„Pitești după Pitești” de Răzvan Gheorghe. O carte-document despre urmările înfiorătorului fenomen Pitești

Demersul jurnalistului Răzvan Gheorghe de a sta de vorbă cu Marcel Petrișor și Demostene Andronescu, foști deținuți la Aiud, și de a ne împărtăși această experiență, este unul salvator și lăudabil. Autorul interviurilor a surprins, cu metodă și instrumentar specifice istoriei orale, fenomenul înfiorător și urmările acestuia pentru foștii deținuți politici: fenomenul Pitești, unic în Europa comunistă, adică o reeducare prin torturi inimaginabile. 

”Din întrebările formulate și din contextul, uneori extins, este limpede că Răzvan stăpânește bine tema represiunii comuniste. Trebuie spus, de la capătul locului, că nu este o carte de interviuri în sens jurnalistic, ci o conversație de profunzime. Experimentele diabolice au sfâșiat trupul, conștiința și sufletul celor implicați direct și, prin forța realității, au deturnat de la destinul lor membrii familiilor acestora, în special copiii, care au fost traumatizați de experiențele părinților și supuși marginalizărilor și interdicțiilor de tot felul. Regimul comunist din România a rămas la putere 45 de ani prin teroare, șantaj și crimă, exact prin metodele pe care le-a folosit pentru a prelua și consolida puterea ilegitimă, prin inducerea spaimei, prin Frig‑Foame‑Frică”, punctează istoricul și cercetătorul Flori Bălănescu în prefața volumului. 

Cartea îmi amintește de lucrarea „Patimile după Pitești”, scrisă de opozantul Paul Goma. Este o frescă zguduitoare despre universul carceral românesc și un document al ororilor unui sistem totalitar care a condus ființa umană la puroiul inextricabil al exterminării. Cea mai mare atrocitate a Piteștiului a fost „crima de gândire”. A gândi liber și anticomunist era considerat o crimă adusă regimului. Ritualul inițiatic de tortură a ajuns la cote de rafinament demonic în mâinile șefului reeducării, Țurcanu. Reeducarea presupunea mai multe roluri: auditor, executant, protagonist, victimă și călău. A existat un autor, cel care organiza spectacolul morții, iar deținuții erau actorii. Semnat de jurnalistul și scriitorul Răzvan Gheorghe, volumul „Pitești după Pitești. Din Casimca Jilavei la reeducarea de la Aiud” (Editura Ratio et Revelatio, 2025) a fost lansat în cadrul Târgului de carte Gaudeamus București, la sfârșitul anului trecut. Cartea reunește două ample interviuri – cu foștii deținuți politici Marcel Petrișor și Demostene Andronescu –, principalele subiecte abordate fiind detenția lui Petrișor în Casimca Jilavei (o bolgie foarte puțin cunoscută, care însă a reprezentat un soi de „cutie neagră” a ceea ce în genere numim „Experimentul Pitești”) și reeducarea de la Aiud, prezentată etapizat (și fenomenologic) de Andronescu, care enumeră o serie de concluzii. Inevitabil, Piteștiul rămâne bântuitor de la un capăt la celălalt al volumului și un laitmotiv al unei generații de rezistenți până după Revoluția din decembrie 1989. Acea culme a torturilor și a ororilor, în opinia intervievaților, a fost un moment când „dracul și-a ascuțit ghearele”.

Cartea nu se limitează la fenomenul Pitești (1949–1951), ci urmărește cum metodele de distrugere a personalității s-au transformat și au migrat spre alte centre de detenție. Casimca Jilavei, fosta baie de spălat haine cu aburi a pușcăriei, este descrisă de intervievați ca o anticameră a morții, unde tortura fizică extremă a fost înlocuită de condiții de izolare totală și mizerie fiziologică programată. Răzvan Gheorghe știe să pună întrebări pertinente, ca un cunoscător al fenomenului concentraționar, cu o vastă experiență istoriografică. 

