"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Atacul lansat sâmbătă de Statele Unite și Israel asupra Iranului a provocat multă bucurie în rândul numeroșilor opozanți ai regimului criminal de la Teheran, dar a deschis și răni mai vechi, pentru că nu sunt puțini cei care consideră că, fără lovitura de stat din august 1953, în Iran nu ar fi avut loc niciodată o revoluție islamică, iar soarta țării ar fi fost cu totul alta, mai apropiată de marile puteri occidentale decât de lume a treia.
Pe 19 august 2013, CIA a recunoscut public, pentru prima dată, că s-a implicat în lovitura de stat din 1953 împotriva premierului iranian naționalist Mohammad Mossadegh, care, deși s-a aflat la putere doar doi ani, a rămas o figură eblematică a luptei națiunilor cu marile puteri occidentale.
Documentele desecretizate în anii 2010-2020 au oferit detalii despre planul CIA de la acea vreme, condus de ofițerul superior Kermit Roosevelt Jr., nepotul fostului președinte american Theodore Roosevelt.
Pe parcursul a patru zile din august 1953, Roosevelt a orchestrat nu una, ci două încercări de a destabiliza guvernul Iranului, schimbând pentru totdeauna relația dintre Teheran și SUA.
Aflat în politică vreme de trei decenii (și doar doi ani premier), școlit în Franța și Elveția, Mohammad Mossadegh a fost o figură foarte îndrăgită în Iran. În timpul mandatului său, a introdus o serie de politici sociale și economice, cea mai semnificativă fiind naționalizarea industriei petroliere iraniene. Marea Britanie controlase petrolul iranian timp de decenii prin intermediul Companiei Petroliere Anglo-Iraniene. După luni de discuții, prim-ministrul a întrerupt negocierile și le-a refuzat britanicilor orice implicare ulterioară în industria petrolieră iraniană.
Marea Britanie a apelat apoi la ajutorul Statelor Unite, ceea ce a determinat în cele din urmă CIA să orchestreze răsturnarea lui Mossadegh și să-i restabilească puterea lui Mohammad Reza Pahlavi, ultimul șah al Iranului.
Potrivit lui Stephen Kinzer, autorul cărții „Toți oamenii șahului”, Roosevelt a preluat rapid controlul asupra presei iraniene, cumpărând-o cu mită și difuzând propagandă anti-Mossadegh. A recrutat aliați din rândul clerului islamic și l-a convins pe șah că Mossadegh reprezenta o amenințare. Ultimul pas a implicat o încercare dramatică de a-l prinde pe Mossadegh la casa lui în miez de noapte. Dar lovitura de stat a eșuat. Mossadegh a aflat despre asta și a ripostat. A doua zi dimineață, și-a anunțat victoria la radio.
Mossadegh credea că este în siguranță, dar Roosevelt nu renunțase. El a orchestrat o a doua lovitură de stat, care a reușit. Mossadegh a fost plasat în instanță și și-a petrecut viața în arest la domiciliu. Șahul a revenit la putere și a condus încă 25 de ani, până la Revoluția Iraniană din 1979. Lovitura de stat din 1953 a fost invocată ulterior de studenți și de clasa politică din Iran ca justificare pentru răsturnarea șahului.
(Mosaddegh a fost ulterior acuzat de trădare, închis timp de trei ani, apoi plasat în arest la domiciliu până la moarte, în 1967, și înmormântat în propria casă pentru a preveni o indignare politică)
Foto jos: Mohammad Mossadegh, declarat Omul Anului de publicația Time în 1951, pentru ca doi ani mai târziu să fie îndepărtat de la putere
Și istoricul român Adrian Petru Stepan descrie în cartea sa „De la Șeherezada la Osama bin Laden” (editua Lebăda Neagră, AICI) episodul mai sus menționat, evidențiind implicarea CIA și a serviciilor secrete britanice, dar și faptul că ulterior iranienii nu au mai fost la fel în raport cu lumea occidentală.
