Marea drăcovenie (sau despre misiunea cuvântului bisericesc)

Marea drăcovenie a momentului rezidă în felul în care oamenilor le sunt încurcate mințile. Li se spune direct și fără nicio jenă de către noua alianță extremistă că scăderea puterii de cumpărare, oboseala publică și degradarea calității vieții vin exclusiv din austeritatea tehnică de azi, cu graficele, procentele, înghețările și tăierile ei prezentate neinspirat ca fatalități meteorologice. Dar austeritatea este febra, nu infecția! Infecția este mai veche, mai adâncă și se numește corupție: risipă, furt, sinecuri, clientelism, complicități transpartinice și cumpărare electorală a liniștii sociale. Nu tăierile de azi explică jaful de ieri, ci jaful de ieri explică tăierile de azi. Cine inversează cauza și consecința participă, cu voie sau fără voie, la o nouă minciună publică.

Tocmai aici Biserica are o misiune pe care nimeni nu o poate împlini în locul ei. Nu să devină partid, tribună electorală sau birou de analiză financiară, ci să descurce mințile oamenilor printr-un cuvânt limpede, moral și pastoral restant. Să spună că sărăcia nu este doar o cifră, ci o rană, inclusiv sufletească, de conștiință. Că datoria publică nu este doar un indicator, ci o povară pusă pe umerii copiilor, o anticipare cinică a apocalipsei mizeriei. Că furtul nu devine mai puțin furt când este spart în contracte, comisioane, sinecuri și fidelități locale sau când din resturile lui se ctitoresc lăcașuri de cult. Că minciuna administrativă rămâne minciună chiar dacă vine însoțită de zâmbete, hramuri, diplome, fotografii și promisiuni de finanțare. Biserica știe, poate mai bine decât orice instituție, cum se strică viața reală: cum se pleacă de foame, de scârbă, de frica pentru viitorul copiilor, cum sărăcia devine rușine, iar corupția devine obișnuință. Iar tocmai că știe atât de bine, nu poate tăcea… calificat.

Evident, cuvântul Bisericii nu trebuie să fie zgomotos, revanșard sau ideologic. Trebuie să fie adevărat. Și tocmai pentru că este adevărat, trebuie rostit la timp, fără amânări fals-strategice, înainte ca minciuna să se organizeze în explicație oficială. Da, vedem și auzim cum se practică o falsă profeție foarte comodă: aceea care tună împotriva răului de departe și tace în fața răului de aproape. Este ușor să vorbești despre decadența Occidentului, anticreștinism, persecuții, secularizare, globalism, Bruxelles, Washington și alte mari abstracțiuni, amestecate într-o varză geopolitică pioasă, ca și cum Rusia lui Putin ar fi o oază de moralitate. Mult mai greu este să numești corupția de aici, hoția de aici, cinismul administrativ de aici, care sărăcesc oameni concreți, familii concrete, parohii concrete și comunități concrete. Adică tocmai pe cei cărora le ceri bani.

Inutil să mai repet, dar o fac totuși pentru a se întipări mai adânc: nu avem nevoie de o Biserică dornică să placă puterii și nici de una grăbită să placă indignării publice. Avem nevoie de o Biserică întreagă la minte și dreaptă la cuvânt. O Biserică în stare să spună că adevărul social nu este opțional pentru Evanghelie, că dreptatea nu este o anexă ideologică a credinței, că mila fără luciditate devine sentimentalism, iar pacea fără adevăr devine complicitate. Aceasta este misiunea cuvântului bisericesc acum și mai târziu: să nu lase răul să se ascundă în cuvinte bune, să nu confunde tinicheaua cu aurul și să nu lase propaganda să vorbească pe limba Evangheliei.

Doxa!