Se analizează „reeducarea târzie” din anii ’60, care a mizat pe presiunea psihică și pe șantajul moral pentru a obține „lepădarea de sine” a foștilor deținuți politici înainte de eliberarea generală în urma decretului de grațiere din 1964. Autorul folosește interviul pentru a aduce la lumină detalii care adesea lipsesc din documentele oficiale ale Securității. „Istoria nu trebuie scrisă pe baza documentelor Securității de la CNSAS”, ne spun autorii volumului, pentru că acestea reprezintă varianta total denaturată pe care securiștii doreau să o lase posterității. Din păcate, azi unii cercetători preiau ad litteram minciunile Securității și ale agenților NKVD / GRU din documentele CNSAS. 

Marcel Petrișor aduce mărturii revelatoare despre rezistența prin credință și cultură în cel mai ostil mediu posibil, iar Demostene Andronescu, care este și un poet al închisorilor, ultimul în viață, oferă o perspectivă asupra modului în care creația literară a servit drept scut împotriva dezumanizărilor. Avantajul lui Marcel Petrișor și al lui Demostene Andronescu în fața torționarilor de la Aiud a fost tinerețea lor și lipsa unui trecut politic, în speță „legionar”. De altfel, în acele vremuri, Securitatea, ca să compromită și să închidă floarea tineretului român, îi făcea pe toți ”legionari”. 

Reeducarea psihologică „non‑violentă”, cu ghilimelele de rigoare, de la Aiud a diferit față de ororile torturilor fizice de la Pitești. Spre deosebire de Pitești, la Aiud nu s‑a mai pus accent pe zdrobirea fizică, ci pe zdrobirea caracterului, pe obliterarea personalității. Ținta era obținerea „declarației de desolidarizare” de trecut. La „clubul de reeducare” organizat din 1961 de către administrația penitenciarului, deținuții erau obligați să participe la ședințe de „prelucrare politică” unde trebuiau să‑și automutileze moral trecutul, condamnându‑și propriile crezuri, familia și prietenii. La sfârșitul anului 1958, conducerea Penitenciarului Aiud a suferit o rocadă: Iosif Koller a fost înlocuit de Gheorghe Crăciun, numire urmată la scurt timp de sosirea autorului la Aiud. Alegerea lui Crăciun pare deliberată; cunoștea personal pe unii deținuți. Originar din Ardeal, cunoscut pentru rezistența sa împotriva maghiarilor, colonelul Crăciun ar fi putut avea, la un moment dat, legături cu Mișcarea Legionară — ipoteză susținută de Petre Țuțea și consolidată prin coroborarea mărturiilor contemporanilor cu surse memorialistice. Fostul deținut Demostene Andronescu investighează mai multe mistere ale reeducării de la Aiud, analizate în detaliu în volumul său memorialist: „Reeducarea de la Aiud”, pe care îl consider relevant pentru o radiografie a fenomenului. 

După eliberare, Andronescu a fost supravegheat și hărțuit constant de Securitate; a participat activ la evenimentele din decembrie 1989, ajungând până în sediul fostului Comitet Central. Ultimul poet în viață al temnițelor comuniste impresionează prin recitările sale; poeziile sunt introduse cu generozitate de Răzvan Gheorghe în volum. După o tăcere de doi ani, între 1959–1961, și permutări pe celulare pentru a se cunoaște deținuții, a început reeducarea psihologică, care a fost perfidă și a avut succes la destui deținuți, care au „căzut” în plasa promisiunilor‑sirena ale anchetatorilor și temnicerilor.

Odată pornită, reeducarea a transformat accesul la informație controlată într‑o formă de șantaj pentru deținuți, unii închiși de peste 20 de ani, încă din vremea dictaturilor carliste și antonesciene. Prizonierilor li se ofereau ziare comuniste, excursii cu duba pe șantierele patriei și cărți de propagandă pentru a le demonstra că „lumea de afară” s‑a schimbat iremediabil și că lupta lor este inutilă. Șantajul afectiv al torționarilor a fost dus la cote de viclenie diabolică. Mecanismul era simplu și crud: nu te reeduci, nu ieși la termen. Cei care refuzau reeducarea (precum grupul „misticilor” sau „ireductibililor”) erau aruncați în celebra secție „Zarca”, unde condițiile erau de exterminare prin foame și frig. Izolarea era o formă de tortură, la fel ca lipsa asistenței medicale. Supraviețuirea nu mai depindea de rezistența fizică, ci de capacitatea de a accepta umilința publică. 

