Republica Moldova între Hašek și O. Henry

Ieri, încă o dronă rusească a survolat Republica Moldova în contextul unui nou atac masiv asupra Ucrainei. Altădată, asemenea episoade ar fi putut fi descrise admirabil prin lentila lui Hašek și a bravului soldat Švejk — acel univers al absurdului birocratic în care prostia, obediența și lașitatea capătă aparența unor virtuți administrative. Numai că realitatea moldovenească pare să fi depășit între timp satira central-europeană clasică.

Ceea ce vedem astăzi seamănă mai degrabă cu decorul tropical și grotesc din „Varză și regi” al lui O. Henry: o republică bananieră est-europeană, condusă de aventurieri provinciali gălăgioși și demnitari care confundă gravitatea statului cu solemnitatea mahalalei. În acest decor, o dronă rusească poate traversa nestingherită spațiul aerian al Republicii Moldova, iar reacția establishmentului oscilează între gluma de cârciumă, lamentația birocratică și filosofia prostului satului.

Socialistul Grigore Novac a sărit imediat în apărarea stăpânilor de la Moscova, criticând Ministerul Apărării de parcă drona ar fi fost lansată de la Sadova și nu de armata Federației Ruse. În logica acestui patriotism de gubernie, vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci celor care îndrăznesc să constate public umilința.

Renato Usatîi, fidel stilului său inconfundabil, a glumit că drona rusească doar „a făcut un test drive prin Moldova”, ca și cum survolarea unui stat suveran de către aparate militare străine ar fi un episod dintr-o emisiune de divertisment de sâmbătă seara.

Iar apogeul acestui carnaval intelectual a izvorât din puțul gândirii lui Vasile Tarlev — vulturul statalității de la Bașcalia —, care a explicat cu gravitate doctorală că drona nici măcar nu aparține Federației Ruse și că Republica Moldova trebuie să „cumpere șâfer bronat care să țină avioanele”. Acesta a fost momentul, când și literatura absurdului a capitulat, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit orice posibilitate de caricatură.

Ministerul Afacerilor Externe, cu maximă fermitate politică și profundă îngrijorare instituțională, a expediat al zecelea copy-paste diplomatic prin care „reiterează necesitatea respectării stricte a spațiului aerian al Republicii Moldova, în conformitate cu normele dreptului internațional”. Kremlinul probabil a intrat în panică văzând că a fost din nou reiterată reiterarea reiterării.

Igor Grosu ne-a liniștit strategic, explicând că expulzarea ambasadorului rus nu ar avea „efecte practice semnificative”. Cu alte cuvinte, statul moldovean trebuie să contemple filozofic propria umilire și să reacționeze cu acel calm resemnat specific administrațiilor coloniale: dacă nu poți opri violarea spațiului aerian, atunci relaxează-te, încearcă să găsești și partea „constructivă” a situației, după care exprimă-ți profundele îngrijorări instituționale. Simplu!

În acel moment, până și O. Henry probabil ar fi închis carnetul de notițe, recunoscând că realitatea moldovenească a depășit definitiv capacitatea literaturii de a satiriza absurdul.

Pentru că exact asta pare Republica Moldova uneori: o Anchurie est-europeană — confuză și tremurătoare, unde aventurierii politici, demagogii provinciali și diplomații fără coloană vertebrală încearcă să explice populației că o dronă rusească nu e chiar dronă rusească, iar dacă este, atunci poate nici Rusia nu este chiar Rusia. Iar dacă, totuși, se dovedește inevitabil că este Rusia, atunci ni se explică relaxat că drona doar „a făcut un test drive prin Moldova”.

În asemenea condiții, de ce să mai expulzezi ambasadorul rus, din moment ce vina nu aparține celui care violează spațiul aerian al Republicii Moldova, ci moldovenilor care nu și-au cumpărat la timp „șâfer bronat” ca să țină avioanele?

Probabil nici Hašek, nici O. Henry nu și-ar fi imaginat vreodată că realitatea moldovenească va depăși într-o zi literatura absurdului politic. Švejk măcar trăia într-un imperiu muribund care își ascundea prostia sub uniformă militară, iar personajele lui O. Henry măcar aveau decența tropicală a republicilor bananiere clasice. În Moldova însă, grotescul a devenit politică de stat, iar umilința geopolitică este administrată birocratic, cu aer grav și comunicate pline de „profunde îngrijorări”.

Când o dronă militară rusească traversează nestingherită spațiul aerian al statului, iar reacția elitelor oscilează între glume de cârciumă, filosofie provincială și copy-paste-uri diplomatice, înțelegi că problema Republicii Moldova nu mai este doar Rusia. Problema este obișnuința noastră cu umilința și transformarea lașității în „maturitate politică”.

În Letonia, o dronă care a survolat spațiul aerian a generat demisia guvernului, dar în Moldova lumea se întrece la „făcut mișto”. 

Aceasta este poate cea mai mare victorie a Kremlinului: nu dronele, nu propaganda și nici agenții săi provinciali, ci capacitatea de a scoate la iveală provincialismul unei părți a elitelor politice moldovenești, pentru care demnitatea națională pare inutilă, iar coloana vertebrală — un risc diplomatic.

P.S. Mă gândeam: ce-ar fi fost dacă, pentru fiecare caz în care o dronă rusească violează suveranitatea Republicii Moldova, am expulza automat câte cinci diplomați ruși? Calm, fără isterii, fără „profunde îngrijorări”, fără teatralism birocratic. Pur și simplu să anunțăm Moscova, cu politețea rece a unui stat care se respectă, că aceasta va fi reacția standard la fiecare nouă încălcare a spațiului nostru aerian. Și, desigur, să fi început cu Ozerov.

După ce terminam cu ambasadorii, ne apucam de coloana a cincea. 

Ceva îmi spune că, într-un asemenea caz, Kremlinul ar înțelege mult mai repede limbajul demnității decât dialectul moldovenesc al resemnării administrative.