Presupusa vină civilizațională a Ortodoxiei

Este vorba, mai exact, despre narativul potrivit căruia Ortodoxia ar fi fost pentru români o piedică în calea dezvoltării, modernizării, instituționalizării, raționalizării publice, intrării „la timp” în Europa. Discursul este, fără excepție, contrafactual: ce bine ar fi fost dacă am fi fost catolici, precum croații sau ungurii, sau protestanți, cum sunt alte popoare ale Nordului european, pentru că am fi ajuns mai repede în Europa, am fi avut altă etică a muncii, alte orașe, alte universități, altă disciplină instituțională, alt raport cu legea, altă cultură politică.

Cum este de așteptat, formula nu este nouă. În diverse variante, ea apare la călători, eseiști, filosofi ai culturii, istorici ai civilizației, apoi este amplificată de marile hărți simbolice ale secolului XX. Keyserling o formulează, în propriul registru eseistic, cu acel amestec de intuiție, prejudecată și fascinație pentru tipologii continentale. Huntington o va relua, la altă scară și cu altă ambiție normativă, atunci când va despărți civilizația occidentală, legată de creștinismul catolic și protestant, de civilizația ortodoxă, în care va așeza Grecia, Bulgaria, România, Rusia și alte spații ale Răsăritului creștin. Inclusiv Islamul! O hartă seducătoare prin claritate, dar tocmai de aceea primejdioasă. De fapt, nu spun nicio noutate celui care gândește cu capul lui, critic: hărțile prea clare sunt rareori nevinovate.

La noi, această temă s-a tradus și în polemici confesionale, uneori jalnice, alteori culturalmente fertile, dar aproape niciodată lipsite de venin: uniatism versus „bulgărism” ortodox, Roma versus Bizanț, alfabet latin versus slavonism, Școala Ardeleană versus inerția răsăriteană, episcopul unit luminat versus popa ortodox afumat de tămâie și istorie locală. Sigur, fără Buchkultur-a reformaților, dar mai ales fără Școala Ardeleană nu putem înțelege formarea conștiinței naționale moderne, recuperarea latinității, pedagogia istorică, presiunea culturală exercitată asupra întregului spațiu românesc. Ar fi absurd, nedrept și contraproductiv să minimalizăm rolul acestora. Dar de aici până la a spune că Ortodoxia a fost simpla noastră întârziere, iar unirea cu Roma ar fi fost singura cale de salvare civilizațională, distanța este mare. La fel de mare ca între recunoștință și propagandă. În asemenea scheme, Biserica nu mai este citită profund, teologic, istoric și social, ci folosită cu lejeritate amețitoare drept etichetă explicativă pentru tot ce nu a mers. Dacă nu avem autostrăzi, de vină este Bizanțul. Dacă nu avem administrație, de vină este slavona. Dacă nu respectăm regula, de vină sunt turcii. Dacă furăm, amânăm, improvizăm și ne descurcăm, cauza ultimă trebuie să fie, firește, lumânarea, icoana și calendarul iulian. Simplu. Prea simplu. Nici măcar prea ca la țară.

În realitate, lucrurile sunt mai complexe și, tocmai de aceea, mai interesante, pasionante de-a dreptul. Fără doar și poate, Ortodoxia nu poate fi exonerată de toate responsabilitățile istorice, ca și cum ar fi plutit pură peste societate, neatinsă de servilism, ruralism, lipsă de educație, anti-intelectualism, complicități politice sau slăbiciuni instituționale. Dar nici nu poate fi transformată în țap ispășitor civilizațional. Întârzierea României nu se explică doar prin Ortodoxie, cum nici modernizarea Apusului nu se explică doar prin catolicism sau protestantism. Contează, cum ne învață inclusiv un romantic precum Michelet, geografia, imperiile, moștenirea romană, orașele, dreptul, proprietatea, alfabetizarea, universitățile, piețele, războaiele, administrația, formele statului, relația dintre centru și periferie, tipul de elite, vecinătățile agresive, fiscalitatea, memoria iobăgiei, dominațiile străine, comunismul și alte lucruri, bune, foarte bune, rele și foarte rele. A pune totul pe seama confesiunii înseamnă a face teologie proastă și sociologie de cafenea. În plus, dacă Ortodoxia ar fi produs mecanic subdezvoltare, ar trebui să explicăm de ce aceeași Ortodoxie a produs Bizanțul, drept, artă, liturghie, teologie, arhitectură, imperiu, diplomație, alfabetizare creștină, forme de solidaritate comunitară și o memorie spirituală fără de care Europa însăși ar fi infinit mai săracă.

Paradoxul este că această veche acuzație antiortodoxă ajută indirect suveranismul de azi. Cum? Prin faptul că îl provoacă să răspundă nu prin discernământ, ci prin inversare brutală. În loc să spună: da, trebuie să discutăm lucid raportul dintre Ortodoxie, modernitate, instituții, libertate, cetățenie și stat de drept, suveranismul spune: vedeți, Occidentul ne urăște credința! Roma ne-a vrut mereu înghițiți, asimilați, protestanții ne disprețuiesc, Bruxelles-ul continuă lucrarea de deznaționalizare! Ce să mai lungim, că tot nu avem timp și istoria ne cheamă: Ortodoxia este ultimul zid! Astfel, din capete sparte și cuvinte ciunite, o caricatură produce altă caricatură. Mai întâi Ortodoxia este redusă la întârziere. Apoi este ridicată, defensiv și agresiv, la rang de certificat de superioritate. În ambele variante, ea este falsificată, dar nu oricum, prin unele părți, ci în întregime. Pentru că Ortodoxia nu este nici scuză pentru neputințele noastre istorice, nici armă împotriva Occidentului, nici muzeu al excepționalismului național. Este Biserica lui Hristos trăită într-o anumită istorie, cu sfințenia și păcatele ei, cu profunzimi reale și eșecuri la fel de reale. Suntem noi.

Doxa!