Din Chaos, Doamne, -am apărut! (despre lucrurile, multe, care se pot întâmpla)

Versul eminescian nu marchează doar distanța dintre zeu și om, dintre marele ceas al existenței și agitația făpturii finite, ci atinge una dintre intuițiile fondatoare ale culturilor vechi: înaintea ordinii este amestecul; înaintea luminii, indistincția; înaintea lumii locuibile, ceva tulbure, compact, nelămurit, netocmit, cum ne spune Scriptura. Haosul nu este așadar simplă dezordine. Este și materia primă a unei posibile reordonări. Din el se despart pământul și apa, lumina și întunericul, numele și zgomotul, sensul și întâmplarea. Tocmai de aceea, clipa de acum trebuie privită cu neliniște, dar nu cu disperare. Suntem în haos. Este rău. Dar nu este, încă, totul decis.

Inventarul zilelor noastre este, într-adevăr, năucitor. Nu mai amintim de războaiele din Ucraina sau Orient, de criza energetică, de riscul unei prăbușiri economice mondiale. Rămânem cumva în curte. Iar în curtea aceasta, comuniștii lui Voronin, în Parlamentul de la Chișinău, au refuzat să se ridice pentru un moment de reculegere dedicat victimelor primului val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei, din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Nu li s-a cerut o căință istorică, nici o convertire publică, nici ieșirea solemnă dintr-o genealogie ideologică toxică. Li s-a cerut un minut. Atât. Dar, uneori, tocmai un minut arată mai mult decât un program politic. Cine nu se poate ridica pentru morți rămâne așezat pe minciuna celor care i-au trimis la moarte.

Tot peste Prut, o belea mare cât casa, cu un înalt ierarh apărând chipurile cauza românească, nu doar modest intelectual, ci prăbușit în propria caricatură morală. Nu detaliul sordid contează aici. Nu merită reluat. Important este să vedem cum se adună, într-un timp scurt, semnele unei lumi în care autoritatea nu mai luminează, memoria nu mai obligă, rușinea nu mai funcționează; o lume în care instituțiile își consumă ultimele rezerve de credibilitate în improvizație, apărare de castă sau tăcere convenabilă. Când ierarhia nu mai poate fi citită ca slujire, devine decor; iar decorul, oricât de aurit, nu ține loc de coloană vertebrală.

La București, între timp, partidele își pasează unele altora responsabilitatea, împingând scenariul anticipatelor tot mai adânc în conversația publică. Președintele Dan pare prins, poate mai mult decât convine electoratului său, în versatilitatea dâmbovițeană a politicii, aceea pentru care niciodată, nicăieri și pentru nimeni unu plus unu nu fac pur și simplu doi. În aceeași aritmetică stricată intră și CSM, cu inventarea dușmanului, împachetarea nemulțumirilor sub eticheta atacului, tratarea criticii ca subversiune. Or, justiția nu se apără prin sacralizarea magistraților, ci prin curățirea permanentă a actului de justiție. Nu prin imunitate simbolică, ci prin credibilitate verificabilă.

Ce au în comun toate acestea? Mai mult decât pare. Refuzul reculegerii, prăbușirea unei figuri bisericești, urmată de o alta, politica incapabilă să producă ordine, instituțiile care confundă critica legitimă cu agresiunea sunt simptome ale aceleiași dezorientări morale. Nu mai știm ce trebuie respectat fără negociere pentru că nu mai știm când autoritatea slujește și când se apără pe sine, iar asta pentru că nu mai știm dacă memoria este temelie sau muniție. Iar când aceste diferențe se șterg înainte ca ele să fie adânci, de referință, societatea intră în haos. Dar poate că și noi, cei care le vedem pe toate prea repede și le punem imediat în frază, trebuie să ne întrebăm dacă nu transformăm uneori haosul în simplu material de indignare. Diagnosticul, oricât de necesar, nu ține loc de vindecare. Cel puțin în ceea ce mă privește, lupt cu tendința de a vedea multe lucruri prin prisma tristeții, a unui entuziasm care pâlpâie încă, dar nu mai are mereu aer să ardă.

„Din chaos, Doamne,-am apărut!” În contextul mai larg al versurilor eminesciene — „Și m-aș întoarce-n chaos... / Și din repaos m-am născut, / Mi-e sete de repaos” — și în apropierea lui 15 iunie, data morții lui, versul devine aproape programa ascunsă a clipei noastre. Că tot este perioada examenelor, poate aici avem de fapt subiectul cel mare: dacă din tulburarea aceasta mai putem scoate, prin judecată limpede și curaj moral, puțină ordine; dacă mai știm să despărțim lumina de întuneric, memoria de propagandă, autoritatea de impostură, slujirea de carieră, critica de dușmănie. Altfel, nu ieșim din haos. Îi schimbăm doar firma de la intrare. Iar de repaos, oricât am vorbi despre el, nu vom avea parte. Cel puțin nu pe lumea asta.