De ce nu sunt patriot

Au fost multe scandaluri în acest an, aniversar – 2018. În totul un an al scandalurilor fără sfârșit pe toate subiectele posibile. Cu așa-zisa reformă a Justiției, cu procesele și averea uriașă a  lui Dragnea, cu CSM, cu Laura Codruța Kovesi, cu MCV-ul și Comisia de la Veneția, cu austostrăzile lipsă, cu spitalele mizere în care te îmbolnăvești. Cu școlile fără profesori, fără apă curentă și cu closetul în fundul curții. Săptămâna și scandalul. Lumea românească s-a ocupat numai de teme secundare. De găinari, impostori, tâlhari și interlopi, unii dintre ei membri ai Parlamentului și ai diferitelor guverne. Dar cel mai mare scandal, a fost chiar Centenarul Marii Uniri din 1918. Trebuia să fie o sărbătoare naționala și a devenit o batjocură întreținută de câțiva guralivi care au confiscat microfoanele, s-au înfășurat în eșarfe tricolore, au îngenunchiat și au pupat patetici steagul. 

Zgomotul de fond a fost cel de la Festivalul Cântarea României, organizat de propaganda PCR pe vremuri. Tot asta știm să facem mai bine. Iată o istorioară care ne face să înțelegem starea de spirit a elitei politice în acest an, scursură a așa-zisului ”om nou”. Eram în urmă cu ceva ani la un miting electoral în provincie. Pe vremea aceea frecventam asemenea evenimente. Eram pe scenă, unde un vorbitor s-a fâstâcit la microfon, nu mai ştia ce să zică. Lumea amuțise, nu vibra. Adio voturi. Lângă mine cineva i-a strigat, ”Bag-o p-aia cu patriotismul!”. Pesemne cunoştea repertoriul acelui orator. Omul s-a executat, a zis de tricolor, de oasele strămoşilor lăsate pe nu ştiu ce câmp, de voevozi, de nedreptăţile suferite de popor, a lăcrimat. Audienţa a aplaudat, așa a reușit să-şi termine cu bine discursul. 

Mi-am amintit întâmplarea în urmă cu două zile, când un cunoscut m-a împuns cu degetul şi m-a întrebat scurt – Eşti patriot? Nu! i-am zis. Răspunsul meu a părut să îi dea apă la moară. El era ambalat, se pregătea de parada de la Arcul de Triumf şi de propaganda naţionalist-populistă cu care mai toate televiziunile ne-au invadat în aceste zile. Exaltarea lui am înţeles-o aşa. Dacă el era patriot, vezi Doamne, şi eu nu, însemna că eu sunt un venetic. Cum să nu imi iubesc țara, locul unde m-am născut!? A luat brusc un aer superior, plin de dispreţ. Adică – Aha, ştiam eu cine-mi eşti! Individul în cauză este politician, mânuieşte așadar o moară de vorbe. Nu s-a ilustrat prin nimic. L-am recunoscut, era oratorul din provincie, devenit între timp patriot de profesie. 

Aşadar trebuia să tac dracu din gură. Să nu mai ies în lume. Şi ce-ai făcut pentru ţară!? zice categoric. Ah, eu!? Nimic! De data asta chiar m-a privit ca pe un vierme. Avea chef de harţă, patriotismul îl făcuse belicos, îşi căuta un sac de box. Vorbea tare să îl audă lumea din jur, răcnind despre patrie şi România lui. Cineva din preajmă care asista la altercaţie a sesizat că patriotul nu e în temă şi i-a atras atenţia că sunt un vechi slujbaş al limbii române, pe care de altfel dl. nu o vorbea corect în ciuda amorului declarat pentru ţărişoara lui. Aşa a aflat că am scris cam 25 de cărţi, toate în limba română, etc etc etc.

L-am privit în tăcere. Amicul i-a mai zis să mă lase în pace, nu sunt omul care îi trebuie pentru răfuiala lui cu dusmanii țării. Ah, din ăştia îmi eşti! Adică de ce nu i-am spus, bre, de la început. El căuta o victimă, un prost, pe care să-şi verse prea-plinul stârnit de vederea steagului, a uniformelor armatei, la auzul imnului. I-am înţeles dezamăgirea.

Drept să spun nu prea cred în sentimente afişate zgomotos. Mai ales când este vorba despre patriotism, real sau nu. Cert, nu sunt patriot. Cetăţeanul respectiv da, este și ştie mai bine de ce. Îi aduce profit.