Demostene Andronescu descrie în dialogurile cu Răzvan Gheorghe tensiunea insuportabilă dintre nevoia biologică de a trăi și datoria morală de a rămâne integru. În ciuda presiunii, Aiudul a devenit un centru „universitar” din închisoare. Deținuții comunicau prin alfabetul Morse lovit în pereți, transmițând versuri care ajutau la menținerea sănătății mintale. Cartea subliniază că la Aiud s‑a dus bătălia finală pentru memoria istorică. Regimul voia ca deținuții să iasă din închisoare ca „oameni noi”, fără amintiri despre rezistență, însă mărturiile adunate de Răzvan Gheorghe demonstrează eșecul pe termen lung al acestui mecanism de spălare a creierului. 

Volumul analizează și figura lui Gheorghe Crăciun, care nu era un simplu torționar, ci un fin psiholog al răului, care îi vizita pe deținuți în celule pentru a le propune „pactul cu diavolul” sub forma unei mărturisiri complete. Termenul „noaptea uciderii de vise” se referă simbolic la punctul culminant al reeducării de la Aiud, descris magistral de Răzvan Gheorghe prin mărturiile lui Demostene Andronescu și Marcel Petrișor. Această metaforă surprinde momentul în care presiunea psihologică a învins rezistența spirituală, fiind considerată de foștii deținuți mai dureroasă decât tortura fizică de la Pitești. Unii deținuți trecuți prin Pitești se auto‑denunțau temnicerilor că au încălcat regulamentul, contribuind astfel la propria lor distrugere, pentru că, fără să încalce regulamentul sau să fie văzuți de călăi, puteau muri de epuizare.

Mecanismul „uciderii viselor” era pur și simplu demonic. La Aiud, regimul nu a mai vizat carnea, ci speranța. „Noaptea uciderii de vise” reprezintă procesul de auto‑demolare morală: renunțarea la ideal a fost paradigma conducerii penitenciarului la inițiativa lui Gheorghiu‑Dej, iar Gheorghe Crăciun a fost instrumentul aplicării noii forme de reeducare. Deținuții erau forțați să declare public că tot ceea ce iubiseră (patria, credința, familia, onoarea) a fost o minciună. Pentru grupul „misticilor” și al poeților, visul era libertatea interioară. Când aceștia au fost siliți să semneze declarații de compromis sub amenințarea că nu‑și vor mai vedea niciodată copiii, s‑a produs „moartea sufletească”. Șantajul cu timpul era peremptoriu. Li se spunea constant: „Vreți să putreziți aici pentru un vis mort? Lumea de afară v‑a uitat”. În dialogurile din volumul lui Răzvan Gheorghe, Demostene Andronescu explică faptul că la Aiud s‑a încercat „extirparea memoriei”. Visele erau poeziile compuse în minte, rugăciunile șoptite și imaginea unei Românii libere. Uciderea lor se făcea prin obligarea deținutului de a deveni propriul său torționar, recunoscând că „visul” său a fost o eroare criminală. Mai ales după auto‑demascarea lui Radu Gyr, simbol al rezistenței anticomuniste, dar și a lui Nicolae Petrașcu,. Singurul lucid până la capăt a fost Prințul Ghica, fostul șef al securității legionare, care nu s‑a compromis cu puterea comunistă, deși făcuse puhoi de zeghe.

