Efectul matematic (cum rămâne cu parohia politică)

Efectul matematic al adunării de voturi, indiferent de calitatea lor distinctă și de rolul fiecăruia în ecuație, duce la un paradox extrem de dureros: deși ND a ajuns la Cotroceni pe baza unei majorități de votanți, aceștia se simt, pe zi ce trece, tot mai puțini, aproape minoritari. Speranța s-a spart ca o bulă de săpun, bateria entuziasmului este pe roșu, iar victoria, în loc să se așeze ca început al unei reconstrucții, capătă aerul unei amânări. Nu al unei reușite, ci al unei pauze între două prăbușiri, vândută încă drept strategie a vânătorului aflat în așteptare. În rest, da, aritmetica a funcționat, dar comuniunea politică de la baza ei se risipește periculos de iute.

Aici este, de fapt, rana social-teologică a momentului, pe care ND pare să nu o vadă: omul nu trăiește din număr, ci din confirmarea că numărul acela are chip, direcție și o dreptate pentru care merită să și suferi. Asemenea comunității de credință adunate în biserică, imposibil de redus la calitatea de „public”, fie el și liturgic, majoritatea nu este doar cantitate electorală, după cum poporul nu este o simplă masă statistică, bună de invocat în seara victoriei și de lăsat apoi în ceața tranzacțiilor. Tot asemenea unei parohii, o majoritate reală trebuie păstorită politic, adică luminată, ținută împreună, chemată la o lucrare comună, catehizată în timp real, nu doar contabilizată. Altminteri, votul devine o lumânare aprinsă la un arzător fără protecție: a luminat o clipă, a încălzit o așteptare, apoi a fost lăsat să se stingă sub curentul rece al combinațiilor.

De aceea, durerea nu vine doar din previzibilul eșec al unui mediocru cu tupeu, al unui baronete de provincie, chitit pe majoritatea necesară postului de premier precum românul pe chiftele la bufetul suedez, ci din senzația că victoria însăși este administrată fără nicio grijă față de cei care au făcut-o posibilă. Când majoritatea numerică, ad hoc, nu primește o formă de continuitate morală, ea începe să se simtă minoritară. Când speranța nu este hrănită prin gesturi limpezi, ci agresată zilnic, ea se transformă în oboseală, în lehamite. În fine, când oamenii care au votat pentru o ieșire din mizeria veche nu văd decât aceleași reflexe de castă și de culise, se produce ruptura cea mai gravă: nu între partide, ci între vot și încredere. Așa se ajunge la paradoxul amar al prezentului: să câștigi la numărătoare și să pierzi la inimă, să ai majoritatea în urne și minoritatea în suflete, să ajungi la Cotroceni purtat de oameni care, la scurtă vreme, sunt evacuați fără somație din propria lor dorință rațională și legitimă deopotrivă.

Doxa!