Austria, prima la dreapta

În lumea politicii europene, nume precum Sebastian Kurz, Heinz-Christian Strache sau Norbert Heil Hofer sunt cunoscute precum, în lumea culturală, numele lui Mozart, Haydn, Schubert sau Strauss. Și, mă rog, mai nou, al lui Conchita Wurst. Ce au în comun cei trei politicieni, în afară că sunt austrieci, este că reprezintă tripleta care – pe o linie revendicată de unii de la însuși Hitler, de alții doar de la Jörg Heider, cel răposat, în 2009, în condiții încă nu definitiv elucidate – a adus la putere extrema dreaptă. Prin alegeri libere, deci pe o cale cât se poate de democratică. După cel de-Al Doilea Război Mondial, frumoasa și bogata Austrie devine prima țară europeană – membră a UE, din 1 ianuarie 1995 – care renunță la politicienii clasici și la ideologiile tradiționale pentru a le înlocui cu neonaționalismul populist care de-atunci încoace bântuie și contaminează mai întregul continent.

A de la Austria

În 2016, alegerile prezidențiale de la Viena au avut drept protagoniști doi candidați diametral opuși, respectiv, Alexander Van der Bellen și Norbert Hofer. Dat fiind că războinicul Hofer – umblând înarmat la vedere și vehiculând o retorică de sorginte nazistă, pentru acestea fiind supranumit și Heil Hofer – a acaparat întreaga atenție (precum și o explicabilă consternare!), mulți observatori au trecut cu prea mare lejeritate peste un fenomen crucial: în premieră, după război, candidații la președinție ajunși în finala unei astfel de competiții nu mai reprezentau nici măcar unul dintre partidele istorice, respectiv social-democrații sau creștin-democrații. Când spunem în premieră, nu ne referim doar la Austria, ci la mai toate democrațiile occidentale. La cum se vede de la București, parcă Austria a ținut să intre prima pe acest teren minat al extremismului politic, în conformitate cu poziția sa în fruntea ordinii alfabetice a membrelor EU. În cele din urmă, Van der Bellen, reprezentând Verzii, a câștigat – la mare luptă, inclusiv după repetarea alegerilor – în fața lui Hofer, cel propus de Partidul Libertății Austriece (FPÖ). Hofer, mai tânăr cu 27 de ani decât contracandidatul său septuagenar, a ținut să sublinieze, la aflarea rezultatului, că timpul lucrează în favoarea lui. Într-adevăr, la doar un an (deci în decembrie 2017) după prezidențiale, diplomatul și cel mai tânăr ministru de externe din istoria UE, Sebastian Kurz (foto jos, dreapta), a ajuns, la 31 ani, prim-ministru după ce formațiuna sa proaspăt și anume cosmetizată electoral (rebrenduită, cum se mai zice) – Noul Partid al Poporului – a ieșit învingătoare în alegerile parlamentare. Iar Kurz a luat-o instantaneu spre dreapta.

Un domino al contaminării ideologice

Noul premier nu a ezitat să se alieze în vederea guvernării cu partidul lui Hofer, FPÖ, pe al cărui lider, Heinz-Christian Strache (foto sus, stânga), l-a numit viceprim-ministru și a cedat partidului acestuia cam cele mai importante portofolii, între care internele, externele, economia. Hofer a primit transporturile. Felul cum au ajuns radicalii de dreapta la putere a devenit o sursă de inspirație și un plus de motivație pentru toți radicalii europeni. În mai toate marile state europene, partidele tradiționale pierd pas cu pas din electorat, acesta îndreptându-se către formațiuni noi, mai convingătoare ideologic pentru aceste vremuri și pentru noile generații. Franța, cu Republica în marș! a lui Macron; Italia cu Miscarea de cinci stele, a bufonului Beppe Grillo, respectiv, Liga Nordului a lui Salvini; Germania, unde creștin-, respectiv social-democrații, pierd constant teren în fața Alternativei pentru Germania, dar și a Verzilor; ș.a.m.d. Pe fondul acestor transformări – unde stânga încrâncenată crește odată cu dreapta extremă –, crizele sporesc și se adâncesc într-o Europă aflată în plin proces de recalibrare a priorităților, în conformitate cu noile provocări ale istoriei. Între timp, la Viena, coaliția Kurz-Strache a trecut deja la treapta următoare, începând să implementeze, pas cu pas – în ritm de vals, s-ar putea spune, întrucât nu pare, deocamdată, a cauza prea mare vâlvă în cancelariile partenerilor europeni –, obiectivele unui program asumat de așa-numita conservare a identității naționale. Și nu puțini comentatori sunt de părere că încă dreptacii de la Viena nu au apăsat prea tare pe accelerație cât tocmai sunt responsabili de cele șase luni ale președinției rotative a Consiliului European...

Stâlpii izolării

Pe parcursul anului care a trecut de când guvernul Kurz a intrat în pâine, o serie de măsuri politice interne și internaționale ilustrează fără echivoc direcția în care se îndreaptă Austria. Sunt trei teme principale, trei stâlpi ai identității, care se disting în politicile austriece recente: religia, limba națională și augmentarea necontenită a tradiționalismului. În materie de religie, nu atât afirmarea ori reafirmarea valorilor creștine se află în prim-plan, cât mai degrabă obsesiile islamofobe. În iulie, Kurz a aprobat închiderea a șapte moschei, una turcească și șase arăbești, plus expulzarea câtorva imami – măsuri punitive pentru propagandă radicală. Acesta nu este decât începutul, a declarat Strache, mâna dreaptă a premierului. Limba națională a ieșit la rampă tot în vară, când au intrat în dezbatere două demersuri legislative controversate: pe de-o parte, acordarea dublei cetățenii sud-tirolezilor, dar numai celor vorbitori de germană; pe de altă parte, un alt proiect dorește să limiteze ajutoarele sociale ale tuturor străinilor din Austria (fie ei azilanți din rândurile refugiaților și imigranților, sau europeni cu viză de lucru), în caz că nu vorbesc limba oficială, adică germana. În fine, cea mai recentă măsură politică elocventă s-a consemnat pe 9 decembrie, La Marrakech, în Maroc, când Austria a fost unul dintre puținele state europene care a refuzat să devină cosemnatar al Pactului Națiunilor Unite pentru Migrația Globală. Alături de Austria, doar Polonia a mai respins Pactul și, apoi, Ungaria, Cehia și Slovacia – ultimele trei, dacă stăm să ne gândim, cândva teritorii supuse și loiale ale Imperiului Austriac.