr-o perspectivă favorabilă acestuia. Sufocați de cifrele privind pierderile financiare ale Marii Britanii – ce-i drept, în primii ani după Brexit britanicii ar trebui să despăgubească UE cu circa 39 de miliarde de lire sterline, dintre care minimum 10 miliarde în primul an –, experții europeni au evitat până acum să publice date despre pierderile statelor membre ale UE în contextul despărțirii. Un raport publicat pe 17 decembrie, de către grupul de consultanță Oliver Wyman, arată că, în urma Brexit-ului, Olanda, bunăoară, va fi anual cu cca 4,5 miliarde euro mai săracă (bani pierduți în special în urma exporturilor către Marea Britanie de produse agricole, dar și chimice și de mase plastice). Și acesta ar fi doar un exemplu din categoria vârful aisbergului. Calcule ale lui Shanker Singham, reputat expert în comerțul internațional, publicate în presa britanică pe 18 decembrie, arată că în urma variilor dependențe economice de Marea Britanie ale majorității statelor UE (în materie de transport aerian, capacități portuare, industrie farmaceutică și alimentară, turism etc.) vor face, pe termen mediu și lung, ca despărțirea să fie mai costisitoare pentru UE decât pentru britanici. Plus că, vorba lui Nigel Farage: Brexit is not all about money!