Până la venirea ayatollahilor, a existat un alt Iran, „unul care aproape riva unul care aproape rivaliza în strălucire şi modernitate – în ceea ce priveşte metropolele sale – cu capitalele europene şi la a cărui cădere în braţele fundamentaliştilor au pus umărul şi câţiva dintre politicienii occidentali, în dorinţa lor de a păstra neatinse profiturile obţinute de Marea Britanie din exploatarea resurselor economice locale.
Chiar dacă diferenţele religioase şi confruntările ideologice dintre sunnism şi şiism sunt clare, în deceniul următor celui de-al Doilea Război Mondial, popoarele arabe şi mai ales păturile sărace din oraşe, priveau cu simpatie noua stea a politicii iraniene a cărui luptă pentru interesele ţării sale împotriva spolierii de venituri practicate de companiile străine însufleţea lupta pentru independenţă în statele regiunii. Este perioada în care se afirmă şi preşedintele Nasser, iar naţionalismul părea că va câştiga conflictul cu islamul politic.
Primul Război Mondial dovedise importanţa rezervelor de hidrocarburi, iar pentru următorul conflict planetar strategiile belicoase ale tuturor generalilor avuseseră în vedere cucerirea teritoriilor din care se extrăgea petrol şi securizarea acestora. Astfel că, în anii ’40, trupe engleze şi sovietice au asigurat independenţa şi „afilierea” Teheranului la interesele de război ale Aliaţilor. Bineînţeles, după terminarea conflictului, trupele sovietice s-au lăsat cu greu duse din Iran. În ceea ce-i priveşte pe supuşii Reginei, aceştia aveau trupe în multe state ale zonei, iar Compania Petrolieră Anglo-Persană îşi putea desfăşura liniştită activitatea sub monarhia constituţională a şahilor Pahlavi, aşa că erau liniştiţi că nu mai trebuie să cheltuie sume importante pentru menţinerea unor trupe şi aici.
Să nu uităm că, înainte de Ialta, „cei trei mari”, Stalin, Roosevelt şi Churchill, se întâlniseră pentru a pune la punct detaliile strategiei comune de înfrângere a Germaniei naziste pentru prima dată în 1943, la Teheran. Iar dacă în Europa, Estul va ajunge în mâinile sovietice, mai norocos, Iranul îşi va păstra independenţa, însă va ajunge statul tampon dintre interesele Occidentale şi cele sovietice în Orientul Mijlociu.
Alungarea trupelor ruseşti a dat naştere unui curent naţionalist puternic în Iran, iar poporul se gândea că, dacă au reuşit să scape de gheara Moscovei, se vor putea elibera şi de extorcarea veniturilor din exploatarea câmpurilor petrolifere în favoarea Marii Britanii. Într-un fel, cetăţenii iranieni aveau dreptate, pe de altă parte, redevenţele plătite de Compania Anglo-Persană erau semnificativ mai mari decât cele „lăsate” de companii similare celorlalte state ale regiunii, după ce primul şah Pahlavi adusese Londra în faţa arbitrajului Ligii Naţiunilor.
Pe fondul curentului naţionalist a ajuns prim-ministru un politician de rasă, experimentat, educat la Paris, dintr-o familie de prinţi şi politicieni locali, care se opusese dintotdeauna acordului de cedare a exploatării petrolului iranian: Mohamed Mossadegh. Poate că una dintre problemele sale a fost că ajunsese premier în urma unei coaliţii greu digerabile pentru puterile occidentale dintre socialiştii simpatizanţi ai Uniunii Sovietelor şi radicalii musulmani. Chiar dacă el dorea modernizarea statului urmând calea liberală, asocierea cu formaţiunile de stânga a creat temerea – folosită ulterior de către guvernul de la Londra în insistenţele sale de răsturnare de la putere a premierului ales – că va ceda în faţa presiunilor comuniste interne şi externe şi va conduce Iranul înspre orbita Moscovei.