Locul unde „visele înghețau” era Zarca, o metodă de recluziune pentru deținutul deznădăjduit să cedeze și să se auto‑demaste la „cluburile” publice, în care megafoanele „șipau” la propriu declarațiile celor care se lepădau de vechea lor credință politică. Uciderea viselor avea un corespondent fizic în Zarca Aiudului, unde cei care refuzau să‑și „ucidă” convingerile erau trimiși la exterminare lentă. În noaptea de 5/6 ianuarie 1963, într‑o acțiune de reeducare la Aiud — numită de deținuți „noaptea ucigașilor de vise” — au fost aduși deținuți respectați care până atunci refuzaseră reeducarea, dar care acum și-au făcut demascări publice. Cinci personalități marcante (Ion Victor Vojen, Victor Biriș, Dumitrescu Borșea, Iosif Costea și teologul Dumitru Stăniloae) au citit declarația de dezicere a trecutului lor, urmând ca după aceea să se producă un puternic șoc moral în rândul celorlalți deținuți. Căderea lui Nicolae Petrașcu a avut însă cel mai dur impact: fost lider legionar, grav bolnav și torturat, a fost adus la Aiud în stare aproape terminală. Demostene Andronescu susține că reeducarea eficientă a fost dirijată de socialistul Petre Pandrea, responsabil cu pregătirea textelor de autodemascare (inclusiv a scrisorii atribuite lui Radu Gyr) și consideră că acesta este principalul vinovat pentru prăbușirea morală a unora dintre deținuți.

Răzvan Gheorghe subliniază că pentru mulți a alege moartea în Zarca a fost singura cale de a salva „visul” de la întinare. Din punct de vedere istoric, această etapă marchează victoria Securității pe termen scurt (obținerea semnăturilor pe niște declarații formale), dar eșecul ei moral pe termen lung. Volumul demonstrează că, deși „visele” celor care au ales libertatea, nu comunismul, au fost atacate sistematic, ele au supraviețuit prin aceste mărturii care au ajuns la noi după 1989. 

Scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor a descris întâlnirea sa post‑decembristă cu Gheorghe Crăciun, fostul colonel de Securitate care a coordonat reeducarea de la Aiud, pe patul de moarte al acestuia. Petrișor l‑a găsit zăcând singur, într‑o garsonieră insalubră, marcat de degradare fizică și morală, abandonat de sistemul pe care l‑a servit. Crăciun le-a recunoscut lui Marcel Petrișor și Demostene Andronescu că el a fost de partea greșită a istoriei; la Aiud le spunea cu îngâmfare invers. 

Cartea lui Răzvan Gheorghe este revelatoare și răscumpărătoare. Ne oferă o frescă a unui univers concentraționar în care destinele erau distruse de torționari pentru a impune comunismul utopic și a elimina gândirea liberă, pentru a oculta adevărul și a înăbuși libertatea. Comunismul părea etern, nivelator și distrugător de conștiințe. 

Răzvan Gheorghe reușește să demanteleze acest mecanism macabru și antiuman al comunismului. Paradoxal, Enoiu și Crăciun au fost înfrânți de către deținuții „neînfrânți” ca Marcel Petrișor și Demostene Andronescu, care nu au făcut „pactul cu satana” cu regimul comunist și au refuzat reeducarea până în ultima zi, când au fost eliberați cu ultimul pluton, al celor considerați de nereeducat. în august 1964. Securitatea nu i‑a putut înfrânge pe tinerii anticomuniști în ciuda torturilor. Demnitatea și dorința de libertate a liderilor rezistenței anticomuniste nu au putut fi înfrânte; cei doi tineri au devenit modelele noilor generații de români și patrioți creștini. Securitatea a fost înfrântă și șefii lor au trebuit să recunoască că modelele morale din temnițele comuniste nu pot fi anihilate și reprezintă speranța și viitorul țării românești. La Aiud s‑a născut o generație de tineri anticomuniști și creștini, revelatoare, răscumpărătoare și mântuitoare pentru poporul român. Paradoxul a fost că la „Reeducarea de la Aiud” nu torționarii comuniști au învins în fața istoriei, ci această generație nouă, călită de patrioți și democrați anticomuniști, care a devenit model și reper pentru istoria României. Securitatea s‑a lăudat în august 1964 că a înfrânt rezistența anticomunistă la Aiud. De fapt, comuniștii au fost cei care au pierdut în fața „neînfrânților”; ba mai mult, mulți ofițeri de securitate au început să cerceteze potențialul moral, patriotic și creștin al acestor tineri care au înfrânt comunismul încă din 1964. Anul 1989 doar a confirmat înfrângerea Securității și a comunismului din 1964. Victoria generației de la Aiud se datorează sacrificiului pentru libertate, demnitate și credință. Cartea lui Răzvan Gheorghe are această calitate de a revela o istorie de eroism și rezistență a poporului român față de orice formă de totalitarism.