În stilul marilor conducători persani şi în ciuda opiniei şahului, alianţa politică coordonată de Mossadegh va decide naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei Abadan, cea mai mare din lumea la acea dată. Chiar dacă, uneori, primul-ministru mai ieşea din reşedinţa sa în halat de baie, farmecul şi tocmai aceste extravaganţe l-au făcut deosebit de popular nu numai în Iran şi Orient, ci în întreaga lume: revista americană TIME îl va declara „Omul anului 1951”.
***
Numai că „perfidul Albion” nu putea accepta pierderea veniturilor imense ale Companiei Petroliere Anglo-Persane şi afrontul unui politician din regiunea aflată până atunci sub oblăduire britanică, adică supusă, mai ales că gestul său putea constitui un periculos precedent. Astfel că Marina Regală instituia o blocadă asupra exporturilor iraniene de petrol, concomitent cu o copleşitoare campanie de propagandă împotriva lui Mossadegh, capul acuzării fiind presupusele afinităţi sovietice. Tocmai când Curtea de la Haga decidea în favoarea Iranului în litigiul privind naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei pomenite mai sus, „măreţul” Winston Churchill convinsese executivul american şi, mai ales, pe directorul CIA, Allen Dulles, că premierul iranian trebuia înlăturat de la putere printr-o intervenţie decisivă a serviciilor secrete.
Graţie declasificării documentelor privitoare la această operaţiune – denumită Ajax – coordonată de CIA, cu participarea MI6, dar şi interviului integral, publicat în vara lui 2020, cu şeful biroului serviciului secret britanic din Cipru la acea vreme, implicat direct în răsturnarea de la putere a lui Mossadegh, avem ocazia să constatăm cum se pune la punct de către serviciile de spionaj o lovitură de stat.
Sub coordonarea lui Kermit Roosevelt, nepotul preşedintelui american, englezii îl vor lichida întâi pe şeful poliţiei iraniene. Va fi implicată şi prinţesa Aşraf, sora şahului, care trebuia să îşi influenţeze fratele în a-l înlătura pe Mossadegh şi care identificase în solicitarea spionilor britanici oportunitatea de a obţine fondurile necesare acoperirii extravagantelor sale cheltuieli. Însă, în ciuda pregătirii unor proteste „spontane”, a pregătirii minuţioase a loviturii de stat şi a promiterii funcţiei de premier unui general cunoscut, căderea lui Mossadegh nu s-a produs. A fost nevoie ca şahul să intervină şi să îl demită, fapt care a stârnit furia străzii. Reza Pahlavi a fost nevoit să se refugieze în Italia, în timp ce statuile sale şi ale tatălui său vor fi distruse peste tot în Iran. Trei zile mai târziu, generalul Zahedi, cel pregătit de serviciile secrete occidentale să preia funcţia lui Mossadegh, va scoate tancurile, va arde din temelii reşedinţa premierului şi îl va aresta.
Şahul s-a întors în ţară şi va mai rămâne la conducere încă un sfert de veac, devenind, an după an, tot mai autoritar şi obsedat de cultul personalităţii sale – devenind, între timp, şahinşah, adică „rege al regilor”. În schimb, Mossadegh va fi arestat la domiciliu pentru tot restul vieţii, dar va refuza să fie în fruntea unei contrarevoluţii care să îi redea puterea legal câştigată şi ilegal pierdută.
Probabil fără acest eveniment şi fără ca Occidentul să îi permită şahinşahului exacerbarea autoritarismului în schimbul petrolului iranian relativ ieftin, nu am mai fi asistat la revoluţia care îl va avea în prim-plan pe Khomeini, ci am fi vorbit de un stat iranian modern, împărtăşind valorile europene. Însă, când răstorni de la putere singurul guvern ales liber al regiunii, nu mai poţi cere popoarelor de aici să vadă în democraţia şi liberalismul prezentate ca panaceu o soluţie viabilă pentru viitorul lor.”
Un documentar video în engleză puteți urmări mai jos:
